Avanpremieră Nr. 214

Oraşul văzut de pe acoperiş

Reach content for „Corina Ciocarlie”, „Bucuresti”, „Orasul vazut de pe acoperis”



„București, kilometrul zero. O istorie ilustrată a călătoriilor literare” (Tracus Arte, București, 2021) și „Europe zigzag. Petit atlas de lieux romanesques” (Signes et balises, Paris, 2021) – două cărți apărute în vara/toamna lui 2021, una la Paris, cealaltă la București. De o parte și de alta, personajele călătoresc, iar cititorul e invitat să le calce pe urme. Un dublu atlas de locuri și peisaje romanești bătute cu piciorul, traversate cu automobilul, cu trenul ori cu vaporul, survolate din avion sau din montgolfier.

Altfel spus, o temă cu variațiuni contemporane (odiseea), două limbi surori (româna & franceza), zeci de locuri și peisaje (București, Rășinari, Paris, Londra, Berlin, Alpii, Carpații, Dunărea, Dobrogea, Grecia) și mai mulți autori (Mircea Eliade, Marcel Proust, Paul Morand, E.M. Cioran, Georges Perec, Claudio Magris, Mircea Cărtărescu, Jacques Derrida) care-și împletesc vocile ademenind călătorul, precum sirenele pe Ulise, spre noi și noi tărâmuri de poveste.

Bucureștiul ficțiunii e un oraş la răscruce de vânturi şi destine; un loc unde se vine şi de unde se pleacă, de voie sau de nevoie, dinspre centru înspre mahala și viceversa, în vilegiatură sau în pribegie, „în Orient-Express, în tramcar, în cupeu cu roate de cauciuc, pe jos în galoși”, vorba Amicului X din „Momentele” lui Caragiale. La intersecția criticii cu geografia literară, „București, kilometrul zero” propune o nouă incursiune pe urmele personajelor de roman, în prelungirea „Dicționarului de locuri literare bucureștene”.

Pornind de la punctul nodal simbolizat de roza vânturilor din piața Sf. Gheorghe, protagoniștii romanelor de ieri și de azi străbat, în cercuri concentrice, o succesiune de peisaje urbane, industriale, bucolice, montane, marine, exotice – transformate, prin magia ficțiunii, în tot atâtea invitații la călătorie.

Cu ce se pleacă înspre sau dinspre Bucureștiul literaturii, în vacanță sau în misiune, la mare sau la munte, în provincie sau în străinătate? Când și cum se naște dorul de ducă, de ce călătorului îi șade atât de bine „cu drumul”? Ce raporturi subtile, adesea paradoxale, întrețin capitala și provincia, centrul și periferia sferei romanești?

Începând cu 1860, vârstele orașului și traiectoriile protagoniștilor se succed, se întretaie ori se suprapun, permițând Bucureștiului să devină nu doar un nod feroviar și rutier, ci și unul romanesc. Du-te-vino-ul personajelor se dublează de o istorie a locurilor – gări, porturi, aeroporturi, hanuri, hoteluri, vile, castele, moșii, stațiuni balneare – și a mijloacelor de transport – trăsuri, automobile, tramvaie, trenuri, bărci, vapoare, aeroplane – care fac posibile nenumăratele peregrinări având drept punct de plecare sau sosire Bucureștiul literaturii.

„Berlin Alexanderplatz”, „Il Giardino dei Finzi-Contini”, „Pe strada Mântuleasa”, „Espèces d’espaces”, „Il Cimitero di Praga”, „The Colossus of Maroussi” și alte titluri faimoase, care sunt deja tot atâtea invitații la călătorii pe străzi pariziene ori berlineze, printr-un cimitir din Praga, un cartier din București, o grădină din Ferrara, un port grecesc, etc. Periplul continuă, traversând locuri seducătoare, dar fantomatice – în devenire sau în ruină, metamorfozate de capriciile memoriei –, și desenând astfel o hartă subiectivă, mereu schimbătoare, făcută să ne transporte tot mai departe, în spațiu și în timp. Așa se face că farul de pe Tamisa al lui Conrad se învecinează cu podurile peste Tibru ale lui Moravia, iar Ministerul Adevărului transfigurat de Orwell în 1984 stă alături de Casa Poporului văzută cu ochii lui Mircea Cărtărescu și de blocurile-turn din „Trilogia de beton” a lui Ballard.

Desigur, orice loc poate servi drept cadru pentru peripețiile romanești, dar „adresele” repertoriate aici sunt mai mult decât simple decoruri: de fiecare dată, e vorba despre un loc emblematic, care sfârșește prin a deveni nu doar centrul de greutate al arhitecturii narative, ci și interlocutorul privilegiat al protagonistului. Ce-ar fi devenit „Bel-Ami” fără biserica Madeleine, în jurul căreia se rotește fără încetare? Ce ar fi fost „Logodnicii” lui Manzoni fără capela Lazaretului din Milano? Cum ar fi evoluat „Conștiința lui Zeno” în absența Grădinii Publice din Trieste, spre care duc toate firele romanești țesute de Italo Svevo? Din reveriile, preumblările și amintirile personajelor se naște o odisee modernă, scrisă pe mai multe voci, pornind din portul Pireu, trecând prin Paris, Lisabona, Roma, Praga, Ferrara, Berlin, Trieste, Rășinari, Balcic, București, Londra, Torino, Luxemburg, Bruxelles, Copenhaga și încheindu-se, logic, în Itaca.

Cele mai neașteptate întâlniri se produc atunci când locurile mitice – pe jumătate reale, pe jumătate inventate – se reflectă reciproc în imaginația autorilor. Astfel, Jean Echenoz preia ștafeta de la Milan Kundera și William Faulkner pentru a observa atitudinea arogantă a reginelor de marmură din Jardin du Luxembourg, în vreme ce Emil Cioran, care locuiește la doi pași, pe rue de l’Odéon, le dă mereu târcoale. Grație ficțiunii, orologiile din Westminster, clopotnițele bisericilor din Transilvania și minaretele din Dobrogea sfârșesc prin a marca același timp suspendat, al unei lumi care dispare, al unei iluzii care persistă sau al unei așteptări care continuă, în paginile narațiunii și dincolo de ea. (Corina Ciocârlie)

 

Oraşul văzut de pe acoperiş

 

În mansarda lui Costea Lipan din Calea Victoriei îşi face la un moment dat apariţia un om venit de departe, care are „zece identităţi, pentru zece ţări, cu zece paşapoarte”. Nepoftit de nimeni, dar cu mult aplomb, străinul se postează la fereastră, de unde observă şuvoiul trecătorilor ca pe un furnicar: „Interesant spectacol, privit de sus! Nu-ţi imaginezi cum seamănă un oraş la ora aceasta cu alte nenumărate oraşe la ora aceasta. Cunosc vreo patruzeci de capitale şi parodii de capitale cât acest Bucureşti, care se crede Parisul Orientului european!”

La 1930, când Cezar Petrescu îşi publică romanul, Calea Victoriei s-a substituit demult Curţii Vechi în rolul de centru vital al Bucureştiului şi dispecer al destinelor romaneşti. Oraşul fiind – o spune şi Mini în Fecioarele despletite – o „Cetate vie” cu artere de circulaţie şi capilare, coloană vertebrală şi sistem nervos central, echilibrul organismului poate fi dereglat şi apoi regăsit peste ani, într-o configuraţie nouă. De altfel, Cezar Petrescu propune, în oglindă, concluzia dezabuzată a unui domn în vârstă care a scris o istorie a Bucureştilor în trei tomuri: „Calea Victoriei de ieri şi de astăzi e pe ducă. Toate se deplasează în alte direcţii de pe planul capitalei, spre bulevardele acum încă deşarte şi neumblate, aproape pustii. Mâine, pustie va fi Calea Victoriei… O ruină istorică, o amintire. Nu-i întâia oară când oraşele îşi schimbă centrul de gravitate. E o lege! Dar să ne întoarcem la Calea Victoriei cât timp mai este ce este!” Din perspectiva bătrânului erudit, fostul Pod al Mogoşoaiei rămâne un arbore cu rădăcina în Lipscani şi în „întortochetura stufoasă” de străzi din vecinătate, pline de bănci, case de schimb, zarafi şi angrosişti („De aici îşi pompează tot oraşul sucul vieţii. Banii şi belşugul. Substanţa şi podoabele”). Prelungind logic metafora, tulpina copacului e traseul de la Poştă şi Casa de depuneri până la Capul Podului („Precum vezi, e o tulpină cam deşirată şi îndestul de strâmbă. Nu e un arbore rectilin şi aerisit”), iar în vârf, de la Capul Podului înainte, se întind Şoseaua şi aleile răsfirate cu vile, ca „un frunzar umbros” pentru desfătarea îndestulaţilor („Mergi într-o zi cu soare ca aceasta: ai să găseşti vânturându-se o lume voioasă şi gureşă în cele mai frumoase straie şi în cele mai scumpe vehicule”).

Reach content for Googșle search „Bucuresti”, „Orasul vazutr de pe acoperis”

Privit din steaua Sirius a istoricului ori a naratorului omniscient, Podul Mogoşoaiei se vede ca o arteră vitală, cu prelungiri de o amplitudine nebănuită, de o parte şi de alta nu doar a oraşului, ci a întregului continent: „Cu capul înspre Carpaţi şi coada înspre Giurgiu, uneşte Parisul cu Ţarigrad”, notează Gheorghe Crutzescu. Drumul construit în 1692 de Constantin Brâncoveanu pentru a-i lega moşia de pe malul Dâmboviţei cu cea de la Mogoşoaia devine la 1828 o linie de fugă a evenimentelor relatate de Ion Ghica în Theodor Diamant: când şeful garnizoanei turceşti primeşte ordin să se retragă din calea muscalilor, sute de „care, căruţe şi caleşti încărcate cu lume şi cu calabalâcuri” o pornesc pe podul Mogoşoaiei înspre podul de la Băneasa pentru a lua apoi drumul Câmpinei, în vreme ce se aude că „Filipescu a plecat, a pornit spre Focşani”, iar „Brâncoveanu a ajuns la Pesta”.

Protagoniştii unui roman al lui Filip Florian au, în vara lui 1868, ocazia să urce cele o sută optzeci şi opt de trepte în spirală până în vârful Turnul Colţei, cea mai înaltă construcţie din Bucureşti în Zilele regelui. Ajunşi pe acoperişul oraşului, Elena Ducovici şi Joseph Strauss privesc zările îmbrăţişaţi, minunându-se de perspectiva largă, pe care nu şi-ar fi putut-o imagina: „Din înalturi, Bucuresciul se dezvăluia altcumva decât îl văzuseră sau îl ghiciseră vreodată. Norii de praf care urmau căruţele şi trăsurile arătau ca nişte pete mărunte, (…), turlele bisericilor şi clopotniţele parcă nu mai zgâriau cerul, Dâmboviţa lucea aprins, iar Bucureştioara mohorât, pentru că apele acelea erau orientate altfel către punctele cardinale, palatul domnitorului, de unde Carol I sigur lipsea (alungat de zăduf, de treburi şi de plictis), nu era cu nimic mai falnic decât unele case boiereşti, (…) spitalul, şcoala şi mânăstirea de la temeliile turnului păreau pipernicite, o sută cincizeci de mii de suflete erau la picioarele lor, trăind fiecare după legea lui şi toate după legile Domnului şi ale Principatelor Unite”.

Înaintea plecării în pribegie la Iaşi, în toamna lui 1916, protagonistul romanului lui Ion Minulescu Roşu, galben şi albastru aruncă o privire lipsită de orice sentimentalism asupra oraşului în care s-a născut: „Bucureştii mi-erau străini ca un tată vitreg. Parodia asta de oraş somptuos şi ridicol ca o baligă uscată, depusă cândva, întâmplător, între mocirlele din Tei, Colentina, Floreasca şi Herăstrău, nu hrănise ani de-a rândul decât agenţii electorali ai diferitelor partide politice.” Altfel, reproşul pe care Mircea Băleanu îl face capitalei la început de secol XX e unul la care ar subscrie probabil şi alţi critici vehemenţi, precum G.D. Ladima, ori arhitectul Ioanide: „Pe harta Europei, capitala României este însemnată cu un rotocol mare cât, bunăoară, capitala Franţei sau a Angliei. Hărţile geografice însă, probabil că sunt făcute de oameni care n-au călătorit niciodată. Deşi trec drept capitala României, Bucureştii propriu-zis nu sunt ai nimănui, fiindcă România însăşi nu este decât uzufructul unui cerc restrâns de oameni, care mâine nu mai sunt nici ei cei de astăzi.” Un oraş în care „locurile virane nu-şi au niciodată în regulă actele stării civile, iar clădirile din epoca troglodită îşi prelungesc provizoratul la infinit, eliberate chiar de domnul primar care mai este în acelaşi timp şi corifeu politic” îţi face, inevitabil, impresia „unei imense grădini fără stăpân”. Ladima îi ţine isonul, fiind gata să parieze – într-un articol care, având „ceva de om înăcrit”, îi produce „neplăceri” cu direcţia ziarului – că „[î]n treizeci de ani, circulaţia va deveni atât de complicată, încât străzile actuale vor mai putea sluji numai pietonilor. Cincizeci de ani de aci încolo, cetăţenii vor fi robii exproprierilor comercializate şi scandaloase.”

Lui Mircea Băleanu nu-i plac Bucureştii, care „n-au fost, nu sunt şi probabil nu vor fi niciodată, un oraş adevărat”, dar despărţirea de ei îl înduioşează, dintr-un motiv lesne de înţeles: „Calea Victoriei, mai ales, o să-mi aducă aminte întotdeauna de fosforescenţa unică a femeilor ei!…” La rândul său, Ioanide regretă faptul că Bucureştiului îi lipseşte „un monument fundamental, în jurul căruia să pivoteze oraşul, ca Luvrul la Paris, Kremlinul la Moscova, Palazzo Vecchio la Florenţa, Domul la Milano şi celelalte”. Aşa se explică de ce mapa cu şireturi negre a arhitectului ascunde un proiect pentru o Cale a Victoriei regândită după model piranesian, ca o tentativă de a repune capitala României pe harta Europei: „Oraşul trebuia să aibă o semnificaţie morală, să inculce sentimentul de demnitate umană şi de forţă, de aceea clădiri, statui, străzi trebuia să constituie un edificiu unic, ca un poem finit.”

 

Corpul tatuat al oraşului

 

Văzut de aproape, Bucureştiul poate apărea ca o simplă „adunătură de cocioabe” ori o „grădină fără stăpân”. Privit de sus, el lasă totuşi să se întrevadă, ca orice oraş mare, o structură radială ducând cu gândul, în funcţie de imaginaţia celui care o contemplă, la o roză a vânturilor, o stea de mare ori o pânză de păianjen.

Într-un roman al lui Bogdan Suceavă din 2004, plasat sub semnul Crailor de Curtea-Veche, cronicarul anilor nouăzeci invocă de la bun început autoritatea celui care ştie exact ce va urma, „aşa cum o pasăre priveşte din văzduh furnicarul şi zăreşte torentul venind către muşuroi, pe când furnicile încă se bucură de soare”. Or, în Venea din timpul diez totul porneşte de la un „mister” potrivit căruia harta Bucureştiului ar fi apărut desenată, ca un beteşug din naştere, pe pieptul unui prunc născut într-un sat ardelenesc. La vederea ei, cineva ar fi exclamat, urmărind cu degetul semnul întipărit pe pielea străvezie: „Iată Calea Victoriei în chip de linie centrală, apoi Bulevardul Gheorghiu-Dej, Piaţa Victoriei, cartierul Titan, cercul acesta e şoseaua de centură, iar acest semicerc, Drumul Taberei, aici, Lacul Herăstrău, şi aici, toate străzile cartierului Tei.” Atâta doar că, trupul pruncului tremurând de frig, „harta se schimba şi se vedeau alternări, succesiuni, alunecări şi întinderi, corespunzând nu unui singur timp, ci unei nesfârşiri de imagini la care era neclar unde-i începutul şi unde sfârşitul”.

Dincolo de faptul că, obiectiv vorbind, oraşul creşte şi-şi mută centrul de greutate dinspre Curtea Veche şi Lipscani înspre Piaţa Universităţii, bulevardul Magheru şi Calea Victoriei, kilometrul zero se deplasează în literatură şi subiectiv, odată cu naratorul întâmplărilor, precum Pământul în dubla lui mişcare de rotaţie şi revoluţie. Copilul Mircea din Orbitorul cărtărescian observă fenomenul în anul când familia lui se mută în Floreasca, lângă garajul de autobuze: „Bucureştiul era atunci, pentru mine, o stea de mare luminoasă, cu centrul în casa noastră şi cu braţe întinse către casa mătuşii Vasilica din Dudeşti-Cioplea, a naşei din Maica Domnului, către fabrica de covoare din Colentina, către alimentară, braţe mai lungi sau mai scurte, mai intense sau mai pale, între care nu era decât frică, absurd, vid asemeni celui din somn sau de dinainte de naştere.” Zonele de umbră şi lumină variază cu fiecare deplasare a personajelor pe eşichierul oraşului, dar senzaţia că Bucureştiul e viu, făcut din artere, capilare şi terminaţii nervoase, persistă. Blocul de pe strada Uranus unde decide să locuiască protagonistul Orbitorului, devenit între timp tânăr adult, i se pare a fi nici mai mult nici mai puţin decât „penisul erect, stacojiu, cu vene şi cabluri străbătându-l pe sub piele, al oraşului”. În rest, perspectiva se schimbă, iar reperele de altădată devin palide reflexe pe ecranul amintirii: „Bucureştiul, oraşul meu, alter ego-ul meu. (…) Până în depărtare, unde se vede Interul, oraşul îşi ridică volumele amestecate cu crengi, acoperişurile amestecate cu nori. Fereastra mea cea ovală e însă prea micuţă ca să mai pot avea senzaţia de lipsă de margini a priveliştii, cum o aveam în adolescenţă, în Ştefan cel Mare, înainte să se construiască blocul de vizavi.”

Privirea panoramică dezvăluie desenul din covorul persan pe care Mircişor îl ţese împreună cu mama lui în apartamentul din Floreasca, precum şi trama covorului urban pe care tot el îl parcurge în lung şi-n lat, până la epuizare. Concluzia e una singură: toate construcţiile din Bucureşti comunică unele cu altele precum firele covorului, prin cabluri, canale ori catacombe, „creând constelaţii şi engrame pe care cineva, de foarte sus, le-ar fi putut citi ca pe un tatuaj multicolor, iar cineva de foarte jos le-ar fi simţit pe propria piele, ca pe tortura sadică a tatuării”.

Tentaţia de a urca pe acoperişul oraşului pentru a-l lua în stăpânire e firească, şi nu doar la provincialii cu vocaţie de Rastignac. În Aripa stângă a Orbitorului, acelaşi Mircea iese pe terasa unui bloc – imaginar – de pe strada Domniţa Ruxandra şi rămâne încremenit la vederea peisajului melancolic ce i se întinde înainte. „Cât vedeam cu ochii, Bucureştiul, ca o machetă de sticlă umplută cu sânge, se-ntindea cu acoperişurile lui fantastice: ouă imense, donjonuri, turlele Mitropoliei, burta de cristal a CEC-ului, bilele din vârful hotelului Negoiu şi al clădirii ASE-ului, ciupercile sucite ale bisericii ruse, aisbergul încastrat cu antene parabolice al Palatului Telefoanelor, ca piciorul în proteză de fier al unui copil cu poliomielită, falusul Foişorului de Foc, totul înţesat de un popor de statui înfăţişând gorgone şi atlaşi şi cherubini”. Naratorul din Zenobia lui Gellu Naum locuieşte la un moment dat deasupra unui bloc din Piaţa Romană, într-una din odăiţele ca nişte „colivii aeriene” construite pe terasa-acoperiş de unde puteai vedea, cu riscul să te ia ameţeala, „cum mişuna jos, în stradă, un furnicar de oameni cât unghia”. Călin Surupăceanu, Intrusul lui Marin Preda, se suie pe turla bisericii Armenească de unde se văd „jos de tot oamenii ca nişte copii”, în vreme ce Marele singuratic, Niculae Moromete, contemplă bulevardul Magheru din podul unde pictoriţa Simina Golea şi-a instalat atelierul. Fascinantă i se pare energia cinetică a oraşului, „cantitatea uriaşă de putere acumulată pe o întindere atât de mare”, îngrămădirea de case prin care se scurg neîncetat şiruri de maşini şi oameni alergând în toate direcţiile, „asemeni unor pitici într-o ţară a uriaşilor”: „Excepţional! murmură el privind cu aviditate panorama capitalei. (…) Parcă visez! Parcă sunt la capătul lumii, într-o ţară absolut străină, dar foarte frumoasă…”

Când Adina Popescu urcă împreună cu Anton pe blocul de pe Calea Moşilor să vadă eclipsa totală de Lună, privirea survolează Bucureştiul într-o mişcare circulară, oprindu-se asupra unor repere mai degrabă fantomatice: Foişorul de Foc, care „acum vreo cincizeci de ani era cea mai înaltă clădire din Bucureşti” („Ca să vadă pompierii unde-s incendiile”), stadionul 23 August cufundat în beznă, blocurile de pe Mihai Bravu ori din Pantelimon sub forma unor „luminiţe din zare, ce păreau să alcătuiască un vapor”, Berceniul mai degrabă ghicit la orizont („un cartier la fel de îndepărtat ca un alt oraş”) şi în fine Bucurul, „un bloc înspăimântător de mare”. Eclipsa se lasă aşteptată, iar luna străluceşte la fel de palid ca un felinar de pe Calea Moşilor. „Sub noi era o întunecime, un «bauhaos» – vorba lui Anton – numit Bucureşti, o groapă la marginea lumii. Ici-colo, luminiţe răzbăteau prin beznă şi alcătuiau mici insule, continente care se numeau Timpuri Noi, Titan, Militari. Între ele, spaţii goale, nesfârşite şi pustii, care se întindeau pe milioane de ani-lumină.” (Povestiri de pe Calea Moşilor)

Fragment din volumul „București, kilometrul zero. O istorie ilustrată a călătoriilor literare” de Corina Ciocârlie, Tracus Arte, București, 2021

 

Susține Literomania

Despre autor

Corina Ciocârlie

Critic literar, doctor în ştiinţe filologice, Corina Ciocârlie trăieşte în Luxemburg din 1991. Predă limba română la Curtea Europeană de Justiţie, literatură comparată la Universitatea din Luxemburg, teoria şi practica editării la Universitatea din Bucureşti. Dirijează colecţia „Afinităţi” a Editurii Phi din Luxemburg. Redactor-şef al suplimentului literar „Livres-Bücher Tageblatt”. Volume în română: „Pragmatica personajului ” (1992, Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor), „Fals tratat de disperare” (1995, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara), „Femei în faţa oglinzii” (1998), „În căutarea centrului pierdut” (Art, 2010, Premiul Observator Cultural), „Un ţărm prea îndepărtat” (Cartea Românească, 2013), „Dicționar de locuri literare bucureștene” (Humanitas, 2019, scris împreună cu Andreea Răsuceanu, Premiul AgențiadeCarte.ro). Volume în franceză: „Un miroir aux alouettes” (Phi, 1999), „Laissez-passer. Topographie littéraire d’une Europe des frontières” (Phi, 2004), „Il n’y a pas de dîner gratuit” (Ultimomondo, 2011, Lëtzebuerger Bicherpräis; apărută în versiune românească la Editura Tracus Arte, 2012), „Prendre le large” (Centre national de littérature, 2014).

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.