Atelier

Abandon

– Vă rog, domnişoară, iertaţi-mi îndrăzneala… Dacă n-aş fi fost sigur că mă veţi pălmui în următoarele zece secunde, nu v-aş fi abordat! Prietenii mei, domnii aceia de la bar care se prefac neatenţi, susţin cu neobrăzare că mă veţi asculta… Ba, mai mult, la sfârşitul conversaţiei noastre îmi veţi da şi numărul dumneavoastră de telefon!… Da, aţi intuit. Am acceptat acest pariu în speranţa ca o să le iasă din cap, odată pentru totdeauna, acest mit al femeii care bea singură, doar ca să fie agăţată! Aşa că, vă rog, puneţi capăt acestei clovnerii de prost gust şi faceţi ce trebuia să fi făcut încă de acum cinci secunde… Pălmuiţi-mă, deci, nici eu nici dumneavoastră nu vrem să dăm satisfacţie unor oameni care trăiesc de când se ştiu în aceleaşi răsuflate locuri comune!
Aproape ca şi-a recitat discursul, şi-acum Sam priveşte spre bar, unde trei bărbaţi îşi vad liniştiţi de băuturile lor.
Priveşte şi ea într-acolo. Apoi își fixează privirea pe Sam, care continuă să stea în picioare lângă masa ei, fără să mai spună nimic. Femeia stinge ţigara lângă celelalte trei, împinge scrumiera spre un colţ al mesei şi îşi scutură părul. Părul ei e ondulat la vârf şi lui îi aminteşte de tipa din autobuzul de New Orleans.
Urcase undeva la un stop obscur, parcă la un KFC sau la o benzinărie aruncată la mama dracului. Se aşezase chiar în rând cu el, pe partea stângă, deşi în spate mai erau locuri… Uitase de ea până să se pomenească cu feţişoara ei lângă mutra lui. Nu înţelesese nimic din ce-i spunea, dar îngăimase un da, din principiu. Ea repetase cuvântul soare, era soare pe partea ei. Motiv pentru care se aşezase lângă el. Îşi deschisese poşeta, scosese un walkman, pusese căştile pe urechi, apoi nimic. Nu i-a aruncat nici măcar o privire. Doar el, ca prostu’, crezuse, adică, se aşteptase ca ea să facă oareşice conversaţie. Era incredibil de frumoasă! Aproape că se simţea ruşinat de vârsta lui, iar ea nu părea sa aibă mai mult de șaișpe-șaptișpe ani…
Se blestemase în gând că nu-şi pusese pantofii, îi amorţiseră picioarele tot încercând sa le ascundă sub banchetă, praful de un cot pe sandalele lui, şi nici nu-şi tăiase unghiile!
Încercase să-şi dea seama de unde vine, ce căuta una ca ea prin ale pustietăţi – cât vedeai cu ochii numai câmp, câte o fermă amărâtă… Purta o rochie de stambă cam sărăcuţă. O pereche de tenişi, în sus, o jachetă de blugi, decolorată. Genunchii rotunzi ca doi bănuţi de argint ţineau între ei o bucată din pânza rochiei şi o clipă fusese tentat să i-o tragă în jos, rochia, peste genunchi, în acord tacit şi telepatic cu mamă-sa, oricare ar fi fost aceea, cine ştie ce mamă zărghită o fi având… Poate ca actriţa aia… Filmele proaste îţi rămân întotdeauna în cap. Goldie Hawn. Goldie Hawn… Iată cum poţi face carieră la Hollywood când în numele tău zornăie galbenii… Dar pe el, Sam Bucks, pe el de ce nu l-au luat în considerare? Pentru că dolarii lui din coadă nu sunt dolari adevăraţi. E doar un nume gol, numele lui.
Cea mai buna tehnică e aşteptarea. Poate micuţa are să se îndure şi are să-i arunce o privire, măcar. Are să aştepte în scaunul lui, tot nu are nimic de făcut. Aşteptarea e bună, e bună aşteptarea. De ce să-ţi baţi capul… În răstimpul ăsta maşina de făcut cuburi de gheaţă face cuburi de gheaţă, ginul se răceşte şi el. Dacă nu la tine în frigider, la altul.
Poate cu puţin noroc, se va întoarce spre el şi-i va zâmbi. Doamne, cât era de frumoasă… Adormise cu gura deschisă şi soarele la zenit îi colorase firicelul de salivă din colţul gurii într-unul de sânge. Oh, Doamne, ce i-ar mai putea face femeiușca asta… Cum ar coborî cu ea în orice oraş al lumii ăsteia, oriunde ar voi ea, cum s-ar înhăma la orice muncă, doar ca ei să-i fie bine. N-ar mai pune strop în gură, nici dac-ar avea o piscină de bourbon în curte. Și-ar înăbuşi din faşă orice vis de preamărire, orice alt rahat despre ce rămâne în urmă, fie cum vei voi, zeiţă, nici un cuvânt în plus. Doar sa mă laşi sa stau de strajă, da, ca un boşorog de paznic de far, doar din când în când, să-mi arunci câte o fărâmă… Ah, și să nu crezi că m-ar deranja să te vezi şi cu alţii, cocktailul meu dulce-amărui, mai răcoros şi mai colorat ca paradisul, treaba mea ar fi să fac să nu plouă, ferestrele tale să fie curate când vei voi să priveşti afară, eu, Sammy, walkmanul tău pe care-l cari în poşetă, între ceva care se pune între picioare şi e invizibil şi cărţile de credit, să-ţi înfunzi urechile cu sufletul meu, zeiţa mea, şi să-mi asculţi inima suspinând ca un bolovan…

– O să fac puşcărie? O să-nfund puşcăria pentru tot restul vieţii mele de doi bani?
– Încă n-a fost depusă nici o plângere.
Patul de spital cu aşternuturi gri în care e el, o masă cu muşama tot gri, roasă pe margini, un scaun vopsit în alb, încă două paturi goale, fereastra ascunsă în dosul unor jaluzele de plastic murdare de rahat de muscă, un bec fără abajur agăţat de tavan şi o poliţistă neagră care scrie într-un carnet jerpelit.
– De ce?
– Pentru că rataţii ca voi au noroc cu carul.
Poliţista are dreptate să spună asta, şi-n ochii lui Sam lucrurile se precipită: o vede scoţându-şi bastonul şi lovindu-l în cap de câteva ori, cu sete. Vrea sa vadă sânge, strigă că vrea sânge, poliţista, dar căpăţâna lui e tare, de muntean căpos, ca a lui tată-său. Femeia legii sare în lături, dintr-un foc îi trage în jos pantalonii, degeaba vrea el să şi-o acopere, oh, nu!, oh, Doamne!, terci se vor face ouăle lui…
– Cum dracu’ de nu ai cazier, asta nu pot să înţeleg…
De ce i-ar trebui cazier? Dacă ar fi ştiut… Hei! E ceva în neregulă cu ţeasta lui bandajată de jur împrejur, ca un turban.
– Poţi sa-mi spui turcu, daca vrei…
Dar poliţista nu vrea. A terminat de scris în carnet şi părăseşte camera. În timp ce asistenta răsărită de nicăieri îi face o injecţie, Sam aude voci pe hol şi un nume frumos de femeie. Un nume frumos al unei femei cum nu s-a mai văzut de frumoasă.
– Eşti franţuzoaică?
– Nu. De ce?
– Te cheamă Natalie, am auzit când te-a strigat poliţista, pe hol. Și ai părul ondulat. Toate franţuzoaicele au părul ondulat.
– Da.
– Și mai cum?
– Și mai cum ce?
– Cum te mai cheamă?
– Wood. Natalie Wood.
– OK. N-am sa râd.
Dar pufnesc amândoi în râs. Lui Sam îi dă sângele pe nas.
Când unul dintre tipii de la bar îl lovise, cioburi din sticlă îi săriseră și ei în poală. Mai târziu, la toaletă, le găsise şi în decolteu, era de mirare cum de nu se tăiase. O dureau urechile, le simţea înfundate. Ciudat era că nu era speriată, asta o speriase, de fapt. A simţit din primul moment că furia lui nu-i era adresată ei. O secundă i-a trecut prin minte că o confundase. Toată chestia părea cumva jucată. Dar îi făcuse rău sa-l vadă prăbuşit acolo, plin de sânge, sub masa ei.
Lui Sam, sângele din nas i se scurge acum pe bărbie. Natalie vrea să cheme asistenta. El o roagă să nu plece şi vocea lui se îneacă în cuvintele te rog, nu pleca, cuvintele astea plutesc deasupra lui ca o coroniţă de premiant, şi el le înghite cu tot cu lauri. Natalie îl strânge de umăr ca să-l liniştească. Mâna lui se aşează pe mâna ei, mâna bărbatului care-i prinsese ceafa în încercarea de-a o strânge de gât.

Seară de seară stau în verandă şi beau cocktailuri inventate de Sam. Un scrin mâncat de carii, un cadru de bicicletă, scaune din răchită desfundate, un banjo fără corzi, un bust de piatră al unei femei în vârstă, un cântar, resturi dintr-un gramofon, plăci de faianţă sparte zac claie peste grămadă, de-a stânga și de-a dreapta lor. Misterul vremurilor de altădată.
– Eşti bun. Nu ştiu cum îţi ies, dar eşti bun…
Natalie îşi duce din nou băutura la gură şi Sam, reflex, şterge urma lăsată de pahar pe măsuţa de marmură.
– Sunt sigur, sunt absolut sigur ca ai nişte afiliaţii franţuzite în neam – numai daca mă uit la mamaia aia de piatră de sub bicicletă…
Râsul ei e mai limpede decât clinchetul jucăriei chinezeşti de alungat spiritele rele agăţată de căpriorul verandei. Sam se înfăşoară în plasa de ţânţari.
– Sam Bucks, cadâna… Pun pariu ca ai adunate o mulţime de poveşti prin casa asta… De luni bune mă chinui să le dibui! La câte băuturi ţi-am preparat, ai putea să-mi împrumuţi şi mie una… Ce-i cu chitara aia caraghioasa?
– Nu ştiu. E de pe vremea bunicii, cred.
– Ascultă asta: în primul meu an de şcoală, bătrânul mi-a cumpărat un zdrăngănici, o chestie mică. Mă feream ca dracu să-i ciupesc corzile de teamă să nu se strice… Ce crezi? Într-o zi mă întorc acasă mai devreme şi babacu’, în faţa oglinzii, băga Elvis, cum nici regele nu cred că visase vreodată… Şi în spatele lui, mama, biata mea mamă cu ţâţele goale, implorând milă… Hai, fă cling-cling…
Natalie face clinc-cling. Apoi:
– M-aș băga în pat, dacă n-ai nimic împotrivă.
– Eu?! Ba chiar voiam să te rog…
Rămâne s-o privească cum se ridică, cum își întinde brațele, gesturi grațioase de fetiță cuminte. Sam dă pe gât restul de băutură și-o urmează. Cum închide ușa în urma lui, o pală de vânt doboară paharele de pe masă. Nu se sparg. Se rostogolesc într-o parte și-n alta pe podeaua verandei.

Așternuturile sunt reci, dar Natalie e caldă.
– Nu mi-ai spus nici până azi ce era cu tine în barul ăla…
– Venisem să beau ceva.
Vântul și luna fac ca salcia din dreptul ferestrei lor să deseneze umbre spectaculoase pe pereţi.
– Am putea da reprezentaţii de teatru japonez, sau cum s-or fi numind, la tine în dormitor. Am băga, pe rând, câte un cuplu… Deci, veniseși să bei ceva…
– Nu vreau să vorbesc despre asta acum, Sam. Mi-e somn.
Se cuibărește la pieptul lui.
– Da? Și mie.
– Noapte bună, Sam.
Cum ar putea descrie felul în care respira în somn Natalie? Dumnezeule, cât e de frumoasă… Noapte de noapte, de-ar putea să-şi fixeze beţişoare în pleoape, oricât de căzut ar fi, doar s-o mai audă, să mai tresalte odată cu ea – căci ea nu ştie, dar Sam şi-a dezvoltat propria-i tehnică de intrat în ritmul Natalie: inspiri o dată, expiri; de trei ori tragi aer, îl laşi apoi să se piardă o singură dată, lung şi calm şi tandru ca şi cum ai pluti, sublim abandon, secretul acestei femei.
Dar se întâmplă ce nu se mai întâmplase, Natalie schimbă ritmul, şi asta pe Sam îl ia pe nepregătite, oh, nu!, nu acum când se apropiase mai mult ca oricând, când apucase să întrezărească, dincolo de tainicele porţi strălucind nestemate, albe, rubinii, visurile ei! Nu, n-o să lase să fie aruncat în afară, nu acum când luna spune fără dubiu că sunt împreună, chiar dacă umbrele lor joacă diferit pe perete: una încleştată în nemişcare, cealaltă zbătându-se spasmodic în marea învolburată a celorlalte umbre.

Fotografie de Toni Grigoriu

Despre autor

Paul Țanicui

Paul Țanicui

Paul Ţanicui a fost, într-o ordine aleatorie, vânzător de cărţi, marochiner, săpător de fântâni în fosta Yugoslavie, vânzător ambulant de cârnaţi italieneşti, topitor de plumb într-un atelier de vitralii, copywriter în diverse agenţii de publicitate (BBDO, Publicis), iniţiator, dezvoltator şi producător al proiectelor muzicale Shukar şi Shukar Collective. A lucrat la scrierea unui film comisionat de John Turturro pentru Canal +, a contribuit ca producător delegat la realizarea unui album world music susținut de Peter Gabriel.
A absolvit Facultatea de Film din cadrul UNATC București și lucrează ca scenarist şi regizor de film (Iagalo, Mousse au Chocolat, Two Lives).
Este autorul așa numitei ”reality-book” „Trăind pe credit”, Brumar 2012, a romanului „Quimera”, Humanitas 2015 și a unui volum de poezie „Cealaltă inimă”, apărut în ediție de lux cu gravurile lui Ciprian Mureșan. Are în pregătire o carte dedicată lăutarilor din Taraf de Haidouks, care urmează să apară la HarperCollins cu sprijinul lui Johnny Depp.

Scrie un comentariu