Atelier Coronavirus Nr. 158

Cînd înfloresc narcisele

S-a forțat să țină ochii închiși. Și-a tras perna peste cap. Voia să mai doarmă. Acum putea. În sfîrșit, putea.

Cioc-cioc! Cioc-cioc!

Pauză cît el să se scufunde doar puțin dincolo de suprafața somnului.

Apoi: Cioc-cioc! Cioc-cioc!

Chiar și prin bariera de pene de gîscă a pernei. Cioc-cioc! Două picături de plumb topit căzîndu-i direct în timpane.

— Futu-i să-i fut! a urlat Camil și a aruncat perna cît colo prin cameră, a aruncat cît colo și plapuma prin cameră și a sărit soldățește în picioare. Futu-i gura ei să-i fut! a mai zis o dată, întărindu-și afirmația, după ce a dat cu ochii de ceasul electronic de pe noptieră. Era 7:23. Dacă ar mai fi trebuit să meargă la serviciu, încă ar fi avut timp să ajungă înaintea lui Laurențiu. Și oricine știa că prima ședință a zilei nu începea fără muistul de Laurențiu.

Cioc-cioc! Pauză. Cioc-cioc!

Pentru prima dată, Camil și-a dat seama de unde se auzea. S-a rotit pe călcîie și a rămas cu privirea țintă la ușa de sticlă a balconului.

— Cioc, futu-i, cioc, așa-i! s-a răstit. Părul vîlvoi, pe care nu-l mai spălase de o săptămînă, i s-a mișcat în vîrful capului ca un cuib de vrăbiuță în plină furtună.

De dincolo de geam, din balcon, chiar o vrăbiuță se uita la el. Mică și sură ca toate suratele din neamul ei, pasărea îi arunca priviri sincer nedumerite.

— Da, futu-te-n aripă să te fut, tu m-ai trezit! Vrabia vieții!

Gol de la brîu în jos, Camil a străbătut din trei pași distanța dintre pat și ușa balconului.

Cioc-cioc!

— Băi, așa ceva… a pufnit el. Obraznică creatură te-a mai făcut Dumnezeu!

A deschis ușa mai s-o smulgă din țîțîni. A întins mîna cît a putut de repede, dar pasărea a făcut zbîr! cît ai clipi. Camil a rămas în curul gol în aerul încă rece al dimineții, înjurînd de toți sfinții toate ființele pămîntului care nu trebuiau să stea în autoizolare.

*

Camil behăiește. Camil nechează și chirăie ca o maimuță în călduri. Face ochii mari în oglindă, își dezgolește dinții. Scoate limba. O mișcă prin aer de parcă ar vrea să-l adulmece. Ca un șarpe. Camil sare într-un picior. Face o piruetă. Încă una. Și încă una. Amețește. Se ține de marginea biroului – de fapt, a mesei din bucătărie. Acum a adus-o în livingul mic, deci probabil că se numește masă de living. Sau, în definitiv, birou. Camil se agață de birou-masa din living-masa din bucătărie și rămîne agățat de ea pînă ce lumea își recapătă stabilitatea. Apoi Camil sare în vîrful patului, se face covrig și începe să toarcă.

*

Cînd îi sună telefonul, Camil nu răspunde. Nici nu se mai uită cine e. Camil nu știe cum îi cheamă pe vecinii lui, dar le știe de acum numerele de telefon. Le-a răspuns la început tuturor. I-a ascultat pe speaker în timp ce se pișa sau mesteca o gură de sandviș cu parizer și murături sau rîgîia după un gît prelung de apă. Dar s-a săturat să mai fie deranjat. Nu le mai răspunde. Iar ei nu au curaj să-i bată la ușă. Și-i imaginează cum fac spume în casele lor, vrînd să vină să-i dea o lecție și oprindu-i teama. Cînd nu cîntă sau dansează sau face ca toate animalele pămîntului sau, mai nou, îl imită pe Tarzan cu talent, Camil tușește. Strănută exploziv și tușește ca ultimul tebecist.

— Nu mor! strigă cît îl țin puterile. Io îs tînăr și nu mor! V-am futut pe toți!

Și hap-ciu! hap-CIU!

Și a-hîrc! a-hîrc! a-hîrc!

Pînă noaptea tîrziu, cînd știe că vecinii lui ar vrea să doarmă. Pînă după ce se termină și ultimul talk-show la cea mai infectă televiziune de știri.

*

Cioc-cioc! a doua zi, din nou. Cioc-cioc! la ușa balconului lui Camil. Cioc, futu-te-n cioc! Din nou, ochii bine strînși. Din nou, perna apăsată tare peste urechi. Din nou, degeaba. Și vrabia zvîrrr! Și aerul dimineții, încă rece, încrețindu-i din nou pielea oricum zbîrcită a scrotului.

— Ziua bună, lume! a zis Camil. Care-i bilanțul? Cîte victime a mai adus și noaptea asta?

*

Ar fi foarte trist dacă n-ar mai merge camerele web din oraș. Deși nu mai vede mare lucru la ele. Stă cu orele în fața monitorului și urmărește un cadru care ar putea fi static. O poză. Dar, din cînd în cînd, strada e traversată de cîte un cîine. Sau de două pisici. Întotdeauna două. Poate aceleași. Și mai sînt păsările care zboară jos. Și norii, în fundal, printre blocurile turn. Moarte ziua, pline de lumini după ce se înserează. Ca un pîlc de brazi de Crăciun. Trec uneori și mașini. Salvări grăbite. Însă fără girofar. Și, deși nu are sunet, Camil știe că nici sirena nu este pornită. Stă cu orele și vînează momentele astea. Își roade unghiile, își răsucește șuvițele soioase de păr pe deget. Cînd apar pisicile, Camil împinge scaunul cu spatele pulpelor, sare în picioare și scandează ca la fotbal. Aplaudă, tropotește, fluieră, face valuri cu brațele. Sînt zile în care nu se întîmplă nimic și atunci Camil se duce la culcare cu o uriașă tristețe, întinsă pe toate organele sale vitale. Adoarme plîngînd chiar. Mușcîndu-și buzele pînă la sînge. Și în somn tresare mult, scîncește a jale ca un cîine care simte sfîrșitul stăpînului său.

Doamne, apără și păzește, în marea Ta bunătate, camerele web din oraș. Această rugăciune cu care Camil își începe fiecare zi, dacă nu cumva uită. Oricum, el nu crede în Dumnezeu.

*

Cît de tare l-a urît pe Laurențiu! L-ar mai urî și acum, dar nu mai poate. Bulagiul ăla pus de tac-su să conducă firma cît timp el, tac-su, stă cu pula la soare prin destinații exotice… bulagiul de Laurențiu sigur a murit. Camil simte chestia asta ca pe o certitudine. Nu, nu e dorința lui arzătoare. Nu mai e doar asta acum. În minunata lume nouă a izolării, Laurențiu, tac-su și tot neamul lor au belit-o pînă la os. Dacă nu i-a omorît guturaiul ăsta ieftin și contrafăcut, le-a venit de hac însingurarea. O săptămînă, hai, două, la fel, dar după ce au intrat în a treia, apoi a patra și apoi au ținut-o tot așa naiba mai știe cît, Laurențiu și ai lui și-au pus ștreangu-n gît fără nici o îndoială. Regulamentar, fiecare în casa lui, respectînd de nevoie mai mult decît de voie drastica distanțare socială impusă în toată lumea. Nu, alunga el gîndul, în mod sigur n-au întins copita pe stradă, împușcați de lunetiști pe cînd încercau să fugă. Laurențiu & Co n-au genul ăsta de curaj. Cînd nu le-a mai mers nici cu mita (cui s-o dea?), soarta le-a fost pecetluită. Și numai pentru asta, Camil se bucură că lucrurile s-au petrecut în felul ăsta.

— Eu nu mor! țipa cu rînjetul pe buze, ca Jokerul lui Joaquin. Nu mor, bă! V-am futut pe toți, bulagiilor!

Și executa un dans indian al victoriei în jurul biroului-mesei din sufragerie-mesei din bucătărie.

*

— Cucurigu! Cucuriguuuu!

S-a trezit cu noaptea-n cap. S-a gîndit de cu seară că pe asta n-a mai făcut-o. Soarele încă nu apăruse sus pe cer.

— Cucuriguuuu!

Afară pe balcon, cu pielea încrețită toată de la frig, gol de la brîu în jos. Cu capul dat pe spate, cu pletele în sfîrșit curate (s-a îndurat ieri să le spele) curgînd leneșe între omoplați.

— Cucurigu, futu-vă-n aripă pe toți!

Vocea lui umblă singură printre blocuri, se strecoară cît poate de departe. Rătăcește. Cîteva geamuri se luminează. Nimeni însă nu răspunde. „Lașii pulii!” își zice Camil și stima de sine crește-n el ca o erecție.

*

Dacă tot i-a sărit somnul, s-a pus în fața monitorului și a accesat camera web din parcul central. A urmărit răsăritul așa, dorindu-și o cafea. În rondurile din preajma statuii soldatului necunoscut înfloriseră narcisele.

Cioc-cioc!

*

„IO ȘITAICĂTĂU SÎNTEM BINE .AI GRIJĂ DE TINE”

Mesajul e la locul lui. A ajuns la el la ora 7:36. Mai mult sau mai puțin ca de obicei. Camil îl citește, deși îl știe deja pe de rost.

Răspunde și el cu același text parcă dintotdeauna: „Să nu ieșiți din casă. Ne auzim duminică seară, la 8”.

*

E ziua în amiaza mare. Camil urcă pe balustradă și sare în stradă cu o mișcare fluidă. Aterizează suplu ca o felină. Nici nu se uită în jur. Se ridică drept și o ia la fugă. I se pare că fuge ca-n povești: cu viteza gîndului. În jurul lui, orașul e doar o ceață.

Prima dată se oprește la blocul lui Laurențiu. Nu știe de unde știe unde locuiește șeful lui. Pur și simplu știe. Dintr-un salt se agață de marginea balconului de la primul etaj. De dincolo de geam îl privesc două perechi de ochi bătrîni. Se uită prin el. Camil se opintește. Are mușchi tari. Toate flotările pe care le-a făcut de la începutul crizei își spun cuvîntul. Se agață de al doilea balcon, apoi de al treilea. La fiecare etaj vede oameni în spatele sticlei. Nu toți se uită afară la el. Nu-i mai interesează ce se întîmplă afară. Ajunge la etajul zece. Ultimul. Laurențiu ocupă, cum altfel, penthouse-ul.

Ce frumos se vede orașul de acolo! Nici urmă de poluare în aer. Camil ar putea să străbată cu privirea o distanță aparent infinită. De n-ar fi munții din zare… Inspiră adînc, stînd ghemuit ca o maimuță pe balustrada balconului lui Laurențiu. E gol de la brîu în jos și simte foarte bine răceala marmurei sub testicule. Atunci își dă seama că a plecat de acasă desculț. Și-ar dori să se lovească cu pumnii în piept și să arunce peste oraș chiotul lui Tarzan. Poate mai tîrziu.

Laurențiu, mare și perfect, un corp bine îngrijit chiar și după atîta timp, atîrnă la un metru de sol. Camil vede pe fața lui buhăită și învinețită că are sprîncenele proaspăt pensate. Limba i s-a umflat în gură. Nu iese printre buzele hialuronice, ci împinge obrajii din interior. Laurențiu pare că are fălci de buldog.

În apartamentul luxos pute îngrozitor. În clipa cea de pe urmă, tînărul nu și-a mai putut controla sfincterele. Nările lui Camil freamătă. Fornăie ca un cal.

Face stînga-mprejur și iese înapoi pe balcon.

De pe blocul de vizavi l-ar putea vedea lunetistul în combinezon de camuflaj și cu mască chirurgicală, alb-strălucitoare, pe figură. Dar nu-l vede.

Mai departe merge la blocul părinților. Pașii îl poartă de la sine. Știe drumul foarte bine. Acolo a copilărit Camil. Cea mai fericită parte a vieții sale. Plecarea de acolo a fost ca o fugă din rai. Nu s-a gîndit niciodată pînă acum, dar ăsta e sentimentul.

De data asta nu se mai agață de balustradele balcoanelor. Camil se oprește în fața blocului, dă capul pe spate, surîde, după care începe să lovească din brațe – depărtate de corp, pompează cu ele de sus în jos. Împinge aerul sub el așa cum, la ștrand, în bazinul mare, învățase să împingă apa. Fără ezitare, se desprinde de sol. Pornește spre balconul părinților, purtat parcă de un curent ascendent.

Nu intră imediat, ci își ia un răgaz dincolo de geamul ușii de la balcon. Mama lui zace întinsă pe patul din living. Au desfăcut canapeaua. Pe perna de alături se intuiește forma unui alt cap. Tatăl lui nu apare, altfel, în cadru. Camil ridică palma strînsă cu gîndul de-a lovi în sticlă. Atunci, mama lui se mișcă. Ia telefonul dintre faldurile plapumei, îl duce foarte aproape de ochi. Citește ceva pe ecranul, de altfel, stins. Nici o rază de lumină nu-i scoate fața din semiîntunericul încăperii.

Tata vine din bucătărie. E mai bătrîn decît și-l amintește Camil. Abia trage papucii de casă după el. Ține ceva, ocrotește ceva în căușul palmelor împreunate. Înainte să se întindă în pat lîngă soția sa, depărtează mîinile. Le ridică deasupra capului. Și tot deasupra capului său se înalță în zbor o pasăre sură, care începe apoi să dea ocol camerei. După cîteva ture în jurul candelabrului, pasărea aterizează pe televizorul stins, nefolositor. Amîndoi părinții stau cu ochii la ea, întinși în pat, urmărind-o ca pe cea mai interesantă emisiune.

Camil simte mulțumire. Liniște pe dinăuntru. Ca o ninsoare mult-așteptată. O simte cum se așterne cuminte peste tot ce-a adunat în sinea sa.

Lasă mîna jos, zîmbind. Se întoarce pe călcîie și își ia zborul într-o liniște deplină. Zborul acesta i se pare acum cel mai firesc lucru din lume.

Se ridică deasupra orașului și rămîne acolo, făcînd pluta cu ochii spre cer.

*

O ultimă imagine. Sau poate doar o impresie.

Stîlpul din centru pe care este montată camera web. Înalt cît cea mai înaltă clădire din jur. Camil, cățărîndu-se pe el pînă sus. Sus, la fructul electric, ca un pomelo cu un singur ochi. Luîndu-l în palme ca pe un bun prieten. Ca pe o prietenă, poate. O iubită. Uitîndu-se în lentila camerei de supraveghere, căutînd înțelegere, un strop de îngăduință, poate puțină reciprocitate. Sentimentele lui erau dintre cele mai sincere.

*

În pachetul de săptămîna aceasta a găsit, pe lîngă alimentele obișnuite, o punguliță cu măsline negre. Înainte, Camil le prefera pe cele verzi. Acum și acestea i s-au părut apetisante. Imediat s-a gîndit că ar putea să-și facă o pizza. Făină mai avea și putea să sacrifice o roșie sau două din noua coșniță ca să-și facă sosul. În loc de mozzarella sau cașcaval putea să pună brînza aia oribilă de soia. Oricum îi era al naibii de greu s-o mănînce în alt fel. Măslinele alea aveau să schimbe totul.

A muncit toată ziua în bucătărie. Chiar și cînd nu avea nici un rost s-o facă, și-a găsit de lucru. A tăiat măslinele în reprize, mai întîi înjumătățindu-le, apoi înjumătățind jumătățile și, cel mai migălos, luînd apoi sferturile pe rînd pentru a le tăia și pe acestea în jumătate. A stat vreo trei ore cu ochii pe aluat, deși nu avea cum să crească. Nu pusese în el pic de drojdie. Iar la urmă, asamblarea pizzei a durat și ea mai bine de o oră. Camil a așezat straturile cu o grijă maniacală. Doar cu răzuitul brînzei de soia s-a grăbit. Nu-i plăcea nici mirosul ei.

Cît timp pizza a stat la copt, Camil a șezut turcește în fața aragazului. Era deja seară. Pe cînd mîncarea a fost gata, doar lumina din cuptor mai risipea întunericul din bucătărie.

A fost cea mai bună cină din cîte își amintea Camil de mult timp. A fost și motivul pentru care, după parcă la fel de mult timp, s-a îndurat să deschidă din nou Instagramul. A postat poza cu pizza sa aburindă aproape cu ochii închiși și imediat a închis aplicația. Îi bătea inima ca disperata.

Deși el n-a știut, prima inimioară a venit în doar cîteva secunde chiar de la Adina.

*

Deasupra lui stătea o hoașcă de femeie cu care Camil nu s-a putut înțelege de cînd se mutase. La cel mai mic zgomot, baba bătea în țeava de încălzire. Lui Camil îi plăcea să asculte uneori muzica ceva mai tare. Și îi plăcea muzica rock. Dar cît de tare era în stare să emită difuzoarele amărîte ale laptopului său?

De cînd începuse criza, de cînd fusese decretată starea de urgență și mai ales de cînd nimeni nu mai avea voie să iasă din casă, babornița își îmbunătățise repertoriul. Pe lîngă lovitul oarecum ritmul în calorifer, începuse să bată și cu mătura în podea. Se plictisea, pesemne. Bocănea din senin, fără ca mai tînărul ei vecin să o fi provocat. Camil îi auzea semnalele Morse cînd în bucătărie, cînd în hol, dar mai des le auzea în baie. Cînd se plictisea și el, adică mai mereu, intra în dialog cu hoașca. Lovea ea în podea, lovea și el în tavan. Bocănea ea în țeava de coloană, răspundea și Camil cu aceeași monedă.

— Mori, în pula mea, odată! țipa tînărul. Mori!

Și prelungea cuvîntul pe o voce groasă, guturală, ca un cîntăreț de death metal.

— Moooori!

Într-o zi, pesemne baba i-a dat ascultare. Camil nu era sigur în care anume. Într-o vineri, și-a dat seama că n-a mai auzit zgomote în apartamentul de deasupra de ceva timp. A continuat să stea cu urechile ciulite toată ziua aceea și tot weekendul care a urmat. Nimic.

Camil a început atunci, seară de seară, să bată în calorifer la cele mai tîrzii ore. În afară de vecinii de jos, scoși pînă la urmă din sărite, n-a primit alt răspuns.

„Cînd pula mea au și luat-o din bloc?” își spunea el în timp ce lovea fierul cu ciocanul de bătut șnițele.

După două săptămîni de liniște, baba încă nu împuțise toată scara.

*

În lunile următoare, Camil a fost cît se poate de atent la viața blocului. Și mai mult decît la viață, la moartea lui.

Rînd pe rînd, toți vecinii în vîrstă, aceia care îl sunau și cărora el nu le răspundea, au încetat să mai sune.

Pe scara lui era tot mai liniște pe zi ce trecea. Chiotele, mîrîielile, hăuiturile, nechezatul și miorlăitul lui Camil avea tot mai puțin haz. Începea să-și audă ecoul.

*

Vrăbiuța se întorcea la ușa lui aproape în fiecare dimineață. Camil nici nu o mai băga în seamă. Pasărea ciocănea ce ciocănea, după care se plictisea și pleca. Camil își imagina că mergea să ciocănească la alte geamuri. Refuza să-și imagineze ce se afla în spatele acelor geamuri. Știa că oricum va veni noaptea și visele îl vor purta unde vor dori ele. Lor nu li se putea opune.

*

„IOS BINE .DA TAICĂTĂU ANCEPUT SĂ TUȘASCĂ. .AI GRIJĂ DETINE”

Găsește mesajul pe telefon la zece minute după ce l-a primit.

E dimineață și pasărea încă n-a venit. Dincolo de geam, orașul se pregătește de venirea toamnei. Aproape că nu mai recunoaște strada. Toată verdeața sălbatică de peste vară începe să se scuture, îngălbenită.

Răspunde: „Ne auzim diseară, la 8”. E duminică.

*

— Nu știu, Camiluș, habar n-am unde-i taică-tău, îi zice printre suspine mama la telefon. L-au luat tusele ieri după-amiază și a ținut-o așa toată noaptea. Și-a băgat fața în pernă, să nu se audă așa tare. A tușit de să-și scuipe plămînii. Știi cum, din rărunchi. La prînz l-a mai lăsat și ne-am culcat amîndoi, că n-am dormit nici unu’ deloc noaptea trecută. Și, cînd m-am trezit, nu mai era lîngă mine. Nu știu unde-i. L-am căutat peste tot. Jur că l-am căutat. Mă crezi, Camiluș, nu-i așa?

— Te cred, mamă. Lasă, c-o să fie bine.

Camil e în fața monitorului, cu telefonul la ureche. Pe ecran, camera web îi transmite imagini în direct din centrul orașului. De mult nu se mai aprind becurile pe stîlpi noaptea, iar acum e primul întuneric al nopții. Camil vede siluete. Oameni care se plimbă nestingheriți, ca odinioară. Se întîlnesc, se recunosc, se opresc să stea la o vorbă. Se despart, își imaginează el, cu zîmbetul pe buze. Ochiul din vîrful stîlpului vede tot și Camil vede tot ce vede ochiul din vîrful stîlpului. În întunericul tot mai adînc, vede tot.

*

Aude țîrîitul și are nevoie de cîteva clipe ca să-și amintească de la ce vine.

Videoconferință pe Zoom.

Se așază la birou-masa din sufragerie-masa din bucătărie. Îl sună Laurențiu.

— Băi, bulangiule, de ce pula mea nu răspunzi? Am crezut că te-ai dus pe pulă! Hai că te bag în grup.

Laurențiu, cu sprîncenele pensate perfect, cu buzele umflate de acid hialuronic de nota zece, rînjește într-un colț de ecran. În alt colț este el, Camil, cu părul vîlvoi și nespălat, cu barba crescută alandala. Adina apare imediat în al treilea colț. Lui Camil îi stă inima în loc. E mai frumoasă decît în cele mai frumoase amintiri ale lui. Ochi albaștri mari, de-o inocență ireală, ten impecabil, nas puțin în vînt și o gură ușor întredeschisă, mereu, ca într-o continuă așteptare. Părul blond i-a mirosit întotdeauna a narcise; de altfel, florile ei preferate. Camil i-a oferit un buchet impresionant de narcise anul trecut și Adina l-a sărutat pe obraz și a ținut florile pe birou zile întregi. În al patrulea colț apare Eusebiu, colegul de la contabilitate.

— Încerc să dau și de Maria și Sebi, zice Laurențiu cu ochii în monitorul calculatorului său, atent să dea clicurile corecte.

Voci și chipuri din altă viață. În afară de Adina, ceilalți colegi și mai ales muistul de Laurențiu, beizadeaua, prințul imobiliarelor din zona de vest a țării, îi dădeau pur și simplu o stare de greață.

— Doamnelor și bulangiilor, zice Laurențiu după ce reușește să umple ecranul cu toată vechea echipă de conducere a filialei centrale. Din informațiile mele, criza se apropie de final. Și asta înseamnă că trebuie să ne apucăm din nou de treabă. Vom avea mult de lucru, doamnelor și bulangiilor. Din păcate pentru alții și din fericire pentru noi, în ultimele luni s-au eliberat multe apartamente pe piață… Trebuie să ne mișcăm repede. Am vorbit și cu taică-meu. Avem mînă liberă să investim. O să cumpărăm tot ce putem, la cele mai mici prețuri posibile. Dacă ne mișcăm cu talent, jumate din orașul ăsta o să fie al nostru. Nu-i așa că sînteți entuziasmați? Ne așteaptă vremuri frumoase, doamnelor și bulangiilor! O să vedeți că a meritat tot… disconfortul ăsta.

Gol de la brîu în jos, Camil simte răceala scaunului pe testicule. A lăsat ușa de la balcon deschisă și frigul toamnei intră nestingherit în cameră.

*

În seara aceea, Camil nu se bagă în pat. În schimb, rămîne în fața calculatorului. Urmărește imaginea sacadată transmisă în direct din oraș. Felinarele sînt stinse și stinse sînt acum și multe dintre ferestrele care-n urmă cu cîtva timp – cît? – luminau în noapte, făcînd blocurile să semene cu niște brazi de Crăciun uriași. Camil mijește ochii. Încearcă să deslușească siluete. Oameni care să se plimbe, în sfîrșit, liberi pe străzile orașului. La un moment dat, i se pare că vede ceva. Nu, e prea mic să fie om. Probabil doar un cîine.

— Cioc, futu-te-n cioc să te fut! murmură Camil.

S-a adunat prea multă neliniște în el. Strat peste strat, sufocîndu-l. Îi vine să se scuture ca un urs după hibernare. Vrea să iște un cutremur în sine, să zdruncine bine lumea aia devenită atît de străină.

Degetele lui bat darabana în masa devenită birou, fără ca el să fie conștient de asta. Sunetul nici nu ajunge la urechile lui.

*

S-a gîndit de multe ori cum ar putea s-o facă. Simplu nu putea să fie, de asta era sigur. Locuia la etajul al treilea. Pînă jos era mult.

Dar acum, ajuns jos, se întreabă de ce-a amînat atît de mult. Toate flotările făcute în captivitatea autoimpusă și-au spus cuvîntul. Cît de ușor a sărit dintr-un balcon în altul! Cît de simplu a fost, de fapt, să-și ia avînt de pe margine și să aterizeze ca o felină în balconul vecinilor de la doi, apoi în al celor de la unu, iar de acolo să plonjeze prin aer spre sol ca un circar și să amortizeze perfect aterizarea, flexînd genunchii!

Nu l-a văzut nimeni. Nimeni nu l-a auzit. Camil s-a transformat în alt fel de ființă. Nu chiar așa cum crede că se transformă cei care prind virusul, însă cu siguranță nu mai este cel care a intrat ultima dată în bloc. Se ridică în picioare și ciulește urechile. Nimic. Mulțumit, o ia la fugă spre centrul orașului.

*

Și-a făcut un fel de cuib într-un colț al gardului viu, la marginea parcului. A trebuit să rupă din copacii din jur crengile de jos, să le tîrască pînă în locul ales la sosire. De acolo avea în cîmpul vizual mare parte din zona centrală. În spatele lui se profilează înaltă, ca un turn de observare, statuia soldatului necunoscut. Stîlpul pe care este montat fructul camerei web se găsește vizavi. Din cuibul lui, Camil vede sclipirea acelei pupile de sticlă. Se întreabă cîți mai privesc din spatele ei. Cîți l-au văzut, în crucea nopții, strîngînd conștiincios crengi și făcîndu-și adăpost după gardul viu?

Începe să-l ia frigul. Cît a lucrat la cuib și-a ținut sîngele în mișcare. Nici nu s-a gîndit la altceva în afară de cuibul lui. Acum, stînd ghemuit între crengi cu frunze uscate, care cad la prima atingere, încep să-i clănțănească dinții, dîrdîie așa cum stă, îmbrățișîndu-se singur. Pe deasupra, acum își dă seama că a plecat de acasă desculț. La ce i-a stat capul? Și acum ce să facă?

— Așteaptă,-n pula mea! se ceartă singur.

„Poate-mi trag și o palmă”, își zice și chicotește ca și cum ar sughița.

Da, își amintește de ce și-a dorit atît de tare să ajungă aici. Dincolo de nevoia de-a evada din apartament era dorința de-a se convinge. Voia să vadă cu ochii lui oamenii. Toți oamenii virusului, cei dispăruți din casele lor, baba de la patru și ceilalți bătrîni din blocul lui și din toate blocurile din oraș. Taică-său. Generația a treia, victimele. Voia să-i vadă cum se plimbă pe străzi, să se convingă la fața locului.

Pînă la ora asta, nici țipenie. Zgribulit, Camil aruncă priviri în jur. De la stînga la dreapta. De la dreapta la stînga. Panoramează. Focalizează acolo unde avea impresia că zărește ceva. Dar pînă acum n-a dat cu ochii decît de vietățile obișnuite ale nopții. Cîini și pisici. Ultimele ieșite la vînătoare de șoareci și șobolani; primii vînînd, aparent, doar propria umbră în lumina lunii. Blocurile sînt cufundate în întuneric. Slabe pîlpîiri se intuiesc în spatele unor geamuri. Monitoare, poate. Camil speră să fie monitoare.

*

Înainte să mijească zorii, Camil se ridică cu greu din cuib, se duce în mijlocul străzii și începe să cînte.

— Cucurigu! Cucuriguuuu!

Vocea lui sparge liniștea dimineții. Se izbește de clădirile din jur. Face unele geamuri să se aprindă.

— Cucurigu, futu-vă-n aripă pe toți! Cucuriguuu!

A început să se dezmorțească. Ridică un picior, își face vînt și începe să se învîrtă ca un titirez pe celălalt, cîntînd în continuare ca un cocoș.

— Taci! se aude un glas de la înălțime. Taci, în morții mă-tii de nebun!

— Du-te acasă, cretinule! zice o voce de femeie. Lasă-mă să dorm.

Alte voci li se alătură, vorbind însă prea încet ca să se facă înțelese. Toate formează un murmur cum n-a mai auzit partea aceea de oraș dintr-un alt anotimp.

— Cetățene, sînteți rugat insistent să vă întoarceți la domiciliul dumneavoastră și să așteptați venirea echipei de decontaminare.

Aceasta este o voce oficială. Se aude venind dintr-un megafon de pe unul dintre blocuri.

— Repet, sînteți rugat insistent să vă întoarceți la domiciliu și să așteptați echipa de decontaminare!

— Mor! Mor! face Camil în loc de răspuns. Moooor!

Acum imită mersul greoi al ursului. Fără să vrea, în mintea lui se vede semănînd cu Baloo.

— Futu-ți gura ta! zice bărbatul de mai înainte. După care se adresează celui cu megafonul: Luați-l de aici! Faceți-l să tacă. De ce pula mea vă plătim?

Ochiul de pe stîlp urmărește impersonal scena. Camil îi simte privirea în ceafă. Îl arde.

O ia la fugă spre el. Se agață cu brațele și cu picioarele de stîlp. Dă să se cațăre. Nu este în stare. Alunecă mereu cînd ajunge la doi metri de sol. Renunță. Se întoarce în mijlocul străzii și, cu privirea la ochiul de sticlă, începe să tușească și să strănute demonstrativ.

— Hap-ciu! Hap-ciu!

— A-hîrc! A-hîrc!

— Hap-CIU!

— Trageți-i, în pula mea, un glonț în cap! cere vocea de la înălțime.

Dar nu e nevoie de asta. De după colțul străzii se apropie, cu girofarurile pornite, dar fără sirenă, o salvare SMURD. Înainte s-o ia la fugă, Camil observă că duba aceasta e specială – are gratii la geamuri.

*

Se privește în sticla ușii de la dormitor. Nu se recunoaște. Abia i se mai văd ochii. Nasul e doar un moț de carne înconjurat de păr. Gura i-e acoperită complet. O față de animal preistoric mai mult decît de om. Stă în patru labe în balcon și încearcă să se uite în propriul apartament. Dar nu vede altceva decît chipul ăsta hirsut, un străin înfricoșător, avînd intenții neclare.

— Cioc-cioc! zice Camil.

— Cioc-cioc! răspunde imaginea din fața lui.

— Cioc-cioc! zice iarăși Camil.

— Cioc-cioc! răspunde iarăși imaginea.

— E cineva acasă? întreabă Camil.

Arătarea din sticla ușii nu zice nimic.

— E cineva casă? repetă Camil.

Nimic.

— Poate dac-ai vorbi cu voce tare, zice arătarea într-un tîrziu. Poate atunci ți-ar răspunde cineva.

Camil își dă seama ce înseamnă asta și izbucnește în hohote bestiale de rîs. Camil din sticla ușii face la fel.

*

Pînă să vină echipa de decontaminare, Camil nu primește nici un SMS de la mama lui. Îi trimite el unul, dar nu vine nici un răspuns. Lui Camil îi dau lacrimile și începe să-i curgă nasul. Părul care îi acoperă capul și fața era oricum murdar, dar acum se năclăiește, în plus, și de lichidele tristeții.

Cînd oamenii în combinezoane de protecție intră în casa lui, neștiuți de nimeni, pe furiș ca hoții, Camil stă împietrit la biroul din living, fosta lui masă de bucătărie. Urmărește imaginile de pe monitor. I se pare că au înflorit din nou narcisele în rondul de lîngă statuia soldatului necunoscut. Ce buchet frumos ar face din ele!

Paleu, 29 martie 2020

 

Susține Literomania

Despre autor

Mircea Pricăjan

Mircea Pricăjan

Mircea Pricăjan s-a născut pe 2 septembrie 1980, în Oradea. A absolvit Facultatea de Litere din orașul natal, cu o teza despre Stephen King. A debutat editorial în 1997, cu proză scurtă, în suplimentul unui ziar local. A publicat romanele „În umbra deasă a realității” (Editura Universității din Oradea, 2002), „Calitatea luminii” (Editura Polirom, 2016), „Pumn-de-Fier” (Editura Polirom, 2018) și volumul de proză scurtă „Perseidele” (Charmides, 2019). A tradus din limba engleză peste 60 de volume. A îngrijit apariția mai multor reviste literare electronice și a fondat în anul 2012 „Revista de suspans”. A editat două antologii tematice de proză scurtă. Este membru al Asociației Române a Traducătorilor Literari, iar din anul 2003 este redactor la revista de cultură „Familia”.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: