Atelier

Banalități, clișee, prostii – cu glas tare, în tăcere (II)

Personaj: Bărbat – 40-44 de ani (genul de individ cu vârstă incertă, ce poate părea fie mai tânăr, fie mai în vârstă), ochelari, tunsoare comună, „cuminte”; gesticulează puțin și reținut; poartă pantaloni jeans albaștri și cămașă sau tricou de culoare neagră; are la el un telefon mobil cu care își ocupă mâinile atunci când e stânjenit.

Ambianțe muzicale: Piese de Matt Alber

Textul de față este o succesiune de micro-acțiuni, de narațiuni, de stări, de amintiri, de senzații. Dimensiunile lui depășesc cu mult durata maximă a unui spectacol cu un singur actor/personaj. Structura sa este modulară, iar versiunea propusă de autor – ordinea în care sunt aranjate secvențele – este doar una dintre variantele posibile ale poveștii. Regizorii și actorii care doresc să lucreze cu acest text sunt invitați astfel să dialogheze activ cu el, să opereze tăieturi, să schimbe eventual ordinea modulelor și, prin urmare, să asume ideile și sensurile noi, schimbările de situație și de ambianță pe care piesa le poate dobândi. O singură excepție – modulele de început și de final sunt inamovibile. Orice versiune modificată a acestui text va trebui, însă, să respecte spiritul variantei originale: sinceritatea, buna-credință, lipsa de emfază, abordarea dincolo de stereotipuri.

Trebuie să fiu lucid. Robinetul se rupe şi adrenalina se revarsă în valuri. Numărul victimelor creşte, pagină după pagină, ştire după ştire, minut după minut. Sînt întins pe pat, după unsprezece ore de tren din care am lucrat nouă, după trei ore de întruniri, după cinci ore de somn, după douăsprezece ore de lucru, după săptămîni întregi în care nu am mai dormit. Din nou. Urma să am două zile libere în care să încerc să las somnul să-şi facă treaba. Dar ei sînt împuşcaţi, arşi, otrăviţi. Ei cad în timp ce ochii mei trec de la un rînd la altul al ştirii. Totul se petrece simultan. Eu citesc – ei mor. Sau, în cel mai bun caz, sînt răniţi. Pentru o clipă, una singură, mă gîndesc că, dacă eu închid ochii, sau dacă mă opresc din citit, ceilalţi vor scăpa. Şi continui să citesc. Ştirea se actualizează automat. Pe măsură ce înaintez în text, noi rînduri se adaugă celor deja existente. Cifrele sînt deja impresionante şi ei continuă să moară. Şi tot mor de gloanţe, de foc, de otravă, de frică. Din cauza instinctelor bruiate de panică, ce le iau literalmente minţile. Mor în spații înguste, săli închise, străzi-coridor de cîţiva metri lăţime – altfel pitoreşti, zise „intime”. Nu numai că-ţi vezi călăul. Aproape că te lipeşti de el. Îi vezi ochii. Îi auzi răsuflarea. Îi simţi mirosul. Ca la teatru, cînd actorul se oprește la cîţiva centimetri de tine, iar tu îngheţi pentru că nu ştii ce ţi se va întîmpla, cînd brusc nu vrei să mai fii pe acel scaun. Cînd te întrebi ce anume a fost în capul tău de ai cedat tentaţiei de a fi acolo, de a fi cumpărat acel bilet. Cînd pulsul creşte, picioarele te lasă, deşi stai pe scaun, cînd vrei să strigi şi gîtul ţi-e paralizat. Cînd blestemi sinea ta pîna ţi se goleşte capul. Cînd se face linişte sau rumoarea creşte pînă se transformă în vacarm. Cînd toată lumea se uită la voi, la el şi la tine. Doar că, spre deosebire de teatru, atunci cînd vacarmul se termină, oamenii, acei oameni, nu mai pleacă acasă. Mă ridic în capul oaselor. Trebuie să îmi întreb superiorul ierarhic dacă reîncepem să lucrăm. Să comunicăm şi celor care încă n-au aflat că se întîmplă ceva. Să îmi şi să ne facem, deci, meseria.

Întind mîna după telefon. Îmi aduc aminte că e mort de două zile. Îmi aduc aminte că mi-a convenit că era tăcut. Însă, acum, şansa asta nu mai e decît o pacoste care mă împiedică să vorbesc scriind. Măcar atît să fac pentru ei, să vorbesc tăcînd. Trebuie să fiu lucid şi să fac lucrurile în ordine. Mă precipit spre sertarul în care am aruncat telefonul vechi. Schimb simul, ecranul se aprinde. Durează o veşnicie, adică zece minute, pînă îşi actualizează toate aplicaţiile peste care a trecut un an de pauză. Sun. Lucrăm. Scriu. Selectez. Traduc. Postez. Monitorizez. Oamenii mor. Cifrele mele de audienţă cresc. Şi de la capăt. Literele se înşiră, rîndurile mele se adaugă altora, informaţia se actualizează în timp real. Şi pe măsură ce semnele astea se înmulţesc, adrenalina scade, gesturile, operaţiunile pe care trebuie să le fac se ordonează. Se face un fel de linişte în partea de minte care nu e ocupată să sorteze informaţii.

Stă, ca într-o camera de odihnă, în spatele unui geam, uitîndu-se la celalată parte, care lucrează, gata să intervină dacă va fi nevoie de ea. Numai că, în camera aceea goală, liniştită, cineva intră, de nicăieri, şi înfige un cuţit în masa aflată în mijloc. Ce s-a întîmplat cu agenda de numere din telefonul vechi? E în backup-ul din cloud, se aude din camera în care se lucrează. „Sigur?” – întreabă cealaltă. Un vag miros de panică intră pe sub uşă. Activitatea se întrerupe. Se caută agenda în cloud. Nici urmă. Panica se împinge în uşă. E acolo un număr de telefon, unul singur, care nu trebuie pierdut pentru că nu mai poate fi recuperat. De ce? Pentru că nu se mai poate! Panica sparge uşa cu toporul. Fac diverse manevre, găsesc, în sfîrşit, agenda acolo unde nu ar trebui să fie. Parcurg lista. Toate numerele sînt acolo, cu excepţia unuia. Aceluia. Deşi ştiu sigur, vizualizez chiar şi cadrul, că am văzut cu ochii mei acel număr acolo, negru pe alb, acum cîteva săptămîni.

În timp ce panica dă foc încăperii şi trage în mine rafală după rafală, mă opresc de tot, căci nu ştiu ce să fac. Şi nu ştiu nici de ce fac ceea ce fac. De ce număr morţii. De ce a dispărut numai acel număr, doar el. De ce singura mea legatură cu el – acele zece cifre pe care nu le-am mai tastat de luni de zile, la care nu am mai trimis mesaje de săptămîni, care rămîn tăcute – a fost tăiată. Pierd timpul. Oamenii mor, dar ei şi moartea lor se îndepărtează. Mi-e ruşine. Cu mine. Faţă de ei, ce pierd eu nu are nici o valoare… Aşa să fie, oare? Oricum, ce cred eu că pierd nu mai e de mult. Pe măsură ce raţiunea negociază cu instinctul, ruşinea creşte, dar şi furia, sentimentul de nedreptate, dispreţul faţă de mine însumi. Moartea lor stupidă, pierderea mea inexplicabilă, totul se întrepătrunde într-o reţea de crîmpeie de gînd, neterminate, neduse pînă la capat, care se scurtcircuitează unele pe altele, o încrengătură în care luciditatea de care fac atîta caz, ziua, se lasă sugrumată, noaptea, pînă îşi pierde pulsul şi devine cianotică, o nuanţă apropiată de lipsa de lumină de afară. Panica e aici, umple toată camera, iar eu nu-mi mai pot permite să aştept. Pentru că ei mă aşteaptă. O fereastră mi se deschide în mintea devenita păstoasă. I-am promis odată că nu îi voi da mesaje pe o anumită reţea de socializare decît dacă va fi neapărată nevoie. M-am ţinut de cuvînt. În plus, tac de săptămîni bune. Nu am mai trimis nici un mesaj, nici un rînd, nici o propoziţie, nici un cuvînt, nici o literă, deşi degetele mă ard în fiecare zi, în fiecare seară. Ignor senzaţia. Mă ignor şi pe mine… Un caz de forţă majoră? Dar e 4.30 dimineaţa! Fără să mai gîndesc, scriu, explic, îmi cer scuze. Da, ştiu, ora e penibilă, reacţia mea e penibilă. Doar numărul de telefon, atît. Cînd ai timp… Promit, jur, să nu abuzez de el. Doar să-l am. Mă crezi sau nu, am o reacţie de panică, şi nu din cauză că mi-a murit telefonul, ci pentru că ţi-am pierdut numărul. Ştiu, e o prostie, dar asta se întîmplă… Mi-e frică, e ca şi cum am făcut cea mai mare greşeală posibilă. Nu apuc să las telefonul din mînă. Nu unul, ci opt mesaje se luminează pe ecran. Trag aer în piept înainte să le citesc. Am comis-o rău? Tonul este cald, blînd, apropiat. Ca atunci… Cum nu a mai fost, de atunci. Deschide chiar şi o uşă, a unei conversaţii mai lungi – poate chiar prin viu grai? -, „într-o zi”, şi trebuie să mă forţez să nu dau buzna prin uşa asta. „Odihneşte-te, ai grijă de tine”, repetă de cîteva ori. „Mă ştii, m-am risipit”, spune, și ecranul se stinge.

Un timp.

Acolo – morţi, răniţi, toţi sînt număraţi, în timp ce aici, afară, soarele răsare odată cu zgomotul primului troleibuz. Scriu, înşir cuvinte grave, reţinute, cîntărite, mă cutremur în faţa cifrelor care se măresc la fiecare cinci minute. E o hecatombă. Iar eu nu-mi pot împiedica un sentiment de vinovăţie. Număr, adun, scriu, în timp ce simt cum un zîmbet larg îmi schimbă faţa. Nu mă uit să văd cum arată. Şi nu am timp de morală. (…)

—————————————–

Acel moment. În care simți cum, sub palma ta, celălat se strînge în sine, face aproape implozie, se chircește. Cînd simți cum, sub palma ta, carnea celuilalt se scutură de dezgust, de silă, de milă. Nu, palma ta nu s-a schimbat. Și nici învelișul celuilalt. Altceva e altfel, undeva în ființa celuilalt, în mintea lui care face ca sumedenia de terminații nervoase din piele care, pînă deunăzi, se încălzeau cînd palma ta trecea peste ele să-și schimbe polaritatea. Aproape să te curenteze. Corpul celuilalt, corp al cărui posesor îți spunea că ar rămîne în îmbrățișarea ta ore nesfîrșite, devine străin, moale, aproape inert, o pastă ușor animată. Aproape vîscoasă. Și simți, și te scuturi și tu de dezgust, de silă, de frică. Corpul acela, pe care îl știi, îl știai, se îndepărtează, capătă o alură necunoscută, un relief pe care nu l-ai simțit niciodată, deși ai fost acolo. Chiar ai fost? Acel moment. În care ți se spune cît îi ești de drag, dar că prietenia „sinceră”, „pură”, „fără conotații” este cea mai bună soluție. Este modul cel mai bun în care puteți merge înainte. Nu, de fapt numai tu mergi înainte. Nu, de fapt, nu înțelegi tu prea bine. Mergem înainte împreună, dar separat… În definitiv, de ce ar fi o problemă ca tu să ștergi tot, ca și cînd nu s-ar fi petrecut nimic în tot timpul ăsta, doar nu a durat decît cîteva săptămîni. În care v-ați cunoscut biblic doar de două ori. E, care e problema? Ce e așa de complicat? De ce faci o întreagă dramă din povestea asta? Pe bune… Doar ai simțit că s-a rupt. Da, ai simțit, deși nu știi cînd și nici de ce. Nu știi ce ai facut greșit, și nici nu ți se spune. Ți se spune doar că nu ai făcut nimic, absolut nimic, doar că nu e chimie. Prietene! Da’ de ce a fost totuși chimie de două ori? Și ce chimie… Liniște. Acel moment. În care îți vine să faci ghem dezgustul, sila, mila, frica, prietenia, chimia, senzaţiile, pe care apoi să le bagi în gura acelui corp străin care-ți stă în față. Să-i înăbuși perorația, superioritatea, aroganța, autosuficiența, atotștiința. Să faci ghem acel corp, pe care să-l arunci departe, să arunci toată colecția de 46 corpuri străine, moi, inerte pe care le-ai păstrat în cotloanele minții ca să maschezi senzația tăcere mormîntală, din jur. Acel moment. În care știi că vei merge înainte, ca și pînă acum, din cînd în cînd alături de unii sau de alții, lăsînd în urmă pe unii, fiind depășit de alții, dar fără cineva, în mod special, alături. Vei merge înainte, chiar dacă ai vrea să mai faci cîte o pauză. Acel moment. Cînd vrei să strigi, să plîngi, să-l bați, să-i arunci cuvinte grele celuilalt. Dar rîzi. Și toate astea, pentru ce? Și nu voiai, și nu vrei, decît o îmbrățișare. Pentru tine. Numai pentru tine. Care să nu se termine. (…)

—————————————–

Un omuleţ. Într-o mişcare imobilă. Suspendat în aer, la cheremul unui lănţişor de care atîrnă, undeva între „pămîntul” lui – bordul maşinii – şi „cerul” lui – acoperişul habitaclului. Un fel de caftan alb îi ascunde, aproape în întregime, trupşorul. Prin deschizătura meschină dintre cele două pulpane ale hainei, poţi vedea totuşi că poartă un fel de tricou alb şi o pereche de pantaloni negri.

Păcat că sînt negri, şi nu albastru închis. Ca ai celuilalt.

Capul nu are trăsături, doar o amestecătură de linii, cele ale ghemului minuscul de lînă, din care a fost făcut. De sub claia de păr vîlvoi, uşor gri, ca încărunţit, se desfac doi ochi mari, de nasture negru. Mişcarea, a cărei intensitate doar o ghiceşti, îi face să se uite în toate părţile, jucăuşi, scrutători, întrebători.

Un pic severi, de sub ochelarii de sîrmă groasă, care i-au fost aşezaţi sub frunte. Fruntea largă.

„Am fost tocilar de cînd mă ştiu”, mi-a spus atunci, la început. „Şi eu”, am răspuns imediat, să nu mă las mai prejos. Numai degetele ridicate şi agitîndu-se în aer mai lipseau.

Ochelarii aceia, de sîrmă groasă, oarecum exageraţi pe feţişoara albă, imaculată, din sute de fire, sînt detaliul care te face să zîmbeşti instantaneu atunci cînd fotografia omuleţului se deschide, larg, pe ecranul telefonului. Ce face? Surîde şi el, e serios, e nerăbdător? Nu ştii – nici un alt indiciu nu te ajută. Cel sau cea care l-a confecţionat i-a lipit peste gură un smoculeţ din aceeaşi lînă gri cu care l-a împodobit, cu dărnicie, pe cap.

Dar vezi imediat că braţele îi sînt deschise larg, primitoare, protectoare.

„Hai, vino aici”, a spus atunci, într-o şoaptă pe care abia am auzit-o, întinzîndu-şi braţele în lateral. Prin deschizătura gecii de blugi, prin deschizătura hanoracului albastru, am văzut tricoul alb, o culoare pe care nu o mai purtase. Sau asta am vrut să văd…

Înainte-înapoi, dreapta-stînga sau haotic? Nu ştii, dar înţelegi că păpușa minusculă se balansează.

Fotografia e facută atunci cînd maşina s-a oprit pentru un moment, la un stop, poate. Prin parbrizul din spatele omuleţului, maşinile şi pomii arată ca într-o pauză de alegare. Într-o secundă suspendată, de provizorat. Urmînd să se scurgă imediat, în dîre lungi, pe lîngă omuleţ şi maşina lui. A lui. A lor. Acolo unde ochii de nasture ai figurinei se mai întîlnesc, uneori, cu privirea celui căruia, din întîmplare, fără ca cineva să-şi fi propus, îi este o copie din sîrmă şi cîlţi. Dar omul în carne şi oase o mai vede? Petrec destul de mult timp împreună… Sau poate tocmai de aceea.

Două făpturi, împreună şi singure, într-un balans aproape continuu, chiar şi atunci cînd stau pe loc, între „pămîntul” şi „cerul” acelui spaţiu înghesuit.

Era frig, îmi înfundasem mîinile în buzunare. Geamul lateral se lăsase, ne-am mai luat o dată rămas bun. Am vrut să întind braţul prin deschizătură, să-i ating umărul. „Fugi înăuntru că tremuri tot”, a spus, şi am gîndit că, da, din acel moment nu mai aveam de ce să-mi fie frică, nu mai aveam de ce să mă port întruna ca şi cum, din clipa următoare, ar fi urmat să se facă nevăzut. Mîinile au rămas în buzunare. Nu-mi mai era frică. Doar frig. Nu l-am mai atins. Geamul s-a închis. Si tot restul, peste cîteva zile.

Care e mecanismul prin care jucăriile mici şi moi şi, în general, lucrurile, fiinţele mici şi moi devin cele mai redutabile arme împotriva indiferenţei, răcelii. Surîdem, ne domolim, mai că ne strivim şi o lacrimă la vederea unor animăluţe de pluş îngrămădite în vreun container de reduceri, la hipermarket. Cum respiră, cum de nu se sufocă? Da, întrebarea e absurdă, dar e instinctivă. Cum se face că nu numai că ne ataşăm de ele, aproape de la prima privire, dar instinctul de a le avea se trezeşte şi dă din coate în interiorul nostru…

Probabil că e ceva legat de copilărie, de nevoia de protecţie, de o oarecare insecuritate, în subconştient.

Cu siguranţă, există numeroase studii despre asta. Cred. Ar trebui să existe.

Agăţat de lănţişorul care îi străpunge capul exact în creştet, omuleţul cu ochelari de sîrmă poate fi unul din acele lucruri pe care le treci pe lista de obiecte de luat în caz că… În caz de… În caz de ce? Nu, nu neapărat de insulă pustie (deşi…). În caz că va trebui să pleci pe neaşteptate, de tot, înşfăcînd acel strict necesar pe care nu l-ai pregătit niciodată. Şi un obiect, două, care să-şi amintească de tine, cel de dinainte, de cel care ai fost, de ce anume ai simţit, ai gîndit. Ce iei? Figurina aceea de cîţiva centimetri e atît de mică şi de uşoară încît poate intra în buzunarul de la piept. Nici nu o vei simţi. Nimeni nu o va vedea. Nimeni nu va şti că o ai. La mine, e chiar mai simplu. Fotografia cu omuleţul, alături de celelalte trei – cea cu ai mei, toţi la un loc, aşa tineri, cum i-am văzut întotdeauna, cea cu el, primul, care m-a făcut să devin eu, cel de azi, şi care e aproape oricît de departe ar fi, şi cea cu el, cel adevărat, nu din aţă, cel care mi-a găsit fărîma de viaţă pe care o mai aveam înăuntru.

Pe ei i-aş lua.

Un omuleţ şi un om mare. Undeva. În mişcare, fără să-i poţi ajunge, fără să-i poţi prinde din urmă. Fără să ştii ce mai e cu ei.

Cărora, ca şi în cazul extratereştrilor, le trimiți undeva, în gol, mesaje înduioşător de simpliste, de-a dreptul provinciale.

Cînd mă voi trezi. Căci mă voi trezi. El va fi acolo. Întins pe o parte, lîngă mine. La cîțiva centimetri, atît cît să-l bănui. Așteptînd să deschid ochii. Și nu voi ști dacă e dimineață sau noapte. Și atunci, ridicînd ușor sprînceana dreaptă, cu ochii larg deschiși, adînci așa cum nu-i voi fi văzut niciodată îndărătul ramelor groase, îmi va atinge obrazul cu liniile din palmă. Și voi auzi. Ce mult am dormit.

Prima parte a textului poate fi citită aici.

 

Despre autor

Andrei Popov

Andrei Popov

Andrei Popov (n. 1974) are studii de ştiinţe politice la Universitatea din Bucureşti şi a urmat stagii de formare în jurnalism internaţional. Din 1996, este jurnalist la Redacţia franceză a Radio România Internaţional (Societatea Română de Radiodifuziune) specializat pe domeniile cultural şi social; din 2014, colaborează la revista Regard, cel mai mare magazin francofon din Europa de Sud-Est, iar din 2015, este titularul cronicii culturale a filialei române a publicaţiei franceze Lepetitjournal.com, dedicată comunităţilor franceze şi francofone din întreaga lume. Colaborează cu radiouri de limbă franceză din Europa şi este implicat, în calitate de jurnalist şi de producător pentru România, în numeroase proiecte de cooperare transnaţionale. Programele realizate de Andrei Popov au fost recompensate la „Grand Prix International de la Radio” (2003 şi 2008; nominalizări şi în 2007, 2009 şi 2013) şi au primit Premiul Anna Lindh Foundation „Mediterranean Journalist Award – reporting across cultures” (2011; nominalizare şi în 2013). În 2017, alături de colegii săi de echipă, a primit prestigiosul Label GADIF pentru contribuţia programelor Redacţiei franceze RRI la promovarea şi la consolidarea statutului limbii franceze, premiu acordat de Grupul Ambasadelor, Delegaţiilor şi Instituţiilor Francofone din România. Andrei Popov a fost desemnat „jurnalistul anului” de către World Radio Network, în 2005, şi de către Societatea Română de Radiodifuziune, în 2005 şi în 2010.

Scrie un comentariu