Cronici Nr. 214

Zilele și aventurile unui motan minunat

Reach content for Google search „Grigori Slujitel”, „Zilele lui Savelie”



„Pentru că așa suntem făcuți.
Avem nevoie să credem în mai bine.”

Grigori Slujitel, „Zilele lui Savelie”

 

Prefațat cu entuziasm de Evgheni Vodolazkin și încununat în Rusia cu prestigioase premii, „Zilele lui Savelie” (2018) este un roman despre pierderi și despărțiri, dar și despre puterea iubirii și capacitatea de a trăi și de a observa întotdeauna frumusețea lumii și a vieții. Afirmat pe neașteptate în literatură, Grigori Slujitel, tânărul autor (născut în 1983) al acestei minunate cărți, a absolvit Școala Internațională de Cinematografie din Moscova în anul 1999, lucrând în adolescență, pentru scurtă vreme, în redacția de știri a ziarului „Novaia Gazeta”. A urmat Institutul de Teatru, iar acum joacă permanent la Teatrul de Artă din Moscova. Romanul său de debut, „Zilele lui Savelie” („Dni Saveliia”), a cunoscut un fulgerător succes la publicul cititor, dar și în rândul criticii literare, aducând deodată în prim-planul vieții culturale rusești un scriitor posedând marea (și din ce în ce mai rara, în zilele noastre…) artă de a-i înțelege pe prietenii necuvântători ai oamenilor și de a le spune / scrie poveștile.

Căci „Zilele lui Savelie” nu este, în ciuda titlului, o replică postmodern-contemporană la „Zilele trubinilor” de Mihail Bulgakov. Ci e, oricât de neașteptat ar putea să pară acest lucru, povestea vieții unei pisici. Mai precis, a unui motan: Savelie, alintat Savva de mămica lui… Cartea, surprinzătoare și cuceritoare de la prima la ultima pagina, convinge nu doar prin limbajul rafinat ori prin stilul fluid, ci și (mai ales!) prin ușurința cu care autorul elaborează structura narativă, dar și prin complexitatea tematică a textului, care devine, pe nesimțite, în același timp pseudobiografie scrisă cu un zâmbet în colțul gurii, frescă a Moscovei de azi și de ieri și, nu în ultimul rând, metaforă a existenței umane. „Nu există flâneur mai versat decât un motan vagabond, iar Slujitel este extraordinar de inventiv în a utiliza punctul de vedere al lui Savelie pentru a străbate lumea noastră și a ne-o povesti cu o privire înzestrată cu reînnoită ingenuitate”, scria „Corriere della Sera” la apariția romanului în limba italiană. Și chiar așa stau lucrurile. Căci perspectiva lui Savva e cu adevărat extraordinară, la fel ca și demersul romanesc al lui Grigori Slujitel, de aici și succesul de care s-a bucurat „Zilele lui Savelie”, dar și valoarea pe care o are cartea aceasta dincolo de faima de moment.

Sigur, au existat și voci care nu au ezitat să spună că textul acesta nu aduce ceva fundamental nou în literatură, câtă vreme cititorul descoperă, aici, o altă variantă a numeroaselor jurnale ori memorii mai mult sau mai puţin ficţionale publicate, în diferite spaţii culturale în zilele noastre, acţiunea fiind punctată de momente menite – în mod evident – să emoţioneze, ca şi de o serie de conflicte interioare sau exterioare, interumane, prezentate în nenumăratele lor forme de manifestare. Totul relatat din perspectiva unor animale, cel mai adesea câini sau pisici, totul fiind, în plus, presărat cu reflecţii (serioase, desigur!) despre natura umană sau despre încercarea de a descoperi modul cel mai adecvat pentru a trăi în grăbita lume contemporană. Într-adevăr, până aici, mai nimic cu totul nou, ca să zicem așa. Cu toate acestea, romanul lui Grigori Slujitel prezintă o diferenţă fundamentală, căci Savva, naratorul-motan, nu mai trăiește, cititorul având în față un soi de (pseudo)biografie postumă a acestuia.

Desigur, dacă stăm să ne gândim bine, nici măcar procedeul acesta, care a avut, într-adevăr, darul de a aduce numeroşi cititori celui dintâi roman al tânărului autor rus, şi anume recursul la perspectiva narativă a unui animal, nu este nou în literatură. Slujitel ştie, desigur, foarte bine acest lucru, dar ştie, pe de altă parte, şi cum să-l individualizeze pe ineditul său erou-povestitor faţă de iluştrii lui înaintaşi, fie ei câini sau pisici. Căci, de la câinele Argos din „Odiseea” lui Homer, exemplul prin excelenţă de patruped credincios al Antichităţii, până la Buck, protagonistul din „The Call of the Wild” de Jack London ori la Kastanka, din textul cu acelaşi titlu al lui Cehov, şi până la O’Connor, din „Watt” de Samuel Beckett ori la câinele fără nume din proza scurtă a lui Kafka, literatura universală oferă la tot pasul exemple de câini inteligenţi. Pisicile sunt cel puțin la fel de numeroase în cărțile de pretutindeni (dar mult mai diverse ca psihologie și mod de acțiune, nemaiîncadrându-se atât de ușor în vreun tipar prestabilit al fidelității sau bunătății!), de la cea din „Alice în Țara Minunilor” de Lewis Carroll, la cele prezente în creația lui T.S. Eliot, ca să nu mai vorbim despre unicul motan Behemoth, din capodopera lui Bulgakov, „Maestrul și Margareta”. Iar japonezii au fost întotdeauna fascinați de micile feline, căci există în Arhipelag temple dedicate lor. În plus, coloratele „maneki-neko”, imaginile colorate aducătoare de noroc și de prosperitate reprezentând pisici cu lăbuța ridicată se găsesc pretutindeni. Ca să nu mai vorbim de prezența pisicilor în literatură, de la epoca veche și până în zilele noastre, la minunatul Nana, motanul credincios al lui Satoru, din romanul „Memoriile unui motan călător” al lui Hiro Arikawa.


Citește și Despre pisici, dar mai mult despre oameni

 

Reach content for Google search „„Memoriile unui motan călător”, „Hiro Arikawa”


Pe de altă parte, nici strategia lui Grigori Slujitel, la început, într-adevăr, aparent inedită, de a-i da cuvântul, în calitate de narator, unui animal nu este o noutate şi cu atât mai puţin invenţia autorului rus. Pentru că Savelie are – din nou!… – câţiva înaintaşi animalieri celebri, iar creatorul său, trebuie să recunoaştem, are şi el câteva modele la care se raportează, implicit, de la bun început. Astfel, simpaticul Boots al lui Rudyard Kipling fusese el însuşi ridicat la statutul de narator, ca, de altfel, şi Mr. Bones, din „Timbuktu” de Paul Auster, ca să nu mai punem la socoteală faptul că Sharik, din „Inimă de câine”, de Mihail Bulgakov, ca și Behemoth, reuşea chiar să ia formă umană. Şi atunci, în ce constă, oare, ineditul situaţiei lui Savelie şi cum s-ar explica succesul acestei cărţi? În primul rând, prin faptul că, alegând să relateze povestea vieţii sale şi a celor alături de care trăieşte, cuvintele lui Savelie nu cad în sentimentalism lacrimogen, cu toate că, adesea, situaţiile la care se referă sunt triste, iar prin intermediul acestor momente din istoria sa şi, deopotrivă, a Moscovei, orașul în care trăiește, a familiilor sale umane adoptive, se structurează însuşi romanul.

Primele amintiri ale lui Savelie din copilăria sa îndepărtată, petrecută în grădina imobilului Morozovilor, în vechiul cartier negustoresc Taganka, din Moscova, sunt legate de cutia de banane Chiquita, în care se adăposteau cu toții, el, surorile sale și mămica lor, de secțiunea allegro din concertul L’amoroso de Antonio Vivaldi, și de parfumul de aglică. O lume frumoasă și calmă. Și caldă, din toate punctele de vedere. Savva, cum îl alintă apropiații, e un motănel frumos, căruia nu-i scapă nici o șansă sau provocare din cele multe pe care viața i le scoate în cale. Iar în ziua când Vitea decide să-l ia la el acasă, totul se schimbă pentru pisic, iar aventurile nu mai contenesc. Căci, Savva va trăi într-un apartament împreună cu un papagal nebun, va deveni angajat oficial al Galeriei Tretiakov, ca vânător de șoareci, va lua parte chiar la o mică revoluție pisicească în curtea catedralei din Elohovo. Și câte și mai câte… Apoi, pe neașteptate, când oricum nu se mai aștepta la așa ceva, o cunoaște pe Greta, pisicuța fermecătoare și dulce, moale ca mușchiul, neagră ca noaptea, dar care, spre deosebire de el, cel atât de învățat, nici măcar nu știe să numere!… Fericirea celor doi face ca Moscova să se transforme în cel mai frumos și mai bun loc din lume – doar pentru că aici e iubirea. Cunoscând oamenii și animalele, întâlnind și buni (bune) și răi (rele), trăind alături de frumos și de urât, Savelie ajunge să se cunoască pe sine cu adevărat și să ne facă pe noi, cititorii, să ne privim sufletele cu mare, din ce în ce mai mare atenție. Motanul aventurier și mereu neliniștit va învăța ce înseamnă, pentru pisici și pentru oameni, nostalgia, dragostea, prietenia, recunoștința, pierderea și regretul. Căci, după ce Greta nu va mai fi cu el, nici existența sa nu-și mai găsește rostul, iar orașul și lumea par a-și pierde, dintr-o dată, punctele cardinale…

Sigur că s-ar putea reproșa mai ales primei părți a „Zilelor lui Savelie” stilul cam prea căutat, acțiunile oarecum previzibile ale personajelor sau intervențiile sotto voce ale motanului, cam prea docte sau elaborate pentru o felină, oricât ar fi ea de simțitoare și de inteligentă. Numai că, alegând să înceapă totul cu lejeritatea unui soi de desen animat, autorul ne duce pe nesimțite pe tărâmul celor mai profunde sentimente, al celor mai puternice emoții – și al celor mai adânci semnificații. Iar romanul rezistă. Poate că nu neapărat prin profunzimea filosofică a reflecţiilor lui Savva, căci ele sunt uneori cam prea lucrate. Și totuşi, nu cad niciodată în grotesc. Nici prin coerenţa perspectivei narative, deoarece Savelie însuşi pendulează între un soi de nouă omniscienţă cvasi-realistă şi limitele înţelegerii sale feline. Dar, dincolo de faptul că e, de la început şi până la sfârşit, o lectură plăcută, fără să devină vreodată superficială, cartea cucereşte prin neaşteptatele momente comice, ca să nu mai punem la socoteală imensa pasiune a motanului pentru călătorii și aventuri, pentru muzică și pentru tot ce înseamnă cunoaștere. Iar Slujitel ştie cum să facă astfel încât să salveze de la patetism până şi reflecţiile lui Savva cu privire la condiţia umană.

Neîncercând niciodată să sublinieze mai mult decât e cazul profunzimi mai mari decât situaţiile expuse o cer şi decât vocea narativă poate gestiona, „Zilele lui Savelie”  „prinde” cititorul,  reuşind să ne facă să ne gândim, din nou, la afecţiunea necondiţionată a animalelor, la fidelitatea lor întotdeauna emoţionantă, la bucuriile lor atât de simple şi, mereu, atât de sincere. Şi să zâmbim, cu bucurie sau cu nostalgie, amintindu-ne de exemplarele feline pe care fiecare din noi le-a întâlnit la un moment dat. În literatură sau în viaţă.

 

Grigori Slujitel, „Zilele lui Savelie”, traducere şi note de Justina Bandol, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2020

 

#CitesteCuVoceTare
Andrei-Codrin Bucur citește din „Caiete 1957-1972” de Emil Cioran

 

Susține Literomania

Despre autor

Rodica Grigore

Este conferențiar (disciplina Literatura comparată) la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu; doctor în filologie din anul 2004. Volume publícate: „Despre cărți și alți demoni” (2002), „Retorica măştilor în proza interbelică românească” (2005), „Lecturi în labirint” (2007), „Măşti, caligrafie, literatură” (2011), „În oglinda literaturii” (2011, Premiul „Cartea anului”, acordat de Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România), „Meridianele prozei” (2013), „Pretextele textului. Studii și eseuri” (2014), „Realismul magic în proza latino-amerieană a secolului XX. (Re)configurări formale şí de conținut” (2015, Premiul Asociației de Literatură Generală și Comparată” din România, Premiul G. Ibrăileanu pentru critică literară al revistei „Viața Românească”, Premiul „Cartea anuluì”, acordat de Filiala Sibiu a U.S.R.), „Călătorii în bibliotecă. Eseuri” (2016), „Cărți, vise și identități în mișcare. Eseuri despre literatura contemporană” (2018, Premiul „Șerban Cioculescu”, acordat de revista „Scrisul Românesc”), „Între lectură și interpretare. Eseuri, studii, cronici” (2020). Traduceri: Octavìo Paz, „Copiii mlaștinii. Poezia modernă de la romantism la avangardă” (2003/2017), Manuel Cortés Castañeda, „Oglinda Celuilalt. Antologie poetică” (2006), Andrei Oodrescu, „Un bar din Brooklyn. Nuvele şi povestiri” (2006, Premiul pentru Traducere a1 Filialei Sibiu a U.S.R.). A coordonat şi a realizat antologia de texte a Festivalului Internațional de Teatru de la Siblu, în perioada 2005-2012. A publicat numeroase articole în presa literară, în revistele: „Euphorion”, „Observator Cultural”, „Saeculum”, „Scrisul Românesc”, „Viața Românească”, „Vatra” etc. Colaborează cu studii, eseuri şi traduceri la publicații culturale din Spania, Mexic, Peru şi Statele Unite ale Americii. Face parte din colectivul editorial al revistei „Theory in Action. The Journal of Transformative Studies Institute” de la New York.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.