Albine și oameni…

Născută în 1965, la Monterrey, în Mexic, Sofía Segovia s-a afirmat de timpuriu în domeniul jurnalismului cultural (fiind atrasă deopotrivă de politica latino-americană) și al scrierii creative, însă consacrarea i-a fost adusă, aproape peste noapte, de publicarea romanului său „Zborul albinelor” – dar mai cu seamă de traducerea acestei cărți în limba engleză și de publicarea ei în Statele Unite ale Americii.

Devenit rapid bestseller și cucerind pe dată cititorii din toate țările unde a apărut, „El murmullo de las abejas” (2015) spune o poveste impresionantă și profund umană, combinând cu măiestrie planul istoriei cu acela al evoluției unei așezări și a unui neam de-a lungul mai multor generații. Acțiunea se petrece în Mexic, nu departe de orașul Linares, înconjurat de dealuri și câmpii roditoare, și unde totul, atunci când adie vântul în zori sau la ceasul înserării, miroase a cimbru și busuioc, a portocale și a miere. Pretextul narativ e reprezentat de strania descoperire pe care o face într-o bună zi bătrâna doică a familiei Morales, Nana Reja, care, auzind la un moment dat un plânset straniu de copil, pleacă de acasă și, urmând sunetele neobișnuite, găsește sub un pod un nou-născut având trupul acoperit de albine care, departe de a-i face rău, îl protejează asemenea unei pături vii. Deși copilul e sănătos și vesel, faptul că e desfigurat din cauza unei malformații la buza de sus, îi determină pe majoritatea localnicilor să-l considere o făptură malefică și rău prevestitoare. Numai că patriarhul familiei Morales, Francisco, nu ține seama de vorbele oamenilor și, după ce acceptă să-l primească în casa sa și să-l crească asemenea unui membru al familiei, îi devine și naș, alături de soția sa, Beatriz. Iar Simonopio, căci așa i se va spune, crește fericit alături de cei din neamul Morales, apropiindu-se îndeosebi de fiul lui Francisco, pe care-l și consideră fratele său mai mic, cel cu care reușește să și comunice, fără cuvinte și, cumva, pe deasupra lor, cei doi neavând niciodată nevoie de vorbe pentru a-și spune lucrurile care contează și simțindu-se întotdeauna profund legați unul de celălalt. Desigur, albinele îl vor însoți toată viața pe Simonopio, protejându-l și alinându-i tăcerea și singurătatea, tot așa cum în romanul lui García Márquez, „Un veac de singurătate”, roiul de fluturi galbeni anunța întotdeauna, fără greș, sosirea lui Mauricio Babilonia… Este evident, încă din acest punct, că Sofía Segovia urmează, în textul de față, câteva mari modele narative, iar capodopera márqueziană a realismului magic este de departe cel mai însemnat. Dar nicidecum singurul.

Căci, pentru Sofía Segovia, la fel ca pentru Alejo Carpentier, de pildă, ficțiunea romanescă reprezintă modul cel mai adecvat de înţelegere a realităţii latino-americane, o realitate aparte, ce reclamă o explorare în profunzime şi un limbaj care să-i permită scriitorului să numească lucrurile cu adevăratul lor nume. Iar întreaga Americă Latină este, după cum pare a afirma subtextual autoarea, pe urmele reprezentanţilor celebrului „Boom” latino-american din anii ‘60 – ‘70, un continent încă necunoscut cu adevărat. Atât din punct de vedere istoric, cât mai ales, spiritual. În acest sens, „Zborul albinelor” reprezintă, ca şi „Lacrimi de chihlimbar”, un alt roman al Sofiei Segovia, extraordinara încercare a acestei scriitoare de a descoperi cea mai adevărată realitate a unei părţi esenţiale a lumii sale. În plus, dacă e adevărat că scriitoarea aceasta readuce în actualitate o parte a universului miturilor uitate ale lumii sale (şi aşa este, mai ales dacă avem în vedere doar aventurile prin care trece Simonopio, cel iubit și apărat de albine), la fel de adevărat este că ea reuşeşte, cumva, și să le „internaţionalizeze”. Segovia nu reelaborează fantastic realitatea, ci recreează, uneori în cheia unui realism magic (parțial) reinterpretat și actualizat, tocmai datele realităţii, privindu-le prin prisma revelaţiei privilegiate, fără a căuta esenţialul în descrieri exterioare, ci descoperindu-le în viziunea acestora. Desigur, acest mod de abordare îşi are originea în simbioza unor culturi diferite, în amestecul de rase şi limbi, în coexistenţa unor stadii culturale diferite, dar şi în istoria latino-americană însăşi, în chiar particularităţile ei, cele în care Segovia consideră, la fel ca predecesorii săi, că există un important procent de mit, legendă şi superstiţie – cum ar fi, aici, rolul ființelor necuvântătoare sau al naturii. Nimic altceva, în fond, decât afirmase, cu mai bine de o jumătate de veac înainte, Alejo Carpentier, în prefaţa la prima ediţie a romanului său „Împărăţia lumii acesteia”: „prezenţa acestor realităţi este patrimoniul întregii Americi hispane, loc unde nu s-a încheiat, de pildă, inventarierea tuturor cosmogoniilor, căci ce altceva este istoria acestei părţi de lume decât o cronică a realului miraculos?” O cronică în care, la Sofia Segovia, legenda îşi găseşte întotdeauna locul, realismul magic încetând să mai fie pentru ea o simplă tehnică şi transformându-se într-un adevărat mod de viaţă, unicul potrivit pentru personajele pe care le creează. Proza ei are, aşadar, darul de a construi convingător o lume populată de eroi ce străbat un drum lung si anevoios, de la inocenţă la afirmare de sine, avântându-se în tot felul de întreprinderi, care de care mai riscante, în mod asemănător, până la un punct, cu palpitantele istorisiri ale lui Isabel Allende din „Casa spiritelor” sau „Insula de sub mare”, dar sfârşind prin a descoperi, în cele din urmă, cel mai important – şi neaşteptat – lucru: propria libertate. Pe de altă parte, cartea tinde să trateze încă o temă predilectă a prozei sud-americane a ultimelor decenii, prezentă, de altfel, în mai toate creaţiile în proză din această parte a lumii, de la „Un veac de singurătate” la „Şotron”, şi de la „Conversaţie la Catedrală” la „Despre eroi şi morminte”, şi anume temporalitatea şi formele sale.

Mecanismele și strategiile narative funcţionează perfect în „Zborul albinelor”, care devine, astfel, din simplă istorie de familie, un text complex și tulburător, aducând fie și indirect în discuţie evenimente istorice, mari drame ale Americii Latine din timpul Revoluției Mexicane, ca să amintim aici doar detalii ale conflictelor sociale și politice sau consecințele teribilei gripe spaniole care a lovit atât de dur omenirea în 1918 și care i-a afectat, în Mexic și nu numai, mai ales pe cei nevoiași. Simonopio însuși se îmbolnăvește (cumva și pentru a determina familia Morales să se pună la adăpost din fața epidemiei), Francisco Morales făcând realmente tot ce poate pentru ca fiul său de suflet să fie salvat – deși, în paranteză fie spus (și neapărat în sensul realismului magic nelipsit de accente ironice pe care îl practică autoarea…), în clipa în care bătrânul Morales stă la căpătâiul băiatului, acesta știe deja că se va însănătoși, însă trebuie ca această scenă să aibă loc tocmai pentru ca Morales să fie convins de rolul său în tămăduirea suferindului, astfel că Simonopio acceptă până și cataplasmele cu muștar puse pe piept, căci el știe prea bine că nu trebuie să refuzi niciodată gesturile și manifestările de afecțiune ale celor dragi, căci, nu-i așa, dragostea nu greșește niciodată… Expresie plenară a înțelepciunii mexicane străvechi, a unei capacității imense de a dărui iubire și căldură, dar și a credinței adânc înrădăcinate a oamenilor de aici în vrăji și blesteme, în spirite bune și în prevestiri, Simonopio va fi mereu urmat de albinele sale, care au și darul de a-l ajuta să perceapă înaintea tuturor pericolele sau momentele de bucurie. Astfel că, ajuns nu doar membru al clanului Morales, ci și parte integrantă a orașului, Simonopio influențează și modul în care oamenii se raportează la ceea ce li se întâmplă – dar și unii la ceilalți. Când închide ochii, copilul albinelor poate vedea, în felul său, ceea ce nimeni altcineva nu mai vede, ajungând să-i protejeze, la rândul său pe cei din familia Morales și, în general, pe cei din jur, părând, de asemenea, la fel ca eroii din basme, a poseda acele calități care-l ajută să se sustragă efectelor trecerii timpului – iar menirea sa pe lume va deveni, astfel, treptat evidentă. În paranteză fie spus, Nana Reja, la rândul ei, pare a face parte din rândul personajelor biblice pe care curgerea anilor nu le afectează, ducând, fără îndoială, cu gândul și la fabuloasa Ursula Iguaran, din deja amintitul „Veac de singurătate” márquezian…

Un sistem bine pus la punct al vocilor narative orchestrează romanul, astfel că de-a lungul textului episoade importante sunt relatate de diverși naratori, Segovia utilizând fie persoana întâi, fie persoana a treia, transformând, astfel, „Zborul albinelor”, și într-un bun exemplu de structură polifonică. Ritmul este adesea lent, autoarea mimând, în chip simbolic, înfățișarea întinselor câmpii mexicane și descriind pe îndelete livezi de portocali, lanuri de porumb, peșteri și lacuri, păduri și flori, peste care se aude mereu zumzetul albinelor și se întrevede zborul lor neliniștit. Cartea afirmă, astfel, și calitatea Sofiei Segovia de a exprima perfect atmosfera și de a sublinia simbolurile care-i evidențiază personajele, fie că e vorba despre leu, coiot sau, din nou, micile și harnicele albine. Tema luptei dintre întuneric și lumină este, la rândul său, abordată în acest fel, scriitoarea conducând cu măiestrie firul narativ către finalul care îți lasă un gust dulce-amărui, dar și convingerea de nezdruncinat a marii șanse de izbândă pe care o au iubirea și binele – chiar și într-un univers atât de marcat de tensiuni politice, sociale și culturale cum e Mexicul începutului secolului XX.

Sofía Segovia, „Zborul albinelor”, traducere și note de Teodora Maftei, Editura Litera, Bucureşti, 2023