Caragialesc la Andrei Bodiu

S-ar putea spune că pentru Andrei Bodiu, romanul „Bulevardul Eroilor” (Paralela 45, 2005) a reprezentant, în cariera sa de scriitor, o pauză de la poezie. O „pauză de respirație”, ca să citez titlul antologiei în care poetul brașovean a debutat în 1991, alături de Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea. După acest roman, au urmat doar două volume de poezie, „Oameni obosiți” (Paralela 45, 2008) și „Firul alb” (Tracus Arte, 2014), volum apărut în chiar anul morții lui Andrei Bodiu.

Cu toate astea, „Bulevardul Eroilor” reprezintă ceva mai mult decât o pauză (creativă și recreativă totodată). Aici, în acest roman, prin personajul Mircea Bănceu, șef de catedră la Facultatea de Litere din Brașov, Andrei Bodiu își folosește experiența pe care a acumulat-o el însuși când a deținut acest post, și mai apoi pe cel de decan al Facultății de Litere din Brașov, facultate plasată chiar pe Bulevardul Eroilor, așa că, pe lângă ludic și umor (ba chiar și amor), romanul conține și un soi de tragism din speța absurdului anilor ’90, dintr-o Românie aflată într-o veșnică tranziție, în care deviza principală pare a fi, fără excepție, „la vremuri noi, tot noi”. Ca să fie și mai clar, mă refer în special la fundalul pe care se desfășoară tramele romanului, și anume alegerile oamenilor-cheie din Universitate, alegeri care decid și viitorul Facultății brașovene de Litere. Cam ca într-o „Scrisoare pierdută”, unde Caragiale își plasează „drama” amoroasă pe fundalul alegerilor electorale pentru camera deputaților. Mai mult, acțiunea din „Bulevardul Eroilor” are loc la începutul anilor 2000, când în cursa electorală pentru președenția țării rămăseseră două personaje la fel de odioase (deși fiecare din motive diferite): Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor (numiți în roman Ilișescu și Achim Cotor). Ca și piesa lui Caragiale, dincolo de ilarul situațiilor, avem un tragic cu tentă socială. Nu întâmplător, studenta Alina Popovici își dorește să emigreze, să părăsească România, conștientă fiind că în țară nu ar putea deveni, cu filologia, decât profesoară, o meserie din care trăiești doar de pe o lună pe alta (situația a rămas, din păcate, aproape la fel și în 2022). Prin urmare, Alina se va angaja, pe un salariu foarte bun, la o firmă de telefonie mobilă condusă de un fost securist, iar cursurile de la facultate vor deveni pentru studenta noastră doar un fel de corvoadă. Sau am putea aduce în discuție și scena în care Mircea Bănceu, aflat într-un compartiment de tren împreună cu soția sa, întâlnește o femeie între două vârste, care le ține un discurs nostalgic despre perioada ceaușistă, când „era mai bine”. Mircea Bănceu, deși iritat de acest tip de discurs pe care îl întâlnește și la vecinii săi mai în vârstă de scară, îl tratează totuși cu umor (și în prezent, după șaptesprezece ani de la apariția romanului, discursul cu pricina nu a dispărut complet din peisajul nostru social și politic):

„Perspectiva m-a lăsat visător, privind pe geamul de la bucătărie vastele dormitoare construite pe vremea lui Ceașcă. Toți spun «construite de Ceaușescu», de parcă el cu mânuța lui ar fi pus plăcile de beton una peste alta. Îl și văd în halat albastru, cu căciula lui de brumărie întrebându-ne dacă ne plac camerele, descălțându-se timid la ușă și mergând în baie să vadă dacă instalațiile sunt fixate ca lumea. Pe multe dintre vecinele mele la vizitează Ceaușescu. Seara, noaptea. Dimineața le aud, când coboară scările, cum, pe tonuri diferite, spun melancolic «era mai bine pe vremea lui Ceaușescu» sau decis, «era mai bine pe vremea lui Ceaușescu» sau mustrător, «era mai bine pe vremea lui Ceaușescu» sau cu aerul unei concluzii «era mai bine pe vremea lui Ceaușescu».”

O altă situație. Facultatea de Litere brașoveană este obligată, la un moment dat, pentru a-și asigura supraviețuirea, să deschidă o filială și la Toplița, unde condițiile de curs erau precare și unde urmele comunismului erau mai mult decât evidente:

„Am vorbit cu comesenii toplițeni despre tema numărul unu, despre frig. Cei cu dare de mână și-au făcut centrale pe bază de curent electric sau de lemne. Ceilalți culeg lemnele din fața blocului. Așa cum i-am văzut apoi, coborând de câteva ori de la cantina celuilalt colegiu din oraș, când am văzut și o văcuță atingând cu botul geamurile de la parter ale unui bloc. Cam asta a reușit comunismul. Să le dea oamenilor senzația că-i ajută, afundându-i de fapt în mizerie, luându-le demnitatea pentru a-i transforma în asistați. S-au construit orașele-dormitor, în care timpul pare că stă pe loc. Orașe-dormitor. Deprimare și confuzie. Tristețe. Oare și Brașovul e la fel pentru un călător străin? Când intri dinspre Codlea și vezi pe margine blocurile confort III, cu grădinițe de legume și cotețe cu găini, când o vacă trece molcom calea ferată pentru a o porni spre centru. Nu sunt aceleași imagini?”

Citește și Andrei Bodiu şi poezia cotidianului

Bănuiesc că, în mare parte, curioșii au citit romanul pentru a identifica personaje reale din catedra filologiei brașovene și pentru a vedea cum îi redă Andrei Bodiu. Pentru că am fost student acolo în chiar anii surprinși de Bodiu, nu mi-a fost foarte greu să-i identific pe profesorii pe care i-am avut la cursuri. Însă nimic senzațional și nimic din ce nu știam deja. În plus, să nu uităm că literatura, în cele din urmă, e doar ficțiune, iar legătura cu realul din care s-a inspirat, de cele mai multe ori, în cazul cărților bune, se pierde. E un joc pe care l-a practicat și Alexandru Mușina în „Nepotul lui Dracula” sau Caius Dobrescu în câteva dintre romanele sale – un joc cu origini în proza despre viața universitară a lui David Lodge. În Brașov, a mai fost un caz, cel al romanului din 1986 „Urmașii lui Euclid” de Ion (Popescu) Topolog, unde sunt surprinși elevi și profesori șaguniști.

Din acest punct de vedere, al identificării personajelor, interes trezesc și discuțiile lui Bănceu cu colegii săi de catedră, care îi sunt și prieteni, sau mentori, ca în cazul lui Radu Pavel, „dublura” literară a lui Alexandru Mușina. Ca mostră, am ales un fragment dintr-o discuție despre viața literară de la început de ani 2000 dintre Mircea Bănceu și Radu Pavel, ultimul fiind nu doar poet și profesor, ci și editor, ipostază în care a făcut alegeri mai mult sau mai puțin fericite:

„- Și băieții sunt talentați, să știi, foarte talentați… a spus Pavel. I-am luat și pe ei la rând, le-am făcut minicronici, ne-am entuziasmat că cine știe, o apărea dintre ei vreun prozator important sau măcar unul talentat. I-am amintit lui Pavel de Suzy, unguroaica debutată la o mare editură bucureșteană, care ajunsă la TV n-a mai zis un cuvânt de școala la care învățase să scrie.

– Caracter zero, i-am zis lui Pavel care nu mai părea atins că o fostă pupilă EX-TRA-OR-DI-NA-RĂ, fantastică, nemaipomenită se purtase lamentabil. De altfel, Pavel e expert în relații eșuate. Cu cât se entuziasmează mai tare în legătură cu o persoană, cu atât poți să ai certitudinea că sfârșitul va fi unul dramatic, cu dezamăgiri profunde de ambele părți […] M-am gândit că, pe undeva, e o legătură între violențele fetelor, între personalitățile lor tot mai exhibat-dezinhibate și indeciziile, îndoielile, bâlbâielile băieților. Așa, în scurtă vreme, se va întâmpla ce se va întâmpla. Ele vor prelua definitiv inițiativa.

– Să vezi cum vor domina fetele spațiul literaturii.

– Nu se știe. Pavel avea mereu câte un june în mânecă, unul care se lansa precum steaua cu coadă pe orbita literelor românești. Acum, după îndoiala pe care o arăta față de posibila victorie a războinicelor fete, puteam să pun pariu că pregătește lansarea unui june genial. GE-NI-AL.”

Savurosul roman al lui Andrei Bodiu are trei fire narative, în care glisarea de la persoana întâi la a treia se face brusc, însă limbajul rămâne, ca și în poezia lui Bodiu, unul cât mai direct, autentic, lipsit de podoabe stilistice. Bucățile, fragmentele, alăturate cu o abilitate regizorală de invidiat, din viața lui Mircea Bănceu, din viața studentei Alina Popovici și din viața profesorului Liviu Tudose par secvențe dintr-un film realist, cu note nostalgice, dar, așa cum am văzut, și cu o tentă critică socială, tentă care ridică miza romanului, chiar dacă ținem seama de avertismentul lui Andrei Bodiu plasat strategic chiar la începutul cărții: „Cine se așteaptă să găsească în roman tot felul de panseuri înalt-academice și nu-l citească. N-am scris o carte snoabă. Am scris o poveste. Am lăsat reflecțiile, câte vor fi fiind, pe seama cititorilor…”

Andrei Bodiu, „Bulevardul Eroilor”, Editura Paralela 45, Pitești, 2005

Foto: Mircea Struțeanu

Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere

Anul acesta, pe 17 mai, s-au împlinit 105 ani de la nașterea poetului Geo Dumitrescu (1920-2004), ocazie cu care reiau ...

Citește și Andrei Bodiu şi poezia cotidianului

Susține jurnalismul cultural independent

Despre autor

Raul Popescu

Alte articole

Scrie un comentariu X

Newsletter