Cartea săptămânii Avanpremieră

București, marea speranță

Primul capitol

De vreo două săptămîni, doamna Ana începuse să-și spună tot soiul de povești de una singură. Nepoata ei Daniela, care era doctoriță și căreia Ana îi spusese istorii din tinerețea ei și din viața familiei, se temea că bunica ei se pregătea să moară. Așa că o pîndea, prin ușa întredeschisă, în timp ce doamna Ana vorbea despre mama ei, moașa Vasilica, și despre toate cîte li se întîmplaseră moașei și soțului ei Tiberiu.

În zilele acelea, Daniela l-a invitat pe prietenul ei, care voia să se facă scriitor, să asculte ce zicea bunica ei. Prietenul ei a tras cu urechea la ceea ce vorbea doamna Ana și apoi i-a sugerat Danielei să scrie ceea ce auzea. Daniela știa dinainte o parte dintre aceste povești, dar îl întreba pe prietenul ei de ce și le povestea de una singură bunica ei. Poate pentru că nu avea nici un interlocutor în casă, a fost de părere Cristian, care n-o prea înghițea pe bunica Danielei. Asta pentru că, într-o seară, cînd el era cu Daniela în camera ei, bunică-sa a deschis ușa, fără să bată în ea, și i-a surprins într-o situație clară.

Bătrîna de 90 de ani le-a spus amîndurora că așa ceva nu se cuvenea înainte de căsătorie. La care Daniela i-a răspuns că nici ea nu fusese altfel în tinerețe. Sau uitase ce-i povestise? Doamna Ana i-a replicat că dacă ea făcuse prostii în tinerețe, asta nu însemna că nepoata ei, doctoriță, trebuia să le repete. Apoi s-a retras din încăpere și a închis ușa după ea, ca și cum le-ar fi lăsat Danielei și prietenului ei posibilitatea să continue ceea ce începuseră.

Pentru bătrîna doamnă, bărbații erau niște unii care profitau de picioarele desfăcute ale femeilor. Dar dacă femeile și-ar fi ținut picioarele lipite, după părerea ei o mulțime de copii fără tată recunoscut  nu s-ar fi născut. Asta ca să nu mai zică și de căsătoriile din obligație, cele ce se sfîrșeau prin divorțuri cu scandal sau care se încheiau pe neașteptate, cu crime în familie.

Daniela, cu memoria moștenită de la tatăl ei, a tot păzit-o pe bunica ei care vorbea de una singură în camera ei, cu gîndul că dacă doamna Ana ar fi pățit ceva de la inimă, să o ajute să scape făcîndu-i masaj cardiac, așa cum învățase. Dar bunica ei a păcălit-o. A murit în somn, noaptea. Și după cum arăta de dimineață, părea că murise visînd frumos. Zîmbea.

Daniela și Cristian nu și-au mai vorbit mulți ani despre doamna Ana decît incidental; chiar și după ce se căsătoriseră, nu le plăcea să-și amintească că ea îi surprinsese atunci.

Într-o zi însă, după ce s-au dus amîndoi în satul Ceru-Băcăinți, unde se născuse bunica ei, și au plecat de acolo cu patru pietre de gresie luate din dealul de lîngă sat, pentru ei și pentru cei doi băieți ai lor, Daniela a început să-i spună lui Cristian, în timp ce ea conducea mașina spre București, toate cîte o auzise pe doamna Ana, vorbind de una singură în camera ei. Erau amîndoi vag emoționați după ce văzuseră la fața locului de unde se trăgeau rudele ei care ajunseseră în București. Adică moașa Vasilica, soțul ei Tiberiu, frații moașei și copiii cu care ea și Tiberiu plecaseră din sat.

Dar cum era o zi senină de vară și mașina funcționa bine, pînă să ajungă la București au uitat amîndoi despre ceea ce vorbiseră pe drum. De-abia după aproape un an de atunci, Cristian i-a cerut Danielei să-i spună din nou ce vorbea de una singură bunica ei, fata moașei Vasilica.

Cele patru pietre de gresie se aflau și atunci la ei în casă. Băiatul lor cel mare, care ar fi trebuit să primească una dintre ele, plecase fără ea în Australia, iar băiatul lor cel mic se mutase definitiv din apartamentul lor din cartierul Militari, uitînd să-și ia bucata de gresie. Cea de-a patra bucată de gresie, pe care Daniela și Cristian o luaseră, în plus, împreună cu celelalte din coasta de pe dealul de lîngă sat, a ajuns, cine știe cum, pe masa de scris a lui Cristian care, într-o zi de primăvară din anul 2018, a început să scrie primul capitol din ceea ce avea să fie „București, marea speranță”.

 

O femeie, două morți

În acel bloc cu patru etaje din cartierul Drumul Taberei se auzise că murise doamna Ana, de la etajul patru. Adevărul era că moartea îi cam dădea tîrcoale. Avea 94 de ani și de mulți ani nu mai cobora scările, ca să iasă din casă. Dar din apartamentul ciudatei familii Georgescu nu se auzeau plînsete și nici că se făceau pregătiri de înmormîntare. În ziua aceea, la ușa lor au apărut doi cetățeni îmbrăcați în haine negre. S-au recomandat ca din partea societății  de întrajutorare „Cucuveaua”, la care doamna Ana avea carnetul cu numărul unu. Fiica doamnei Ana a admis că mama ei era bolnavă, dar i-a asigurat că nu murise.

Din spatele ușii apartamentului a apărut și falsa răposată, care le-a mulțumit celor doi societari de la „Cucuveaua” pentru grija lor, și le-a spus că speră ca ei să nu revină prea curînd la ușa ei. Unul dintre ei, un chelios cu priviri umede, i-a spus că erau pregătiți, la un caz de ceva. La care doamna Ana, îmbrăcată într-un capod călduros, deși era vară, l-a sictirit energic, adăugînd că nu voia să-l mai vadă.

Cînd coborau scările acestui bloc fără lift, celălalt, un grăsuț scundac, a remarcat că totuși moartea începuse să-și facă încălzirea pe aici. Două zile mai tîrziu, doamna Ana a încetat din viață în somn, spre nedumerirea nepoatei sale Daniela, studentă la medicină, care mai întîi a crezut că bunica ei dormea, cînd s-a dus s-o întrebe cum se mai simte, și voia să-i ia tensiunea. După o oră, cînd Daniela s-a dus din nou în camera bunicii sale, a descoperit că doamna Ana avea un zîmbet nefiresc. Așa că s-a apropiat de ea s-o pipăie. Bunica ei încă nu se răcise. Cu toate încercările Danielei de a o aduce la viață, zîmbetul ei se lărgea, de parcă doamna Ana era pregătită să înceapă să rîdă.

În afară de cadavrele de la facultate, pentru Daniela bunica ei era primul mort cu care avea de-a face. Mai întîi a luat-o un plîns stupefiat, apoi s-a depărtat de trupul bunicii sale și și-a anunțat părinții că bunica ei murise. Mama Danielei, care nu era superstițioasă, și-a adus aminte că în urmă cu două zile veniseră să-i viziteze niște ciocli, încît, după ce-i văzuse, bătrîna începuse să vorbească singură, la ea în cameră.

În aceeași zi, cei doi reprezentanți ai „Cucuvelei” și-au făcut din nou apariția, să-și ofere întristatele servicii pentru deținătoarea carnetului cu numărul 1 din societatea „Cucuveaua”. Îmbălsămare, vestimentație pentru ultimul drum, lumînări, dar în primul rînd transportarea răposatei cu dricul societății, fabricat la Viena, și tras de cei doi cai dresați în scopul de a mișca dricul cu pași măsurați, fără să se sperie de mașinile care treceau pe lîngă ei. Fiica răposatei i-a refuzat. Nu-și vedea mama plecînd pentru ultima oară de acasă într-un dric tras de cai mascați.

După cîțiva ani, fiica doamnei Ana avea să regrete. Chiar dacă ea și soțul ei Petre nu vedeau cu ochi buni celebrul dric al „Cucuvelei”, poate că mama ei ar fi vrut să facă această ultimă călătorie în vehiculul pentru care cotizase în tinerețe.

Cînd a auzit de propunerea societarilor „Cucuvelei”, Daniela mai întîi a izbucnit în rîs. După care s-a întrebat de ce n-ar fi putut bunica ei să circule spre cimitir cu dricul tras de cai mascați și cu pompon negru. Fiindcă de vreo două săptămîni încoace bunica ei vorbea singură, la ea în cameră, despre vremurile de odinioară. Nu părea că înnebunise, ca alți bătrîni, la vîrsta ei, ci doar că își povestea, de una singură, toate prin care trecuseră ea și ai ei pînă atunci, ca și cum și-ar fi dat seama că nu mai avea multe zile înainte.

Fragment în avanpremieră din volumul „București, marea speranță” de Cristian Teodorescu, Editura Polirom, Colecţia „Fiction Ltd”, Iaşi, 2019, 288 p.

Cartea va fi lansată la Bookfest 2019 (29 mai-2 iunie)

Despre autor

Cristian Teodorescu

Cristian Teodorescu

Prozator, autor de volume de povestiri și de romane. E și jurnalist, iar de cîțiva ani, fără să creadă că e critic literar, scrie și despre cărțile altora. Mai ales despre cele care îi plac. A primit mai multe premii literare în România. Povestirile lui au apărut în antologii din cîteva țări europene și din Statele Unite. Romanul său „Medgidia, orașul de apoi” a fost tradus în Polonia și a ajuns în finala Premiului Angelus. „Romanul Ochiului”, în curs de apariție la Editura Polirom, e rezultatul pisicofiliei sale, care a început în copilăria autorului și s-a accentuat în ultimii ani. La această oră, Cristian Teodorescu are cinci pisici din rasa comună și două cățele de mici dimensiuni, cu care împarte un apartament de patru camere împreună cu soția și cei doi fii ai săi.

Scrie un comentariu