Atelier Literatura la feminin Nr. 169-170

Seară de iarnă

Mă trezeam şi refuzam să deschid ochii, auzeam zgomote din vecini şi capul îmi era o nebuloasă, încercam să prind din urmă ultimul vis, dacă era ceva plăcut, apucam imaginile fără să–mi fac vreo iluzie, dar claritatea unora dintre ele mă încânta, mă gândeam apoi la mirosul cafelei, îl mai amânam, era totuşi una din dimineţile în care mă trezeam la bunul meu plac, nu mă smulgea din somn ţiuitul  ceasului de la telefonul mobil.

Nu mai puteam începe ziua fără să îmi verific adresa de email,  aveam tot mai des mesaje de la serviciu, eram nevoită, eram şi dependentă, măcar eram de email, îmi ziceam, nu de Facebook, nu o sa îmi fac niciodată cont pe reţeaua asta, un lucru e sigur. Aveam un mesaj de la Bianca, îmi scria că Mugur şi-a găsit în fine un job. Deci renunţase să mai caute exclusiv un post de traducător într-o firmă. Aşa ceva nu mai există, eu îi spusesem dar el nu voia să creadă. Asta se întâmpla după ce ne-am reîntâlnit, la zece ani după relaţia noastră eşuată. Mi-l imaginam acum pe Mugur ducându-se în fiecare zi la noul lui serviciu şi mă bucuram pentru el. A stat câţiva ani acasă, făcând traduceri, când găsea, avea mare concurenţă.

Trebuia să organizez o mică petrecere în seara aceea, pentru Mina, aşa că m-am grăbit să îi sun pe Paul şi pe Lorena. Paul urma să ia legătura cu Mihai, să facă cumpărăturile. Ne cunoşteam din liceu, fusesem colegi şi rămăsesem, peste ani, celibatari. Lorena ne punea la dispoziţie apartamentul ei, era un spaţiu care era disponibil aproape oricând. Mi-a venit brusc ideea să ies şi să caut carton colorat, ca să confecţionez nişte vaze. Ceea ce am şi făcut. M-am dus apoi acasă la Lorena, care plonjase în ecranul calculatorului şi, fără să mă privească, mi-a spus să îmi fac singură ceai sau cafea.

« S-ar putea să mai am nişte brânză din care îţi place ţie, nu ştiu, verifică…Poţi să îţi faci un sendviş… Am şi pâine prajită dar cred că e deja foarte uscată. O poţi pune în ceai ». Lorena putea să lucreze la calculator şi să vorbească în acelaşi timp.

Eu mă întrebam dacă mai are lămâi. Am căutat peste tot şi nu am găsit. Cum să beau ceai fără un strop de lămâie? Am venit în camera Lorenei cu o sticlă de apă plată. Era din frigider, mult prea rece pentru mine, o cuprindeam în mâini deşi îmi dădeam seama că nu aşa o să se încălzească.

Lorena s-a uitat la mine pentru câteva secunde apoi s-a întors la calculator. « Cum e afară ? »

« Nu ştiu, n-am băgat de seamă. Frig. Vreau să fac nişte vaze din hârtia asta. Ştii că am văzut într-un catalog de obiecte handmade ?… Nu am avut bani pentru flori, sunt prea scumpe iarna. Nici Paul n-a zis nimic de cumpărat flori. Or să o aducă ei pe Mina, deşi cred că Mina ştie ce îi pregătim dar se preface că nu ştie. Son côté enfantin… ».

Lorena citea şi tăcea. Nu ştiu cum poate citi texte lungi de pe ecranul calculatorului. Eu nu pot citi mai mult de patru paragrafe dintr-un articol de ziar. Nici nu mai ştiam cum era când desfăceai ziarul şi mirosea a tuş. Ce se găsea acum la chioşcurile de presă nu mă interesa.

« Poate o să mă întrebi ce o să punem în vazele din carton colorat… », zic eu într-o doară.

Lorena părea hipnotizată, corpul parcă îi împietrise, stătea cu genunchiul stâng sub ea, o poziţie contorsionată pe care o avea mai tot timpul, doar ochii i se mişcau repede-repede de la stânga la dreapta. M-am uitat la ea preţ de câteva secunde.

« O să punem nişte crenguţe de brad, luăm de afară », am zis eu în cele din urmă.

Mina slăbise destul de mult, din cauza stresului, a trebuit să facă un tratament. Dar îşi revenise de curând şi am ţinut să ne reunim pentru asta. Paul şi Mihai nu prea aveau timp de petrecere, au vieţile lor de celibatari încă aventurieri, dar nu puteau să spună nu, ne ştim de prea mult timp. Iar Lorena accepta orice-i propuneai, acumulând planuri, unele în desfăşurare prelungită, altele abandonate, în realitate reuşea să ducă la bun sfârşit multe dintre cele pe care le începea, surprinzător de multe, ţinând cont ce viaţă avea. Era ca peştele în apă printre telefoane, mesaje, întâlniri, vizite, nu ştiu cum adormea fără somnifere, creierul ei era perfect adaptat sau el era cel care îi cerea tot acest vârtej.

Cu Mugur m-am cunoscut la facultate, când aveam douăzeci de ani, şi mergeam la mitingurile Ligii Studenţilor. Ţipam, ni se părea că facem ceva important. Cei care nu veneau cu noi erau văzuţi foarte prost. Ori oportunişti, ori proşti. Nu exista cale de mijloc. Trebuia să participi, să lupţi, « Jos comunismul ! » Eram generaţia de după Piaţa Universităţii şi de după mineriada din iunie dar încă mai aveam curaj. Mi se pare o veşnicie de atunci. Mugur era de un optimism incurabil, spunea că FSN-ul o să pice, nu poate rezista, trebuie doar să continuam să ieşim, vom colapsa economic pentru că după mineriada din iunie ne-a izolat Occidentul şi atunci vom scăpa de FSN. Dar FSN-ul a mai condus ţara vreme de aproape treizeci de ani, sub diverse nume. Noi am început să nu mai fim tineri, s-a terminat cu mitingurile anticomuniste, iar comuniştii nu par să mai moară.

Mica petrecere e de fapt o reuniune în care fiecare ronţăie câte ceva, îşi mai verifică telefonul, mai bea ceva, Lorena ne zâmbeşte şi ne bate pe umăr fugind printre noi, la un moment dat am văzut-o pe balcon, se aşezase pe un pouf şi stătea nemişcată, cu telefonul la ureche. Nu vorbea şi cred că au trecut minute în şir fără să scoată un cuvânt sau să facă cea mai mică mişcare. Mai mult decât ar fi fost firesc dacă ar fi avut « apel în aşteptare ». Aş fi rămas să văd cât durează acel moment de absenţă al ei, dar m-au chemat în bucătărie. Dintre noi, eu cunoşteam cel mai bine bucătăria Lorenei, aveau nevoie de scorţişoară.

M-am regăsit cu Mugur, băiatul vesel din studenţie, zece ani mai târziu. Lucra la o firmă, eu aveam şi eu un job bunicel, eram singuri amândoi, în jurul nostru colegii din facultate se căsătoriseră, aveau chiar primul copil. Am făcut o excursie de un week-end la munte, împreună, şi ne-am gândit că am putea forma un cuplu. Frica de singurătate după ce împlineşti treizeci de ani. În zilele noastre nu mai există, dar atunci era altfel. El s-a îndrăgostit de mine, eu de el- nu. Dar se purta prea frumos cu mine ca să mă despart de el imediat. Aşa că am făcut o mare greşeală rămânând în relaţie, apoi plecând, apoi revenind, după trei luni de pauză, apoi plecând iar definitiv. Nu ştiu cât a suferit el dar eu am suferit serios. E îngrozitor să nu îl poţi iubi pe cel care te iubeşte şi te respectă şi cu care te simţi atât de în largul tău.

Am deschis geamul de la baie, era căldură ca într-un submarin, faianţa albastră avea model cu delfini şi mirosea puternic a lavandă. Prosoapele Lorenei destinate oaspeţilor, un maldăr pufos, părea neatins de mult. Am pianotat puţin cu degetele pe el. De pe geam, de undeva din vecini, am auzit refrenul cântecului «One of us » al formaţiei ABBA. Am revenit în sufragerie.

« Ce calmă şi tăcută eşti, ce-i cu tine ? », mă întreabă Paul.

« Nimic. Nada ».

« De când vorbeşti tu spaniola ?? », râde el.

« Dacă spun rien o să pară prea preţios. Spaniolă vorbeşte toată lumea azi ».

« Aaa, şi ai venit şi tu printre noi, mulţumim ! », continuă el să râdă.

« De ce, vrei să plec ? », îi ţin eu isonul.

Mă ia în braţe, mă strânge puternic de câteva ori, apoi schiţăm câţiva paşi de dans.

Apoi ne-am reîntâlnit după alţi zece ani. Din întâmplare, mai mult sau mai puţin… Eram din nou singuri, dar după patruzeci de ani eram mai liniştiţi. Chiar ne obişnuisem cu asta. De data asta Mugur era şomer, după criza din 2008, în vreme ce eu fusesem promovată. Am mers la o pizza. Părea vizibil intimidat de mine. Toată obsesia asta a succesului profesional, a imaginii în societate… I-am spus să nu mai caute post de traducător pentru că nu va găsi, trebuia să se adapteze, să facă nişte cursuri de ceva. A dat din cap că da însă nu mă convingea. Şi-a plătit fiecare partea. Eram atentă să nu spun ceva care să îl jignească, nu fusesem niciodată şomeră. Aş fi vrut să fac ceva pentru el dar nu aveam ce. Era o melancolie dură între noi, de o tăiai cu cuţitul. Ne-am promis să păstrăm legătura dar nu el nu a mai răspuns la mesaje.

Mihai îi explică ceva Lorenei, la calculator, iar Mina vorbeşte la telefon. Pe ecranul televizorului, fără sonor, se văd imagini dintr-o staţiune de munte. Totul e acoperit de zăpadă, apar nişte excursionişti înfofoliţi, nu ştiu în ce limbă vorbesc, li se văd doar ochii, clipesc foarte des, probabil e ger acolo. Dar e şi mult soare.

Îi datorez lui Mugur că m-a făcut să văd nişte filme foarte bune, că am descoperit împreună Sighişoara, că mi-a citit într-o engleză impecabilă poezii de Robert Browning, că mi-a înregistrat pe casete “Variaţiunile Goldberg”, că a insistat să mergem la Mogoşoaia, dar mai presus de toate îi datorez că m-a făcut să mă simt iubită şi dorită cu adevărat. Eu nu ştiu ce i-am oferit. Oricum, nu i-am oferit ce merita. E omul cel mai bun pe care l-am întâlnit până acum. Dar de acum, sper să nu ne mai întâlnim, ajunge.

Paul şi Mina se bat cu perne iar Lorena scrie un sms. Mă înţeapă brusc genunchiul drept, undeva departe se aude o sirenă a poliţiei, tot mai slab, mă apropii de geam, a început să ningă. Fulgii sunt mari, cad în devălmăşie, ninsoare bezmetică, orbitoare. O să fie o noapte lungă.

 

Susține Literomania

Despre autor

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghiţeanu a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti în 1994. Master de Studii culturale franceze tot la Universitatea din Bucureşti, în 1996. Doctorat în Literatura franceză modernă la Université Bretagne-Sud din Franţa, în 2009. Lucrează la Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti din 1996, unde este conferenţiar universitar din 2014. Predă cursurile de Literatură franceză a secolului XX, Cultură şi civilizaţie franceză, Literatură franceză contemporană, Literatura exilului românesc. Volume în limba franceză: „Marguerite Duras ou le goût du vertige”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2016; „Nancy Huston et Nina Bouraoui. Question d’identité”, Presa Universitară Clujeană, 2013; „Sylvie Germain. La Grâce et la Chute”, Editura Institutului European, Iaşi, 2010. Volume în limba românã: „Ora de citit”, Editura Alfa, Iaşi, 2011, „A doua oră de citit”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015. Este co-autoare a volumului „Scriitorul, cenzura şi Securitatea. Bujor Nedelcovici şi invitaţii săi”, Ed. All, Bucureşti, 2009.
Serenela Ghiţeanu a publicat cronici de carte, între 2003 şi 2011, în Timpul, Revista 22, Jurnalul literar, Luceafărul, Contrafort, Convorbiri literare, suplimentul Aldine – România liberă, Observator cultural.
A făcut publicistică în ziarul Cotidianul, între decembrie 2016-mai 2017.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: