Atelier Nr. 155

Femeia de marțipan (III)

Femeia de marțipan (III)
(Bohumil și motanul…)

 

Podul Carol era împînzit de tineri îmbrăcați colorat. Băieții aveau plete ca și fetele. Prin ele se zăreau petale. De gîturi le atîrnau coliere din flori, cîntau la chitări, unii fumau cu ochii plini de vise multicolore, alții se mîngîiau, se sărutau fără rețineri și fără ostentație. Gospodinele cu plasele pline de cumpărături treceau agale printre ei și îi priveau drăgăstos. Pensionarii la fel, unii chiar le mîngîiau pletele. Să ne iertați, v-am crezut niște pierde-vară, murdari și drogați, acum sînteți ca și copiii noștri, copiii orașului, ai țării. Și am aflat, printre acorduri de chitară și rotocoale albastre de fum, despre Jan, studentul care și-a dat foc în semn de protest față de invazie. Despre cum s-au adunat acești tineri cu plete, chitări, flori și iarbă, cu sutele, și i-au purtat pe umeri trupul ars, pe toate străzile orașului, prin fața tancurilor și a soldaților înarmați și a miilor de locuitori care-i priveau într-o tăcere de mormînt. Muți erau și soldații, mute erau și tancurile și mitralierele. Populația îi încuraja din priviri, fără să scoată un sunet, ca și cum tot orașul cu toate ființele sale au fost, dintr-odată, căptușite cu catifea. Apoi acești tineri au săpat un mormînt și au ridicat un monument în amintirea lui Jan. Un punct turistic, ca și restaurantul soldatului Svejk unde se presupune că ar fi băut bere cot la cot cu Hasek.

Cînd Maraia bea bere, îi apar pe buze urme de spumă, ca pe crestele valurilor. Minuscule bule i se sparg în minuscule curcubee. Le vînează, cu vîrful limbii, precum o iguană insectele.

Ne-am amestecat printre tinerii de pe podul Carol. Ne-au acceptat imediat. Ne-au îmbrățișat, mai ales pe Maraia. Purta o rochie verde ca iarba de vară, ciorapi trei sfeturi în dungi colorate și sandale. Cu geanta diplomat legănată la nivelul genunchilor colțuroși, era de un adorabil comic involuntar. A cules multe lacrimi, spre încîntarea asistenței. Am fost serviți cu țigări, băutură și melodii. De gît ne-au atîrnat coliere din flori naturale.

Sub cupola ultimelor raze ale apusului de soare, Vltava torcea în surdină, ca un uriaș motan acvatic.

În mirifica insulă Kampa, o veche moară a fost transformată în pensiune. Acolo ne-am cazat. Camera se afla exact deasupra uriașei roți cu zbaturi din lemn care încă se învîrtea, împinsă de apă. Desigur, acum nu mai măcina grîne, doar scurgerea timpului. O uriașă flașnetă cu invizibile tuburi prin care apa înălța melodii odihnitoare.

Pavlic și Mirka, soț și soție, erau proprietarii. În contrast cu silueta-i pipernicită, Pavlik avea o voce sonoră, bubuitoare. Vorbea atît de tare încît cei din jur nu mai reușeau să se înțeleagă între ei decît dacă își urlau replicile, ceea ce isca o atmosferă de-o veselie nebună. Am înțeles că cehii se supără rar, iar cînd o fac, se scufundă într-o tăcere grea ca pietrele de moară. Mirka era cu un cap mai înaltă decît soțul și de două ori mai corpolentă. Pe gît i-am descoperit un semn maroniu, un cerculeț cu un neg plat în mijloc.

Pavlik își începea ziua cu două sticle de bere băute pe nerăsuflate. Laboratorul ambulant al Maraiei îi stîrni curiozitatea.

– Și-n insulița noastră au trăit, pe vremuri, alchimiști veniți din toate colțurile lumii, izbucni el într-un bubuitor ropot de cuvinte de se cutremurară pahare și sticle. Și filosofi, spițeri, șarlatani, inventatori și idioți sadea și genii care au reușit să tranforme, cică, nisipul de pe malurile Vltavei… în aur! De aia i se mai zice orașului nostru Praga de aur!

– De unde ai scos aiurelile astea? întrebă Mirka, printre sughițuri de rîs.

– Din… curul ăla al tău mare și gras. Rîzi ca o iapă proastă. Crezi că toată lumea e ignorantă ca tine! Mai adu-mi o bere și renunță la comentarii idioate.

O clipă, în privirile Mirkăi am zărit strălucind tăișul unui brici. Apoi o resemnare adîncă, aspră.

– Trebuie să apară Bohumil, prietenul nostru, zise ea cu glas domol, mi-a promis doi porumbei pitici. E un bărbat plin de umor și bun simț, elegant și mare povestitor. Iubește pisicile și porumbeii..

– Și femeile, completă Pavlik. Tu poți fi liniștită, nici dracul nu se mai atinge de tine! Încă un amănunt. Bohumil bea mai multă bere decît mine!

– În tinerețe aveam silueta Maraiei și părul bălai, de aur, lung pînă la glezne. Cînd pedalam prin Praga, îmi intra printre spițele biciletei! I-am arătat o poză lui Bohumil și mi-a zis că de o asemenea fată s-ar fi putut îndrăgosti pe vecie…

– Lua plasă, ca și mine! Acum siluetă ioc, păr lung ioc, e rar și unsuros, iar gleznele-s groase, ca niște picioare de pian!

– Și… cu ce se ocupă prietenul vostru ? întrebă Maraia, hotărîtă să schimbe subiectul.

– E crescător de porumbei. Din cei călători, nu din ăia pentru ciulama!

Așa l-am cunoscut pe Bohumil. Un bărbat de statură potrivită, mai degrabă slab, cu o frunte înaltă și un început de chelie. Ochi mici, extraordinar de vii. În jurul lor, evantaie de riduri minuscule. Riduri născute din bună dispoziție, dar și dintr-o adîncă amărăciune care se ivea, din cînd în cînd, la suprafață, precum spuma de bere.

Cînd intrase pe ușă cu colivia în mînă, printre picioare i se strecură o umbră, agilă și neagră ca un diavol pus pe rele. Bohumil se așeză lîngă noi, după ce lăsă colivia în mijlocul mesei. Pavlik îi umplu o halba mare cu bere, direct de la robinet.

Umbra neagră ca tăciunele făcu un salt direct pe masă și încremeni în fața coliviei cu porumbei pitici. Era un motan uriaș! I-am descoperit cîteva mici pete albe care-i dădeau un aer simpatic, carnavalesc. Una pe vîrful cozii, alta pe laba piciorului stîng din față, o a treia pe vîrful urechii drepte și ultima, în jurul botului, ca un peercing.

– Prietenul meu… Schopenhauer, făcu Bohumil prezentările. Așa l-am botezat. Și-i place berea, după cum se vede.

Cercul din jurul botului era spumă de bere! Începu să dispară treptat. I se prelinse pe mustăți, ca niște miriapozi drăgălași.

– Parcă-i curg balele, bubui Pavlik.

– E prietenul meu vagabond, mai zise Bohumil. Își face apariția, cînd are el chef.

– Schopenhauer? se miră Maraia.

– De ce nu? Un contrast haios! Iubește femeile, nu le denigrează.  E cel mai romantic motan pe care l-am întîlnit în viață! Dă serenade femelelor intrate-n călduri, le dezmiardă și-n final le iubește. E plin de eleganță. Sînt convins că le scrie și poezii. Un mic escroc sentimental.

Și l-am văzut pe Schpenhauer, pot băga mîna-n foc, cum i-a tras cu ochiul Maraiei!

Buna dispoziție se instala, încet și sigur, în localul pensiunii La moara cu zbaturi. Berea curgea în halbe din țeava maronie care ieșea din perete, ca un pîrîiaș zglobiu.  Schopenhauer se plictisi repede de studiat porumbeii pitici din colivie. Își vîrî, de cîteva ori, botul în halba cu bere a lui Bohumil apoi dispăru, la fel precum apăruse. Pe mine mă ignorase cu desăvîrșire!

Bohumil se purta cu noi degajat, de parcă ne cunoșteam de cînd lumea. Își masca, cu eleganță și umor, accentele de tristețe, de amărăciune. Povestea deschis, fără teamă, chiar și cînd prin dreptul ferestrelor aluneca silueta unui soldat. Așa am aflat despre pictorul autodidact care l-a pictat pe Iisus răstignit și l-a plasat într-o curbă, la intrarea în satul natal. Singura îmbrăcăminte a Mîntuitorului era un slip în culorile drapelului patriei. Șoferii îl descopereau, cu uimire și hohoteau de rîs, drept pentru care mulți uitau să mai ia curba și ajungeau direct la spital ori la morgă. Am aflat despre meseriile practicate de Bohumil de-a lungul vieții: crescător de albine,  cat-siter, adică îngrijitor de pisici, topitor de hîrtie… A topit munți de cărți și ziare, vreme în care a citit mult și pe gratis. Am aflat cum a boicotat trupele germane în timpul celui de al doilea război mondial. I-am descris și eu locurile în care am lucrat înainte de facultate, iar Maraia i-a stîrnit curiozitatea cu laboratorul ei ambulant.

– Amprenta lacrimei, iată ceva ce nu mi-a trecut prin minte! exclamă el, după ce privi cîteva mostre la microscop. Superbe! Ai putea deschide o expoziție de grafică, fără să dezvălui secretul. Ne-am amuza, citind comentariile criticilor de artă!

– Rețin ideea! Dar mai întîi să îmi scriu lucrarea.

Am plecat toți trei, cînd noaptea se străduia să înghită insula Kampa. Bohumil ne-a purtat prin oraș, dintr-o berărie  într-alta. Tigrul de aur, La trei struți, Halba, Nevasta sforarului, Vulturul negru… Peste tot era salutat sonor și își se scuturau halbele deasupra capetelor.

– Entuziasmul băieților s-a amplificat, îmi șopti Bohumil. Din cauza Maraiei, poți fi mîndru. E ca o zi minunată de primăvară care naște speranțe.

Am fost mîndru. Cum își dorise și ea, cînd se aruncase în valurile Dunării albastre.

Din cînd în cînd lîngă picioarele noastre apărea, ca o întrupare a nopții, motanul Schopenhauer. Ne însoțea, o vreme, cu nonșalanță, dar și cu vigilența unui animal de pază. Cîteodată treceam pe lîngă un mic grup de soldați, ascuns în conuri de umbră. Nu ne acordau nici o atenție, eram inexistenți pentru ei. În berăria La pisica neagră, motanul a intrat cu noi și nimeni nu s-a arătat surprins. A sărit pe-un scaun și s-a așezat în cur. Chelnerul i-a trîntit o halbă cu bere în față. Pentru el, toți clienții erau egali, cu ori fără blană. Motanul și-a vîrît botul în spuma groasă și a sorbit-o dintr-o suflare. Apoi si-a lins buzele, blana, s-a scărpinat după ureche, a sărit de pe scaun și a ieșit din berărie, în pas de client satisfăcut.

Fragment dintr-un nou roman, „Femeia de marțipan”, aflat în pregătire

Susține Literomania

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), „Măcelăria Kennedy” (Cartea Românească, 2017), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii naționale și internaționale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia (traducător Gabriela Lungu), Cehia, Ungaria și Serbia, Germania și Israel, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Italia, SUA (traducător Mihael Mudure), Franta și Israel (traducători Paul Farkas și Itzhaki Moshe). „Povestirile mameibătrîne“ (Cartea Românească, 2006) a apărut la Editura Tarandus Kiadó, în traducerea lui Szőcs Imrével. Este cea de-a patra traducere a romanului, după cea în limba franceză, la Gingko Editeur, traducător Dominique Ilea, în limba sârbă, Editura Sezam Book, în traducerea Mihaelei Lazarovici, şi în limba cehă, Editura Dauphin, în traducerea lui Ladislav Cetkovský. Romanul „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009) a apărut la Mitteldeutscher Verlag, în traducerea lui Peter Groth, cu titlul „Stalin, mit dem Spaten voran!”. De asemenea, tot la Mitteldeutscher Verlag, în traducerea lui Peter Groth, a apărut și romanul „Măcelăria Kennedy” („ Metzgerei Kennedy”).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: