Intersecții Interviu Nr. 169-170

Colajele cu trame și stări ale Ramonei Iacob (cento x Fellini )

În București, la Galeria Arbor Art Room, pe strada Transilvaniei 11, săptămâna aceasta se mai poate vedea expoziția de colaje a Ramonei Iacob dedicată lui Federico Fellini. Proiectul e curatoriat de Andrei Gamarț și se cheamă cento x Fellini pentru că în ianuarie s-au aniversat 100 de ani de la nașterea regizorului. I-ar fi putut zice și certo Fellini pentru că lucrările Ramonei spun povești sau te fac să-ți spui tu povești privindu-le și sunt poetice în același timp. Au trame și stări care te urmăresc după ce ieși din expoziției, la fel ca filmele lui Fellini, dar fără să preia din imaginile lui.

Am vorbit cu Ramona și am aflat cum o regizoare de teatru, trecând prin limerick-uri, a ajuns la colaje.

La origine, regizoare de teatru. De când ai început să faci colaj?

De prin 2018. Pornind de la antologia „De ce pisicile n-au coadă?”, coordonată de Vasile Leac, am vrut să montez un spectacol; oarecum am inventat un scenariu și căutam stilistici pentru montarea acestui spectacol. Și am început să decupez și eu. Dacă ai văzut volumul, știi că fiecare poet și-a pus niște imagini. Și am încercat să le combin între ele. Era un scenariu cu un fel de „Alice în Țara Minunilor”, da’ băiat, din Colentina, care visează nu știu ce și ajunge într-o lume cu legi fizice ciudate, un parc de distracție în care se întâmplau tot felu’ de chestii.

Și am început să decupez. Și am decupat și din fotografiile mele personale, că voiam să pun și ceva de la mine în ideea asta și să văd dacă pot apoi să transfer în decor și pe scenă. Și le-am arătat unor prieteni și li s-a părut foarte fain. Și mie mi s-a părut un proces, așa, terapeutic și am decupat până n-am mai avut aer. Vreo 6 luni, în continuu, n-am ieșit din casă.

În colaj, îmi montez chestiile din capul meu, pe care aș fi vrut să le fac în teatru. Dar nu e ca o compensare.

La unele colaje din expoziția de-acum, dincolo de imaginile în sine, îmi plac ieșirile din imagine, care te fac să te gândești că imaginea centrală poate fi doar o poveste. Din mai multe posibile. Mi-am adus aminte de „Rosencrantz&Guildestern Are Dead” a lui Tom Stoppard sau de „Desdemona” lui Tony Morisson, în care personajele lui Shakespeare primesc o altă viață. La fel mi se părea că în colajul cu Hristosul New Age, de exemplu, există lumea oprimantă a autostrăzilor, unde omul își duce singur crucea. Dar din care poate ieși într-un roadtrip foarte fain. Sau poate scăpa chiar călare pe un cal.

 

Fellini

***

Proiectul cento x Fellini

 

Cum ai început să lucrezi la el?

Victoria Nagy Vajda, care a deschis de curând galeria Arbor.art.room, un mecena în toată regula, a venit cu propunerea să fac o serie de colaje dedicate lui Fellini, că a simțit ea că am niște afinități. Nici ea nu știa exact de ce sau cum.

Și mie mi s-a părut interesant. Zic, cum să nu. Mai ies și din mintea mea. Să mă gândesc la cineva, pur și simplu. Asta a fost pe la începutul anului. Iar pe timpul izolării, mi-am adus aminte că mi-a propus. Și l-am făcut pe primul și i l-am arătat: „Avem primul colaj  pentru expoziție”. Și ea a fost super încântată și m-a încurajat în continuare, apoi a deschis galeria cu expoziția elevilor școlilor de artă pentru copii din Republica Moldova, am urmat eu și cam asta a fost.

În afara faptului că atunci când ți-a propus te-ai bucurat că aveai la cine să te raportezi, tu cu Fellini aveai o „relație” înainte?

Păi, eu aveam o relație cu Giulietta Masina mai exact. Pe toate actrițele cu care am lucrat vreodată, le puneam să se uite la Giulietta Masina și să ia ceva din atitudinea ei. Să aibă niște chestii din ea. Și cu „La Strada”, adică teatrul ambulant. Asta era legătura mea. Și atunci când mi-a propus, la asta m-am gândit: „Cum? Pentru sora-mea, Giulietta Masina, fac câte colaje pot!”

Și după aia, când am început să revăd filmele, m-a copleșit. Mi-a fost foarte greu să lucrez. Mai ales la început. Simțeam că nici nu vorbesc despre Fellini. Sau vorbesc, dar nu se vede. Sau nu e ce trebuie. Sau: cine-s eu să vorbesc despre Fellini? Și la un moment dat, am zis, fac și eu ce pot și gata. Și am descoperit multe lucruri. Am chiar mai multe lucrări, care n-au mai încăput în galerie. Și începute multe. Am găsit piste, pornind de la Fellini. E o relație în dezvoltare, ca să zic așa.

Și vrei să mai continui proiectul?

Da. De exemplu, el avea multe filme pe care voia să le facă și nu le-a mai făcut, dintr-un motiv sau altul. Dar le descrie, adică elemente din film. Și aș fi vrut să fac o serie cu posibilele lui filme. Văzute de mine.

Povestește că-și imaginează America și New York-ul, în special, ca pe o navă spațială. Are o descriere foarte bună. Și m-am apucat să construiesc nava asta spațială, cum o descrie el. Dar n-am terminat-o. Lucrarea e mult mai mare și ar fi în dezvoltare. Și ar fi, de fapt, altceva față de ce e aici. E vorba să mergem cu expoziția la Chișinău și aș duce și lucrarea asta. Nava spațială, neterminată. Și mă gândeam să-i punem pe oameni să o continue. Spunem descrierea și să vină vizitatorii, să mai adauge și ei câte ceva.

Mi s-a părut că e un mood de Fellini care se simte bine în multe dintre lucrările din expoziție. Nu știu dacă în toate, dar în foarte multe dintre lucrări. Impresii din „La Strada”. Iar galeriile de portrete te trimit „La Dolce Vita”. Sunt personalități din toate timpurile, dar care încetează să mai fie personalități, puși toți laolaltă. Mărire și decădere în același timp.

E tema publicului. Inițial, am vrut să fiu actriță. Și pe urmă am renunțat. Mi-am dat seama că nu-mi place să se uite lumea la mine și am renunțat. Și aveam exact problema asta a publicului: poți tu să te uiți la public sau publicul să se uite la tine, nu se știe clar. Faptul că sunt mai mulți și se uită nu înseamnă că e numai într-o direcție. Și n-am știut niciodată cum să tratez relația asta. La asta m-am gândit când am făcut, cred. Am încercat să creez un public imaginar. Are legătură și cu relația mea cu teatrul. Dar acum colajul mă împlinește mult mai mult. E mult mai simplu, mai poetic.

 

Colajele desfac noduri

 

La colajele fizice, e un proces foarte misterios. Ca și cum ghicești în cărți. Îți apar imaginile și cumva legăturile care se creează între ele, potrivelile sunt parcă din afara ta. E un proces foarte viu.

Mă duc să lucrez un colaj atunci când am o problemă. Ori că n-am înțeles ceva, ori că e o tulburare. Și e ca și cum aș da în cărți. Și starea pe care o am alege, nu eu aleg ce să văd, pentru că am multe albume, multe imagini. Pe unele le văd și pe urmă nu le văd, sau invers. Dar asta e în funcție de stare. Ca într-un dicteu se aleg imaginile. Și la un moment dat, decupând acolo și făcând nu știu exact ce, încep într-adevăr să se lege. Și simt că se clarifică ceva din starea aia sau din problema aia sau din gândul ăla neterminat sau nu se știe ce, ori că e o amintire ori că eram supărată pe cineva ori că am supărat eu pe cineva. Nu știu, orice se petrece în ziua aia. Sau în perioada aia. Și așa se aleg. Așa am lucrat mult timp. Iar acum, când mi-a propus Victoria, am încercat altfel. Să nu mai fie dicteu din capul meu. Dar tot așa funcționează. Nu știu să scriu bine. Poate aș scrie. Poezie.

Și dacă am reușit să creez o armonie sau armonia e cea care mă face să încerc să termin un colaj, atunci mă bucur. Că am făcut ceva. Am desfăcut un nod, ceva.

Susține Literomania

Despre autor

Claudia Davidson-Novosivschei

Claudia Davidson-Novosivschei

Claudia Davidson-Novosivschei este traducătoare și interpretă de conferințe. Face un doctorat pe literatură australiană (David Malouf și Peter Carey).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: