2. Trei
Sunt cel mai urât copil din univers. Sunt atât de urât încât nici măcar părinții mei nu m-au putut privi la început. Sunt negru, negru ca tăciunele. Vin din întuneric. Din miezul său. Dar ca orice entitate am egoul meu și vreau să trăiesc mai mult decât ceilalți. Vreau să râd cum au râs de mine când mi-au văzut limba neagră ca smoala. Când mă uit în oglindă, văd capătul universului, acolo unde nu poate trăi nimic, unde nici măcar cuvântul nu a ajuns, nicio urmă de informație. Nimic. Așa cum este în sufletul meu. Deși, dacă e să dăm crezare cărților, am citit undeva că frumusețea desăvârșită poate fi găsită doar în urât. Cred că era un proverb olandez. Dar nu bag mâna-n foc. La mama, aici, unde locuiesc, e cald și beznă. Țesutul ei moale mă recunoaște. Totuși, simt într-un colțișor al acestui trup nevinovat că există și pentru cel mai urât copil puțintică iubire. E o formă imago dar există. O aud noaptea târziu cum umblă prin antreul inimii și vorbește singură ca o babă comunistă. Zice, of dacă ar fi trăit răposatul, altfel ar fi stat lucrurile… Dar eu am această abilitatea de-a vedea prin oameni cum vede călătorul prin geamul murdar al autocarului. Și văd că atunci când trăia răposatul, nu prea-l avea la inimă, mai ales spre final, cum este și firesc, când relațiile se ofilesc și devin pernicioase. Touche! Am reținut cuvântul ăsta dintr-o carte, e livresc, știu. Dar nu mă pot despărți de el decât după ce-l mai folosesc de câteva ori. Am moștenit această logoree de la Ionică, tatăl meu. Să știți că el pare cu capul în nori, dar lucrurile nu stau chiar așa. Cu capul în nori și picioarele în gura pământului, mai degrabă. Cuvintele pentru mine, copilul întunericului și al neiubirii, sunt de prisos. Sunt semnale învechite. Când dorm, călătoresc mult. Și văd celelalte civilizații ascunse sub pielea ignoranței chiar sub nasul nostru, dar bineînțeles, lipsiți de organul receptor potrivit, nu le putem vedea, nici auzi. Suntem cârtițe oarbe care încearcă pentru prima oară să-l citească pe Laszlo Krasznahorkai. Inepuizabile în ambiția lor, probabil vor reuși, dar când?!
Ființele neiubite sunt îmbrățișate de mama universală a conștiinței, au un gram de noroc și de abilități în plus față de celelalte animale. În plus, eu am visat de foarte multe ori că noi locuim în marsupiul unui animal. Cu un cap de furnică, trup de hipopotam, cu coadă de păun și picioare de femeie. Sau asta este proiecția pe care eu o primesc. Atât pot eu să înțeleg din mesajul ancestral. Printre celelalte făpturi cosmice, sunt o lepră. Leneș, dar îmi place să cred că, isteț. Dacă și Dumnezeu este un animal, atunci eu, probabil, mă încadrez la protozoare. Dar una privilegiată, care poate călători prin acest tunel spațiu-timp, unde secundele devin fotoni și fotonii devin gânduri pierdute pe malul unui lac dezafectat, unde te-ntorci mereu să vomiți după chef și să-ți faci toaleta psihanalitică. Să recunoști cât de fraier ești, că nu ești bun de nimic, așa cum zice baba comunistă, frumoasa de care te-ai îndrăgostit, pentru că este musai să fim corecți până la final, Charlize Theron se va transforma într-un final într-o babă comunistă. Dar suntem slabi. După această autocritică, spre dezavantajul nostru, avem nevoie de curaj, și suntem prea lași să-l luăm din altă sursă, decât din auto-alintările copilărești, din această sintagmă, sunt prost, dar vă arăt eu vouă…Acest pumnal social, ambiția de fier a unui corp moale și instabil. Și uneori, dacă mă gândesc la Adolf și la Vissarionovich, un pictor ratat și un poet ratat, acest pumnal social poate crea monștri. Iată, din nou apelez la această atotcunoaștere pe care am furat-o de la mama. Tata nu vorbea mult, și telomerii săi au fost la fel de tăcuți. Am încercat să-i trag de limbă, inutil, însă. Tăcuți ca o pânză albă și subțire pe fața unui mort. Uneori, macabri în această liniște de înmormântare. Ieșeam în parc, în fața blocului unde locuiam. Și stăteau lipiți, ținându-se de mână, cu privirile înfipte în scoarța teiului din față, privirea tatălui meu, și oricât aș fi turuit, ar fi fost în zadar. De la tata am învățat să tac atunci când trebuie. Mă uit la generațiile trecute, acești masculi alfa care folosesc aceeași tehnică atunci când Charlize Theron devine o babă comunistă. De folos, pentru că altfel ar fi plătit scump. Cum trec cuvintele pe lângă urechile lor, ca niște drone cu explozibil, o ezitare, o eschivă nefericită, un mormăit deplasat, un cuvânt catastrofal, și totul ar fi devenit o cameră cu carne tocată, pentru că-n astfel de momente, cuvintele pe care bărbatul le rostește devin bombe cu ceas.
Nici mama nu se omoară cu autoanaliza. Maxim, două-trei cârduri de gânduri pe zi. Iar eu cu ele mă hrănesc, cu această cunoaștere, dornic să aflu și să desfac cusăturile animalului în care locuiesc, să găsesc înaintea tuturor aceste răspunsuri care mă rod noaptea ca niște termite mecanice.
Când merg la școală, ceilalți copii nu-mi zic Trei. Îmi spun Trova. Îmi zic că sunt un avorton curios aruncat în pubela spațiului ca toți elevii din clasă. Eu plâng și mă consum. Nu vreau nici în ruptul capului să accept acest destin nedrept. Eu sunt Trei. Pentru că la început am fost trei, mama, eu și tatăl. Și știu că legătura asta, deși primitivă și atât de puțin cunoscută, este mai puternică decât orice legătură ionică.
Și când rămân sudat în tristețea viscerală uneori o iau razna…
În întunecoasa și umeda colonie, în această închisoare cărnoasă cu pereții pulsatili și hrana primită prin cordonul ombilical, ca un pachet trimis printr-un tub pneumatic, eu, Trei, trăiesc. Sunt un mic naufragiat în oceanul mamei, un parazit nedorit în trupul meu triplu. Tălpița mea încețoșată lovește uneori un perete, trimițând unde șoc, iar Loredana se încordează ca o meduză atinsă. Ionică, tatăl meu, e un ecou îndepărtat, un bubuit ancestral care pătrunde din lumea exterioară și face lichidul amniotic să vibreze ca o coardă de contrabas.
Lumea mea e un laborator de alchimii. Aparatul de filtrat al rinichilor e un sistem complex de tunele și pori, iar ficatul e o fabrică întunecoasă și fierbinte unde se secretă frică. Eu nu mănânc pâine, eu mănânc starea ei de spirit. Eu nu respir aer, eu respir regretele ei. Sângele care-mi bate în tâmple e același care i se scurge lunar, un ritm cosmic și brutal pe care îl simt ca pe o maree internă.
Iar eu plâng la nesfârșit în beznă. Nu pentru că sunt nedorit. Asta e o certitudine geologică, un adevăr de bază ca roca de sub fundația casei. Plâng pentru starea lumii. Lumea lui Ionică și a Loredanei.
O aud, de exemplu, pe mama vorbind la telefon, iar cuvintele ei, deșirate ca un șir de mărgele otrăvite, îmi pătrund în placentă. Vorbește despre „oamenii de căcat”, despre „țara asta de căcat”, despre „viitorul ăsta de căcat”. Și eu, în burta ei, locuitor al celui mai intim căcat, al cărnii care produce și descompune, simt cum acest „căcat” devine elementul constitutiv al universului. Plâng pentru că lumea e făcută din excremente verbale și morale, iar eu voi fi nevoit să le mănânc ca să cresc.
Ionică e un bâzâit enervant. Un motor bolnav. Când vine acasă, aducând cu el mirosul de ulei ars, întregul meu mediu se colorează în gri. Vorbește întotdeauna despre „sistem”, despre „pile”, despre „nemernici”. Vorbește cu o furie moale, ca un topor într-un pernă. Și eu, care trăiesc în cel mai perfect sistem autonom, în socialismul uterin unde totul e distribuit echitabil – hrană, oxigen, protecție –, simt cum acest „sistem” de afară e un monstru hidraulic cu conducte sparte și țevi ruginite.
Visez uneori. Visez cu ochii mei care nu s-au deschis încă. Visez un câmp uriaș de dinți de usturoi, un cer făcut din folie de plastic, și oameni mici, mici, care se cațără unii peste alții pe o scară infinită care se răsucește și îi aruncă la loc, jos.
Mama mea mănâncă pâine cu unt și zahăr când e tristă. Eu simt că un val de dulceață carbogazoasă mă îneacă. Tatăl meu, Ionică, se uită la știri și bombăne. Simt cum hormonii de stres, ca niște soldați invizibili, pătrund în celulele stem și otrăvesc fântânile. Sunt primul lor ecou. Sunt rezonanța lor negativă.
Și mă gândesc uneori, cu gândurile mele embrionare: Poate că a fi „nedorit” nu e un blestem, ci o formă de clarviziune. Eu văd lumea așa cum e, filtrată prin carnea și disperarea lor. Eu sunt martorul perfect, un parazit filozof, un mic Günter Grass scriind cu picioarele mele pe peretele uterin povestea existenței noastre comune.
Așa că voi continua să plâng. Până voi ieși la lumină, la acea lumină crudă despre care părinții mei vorbesc cu frică. Și poate că, atunci, plânsul meu se va transforma într-o chemare. Sau poate că voi rămâne mut, atotștiutor, purtând în ochi întreaga greutate a țesutului, a lumii acesteia de căcat, pe care am pre-plâns-o dinainte de a mă naște.
(va urma)
Sumar Literomania nr. 389-390 (2025)
Scrie un comentariu