Jay Corwin este eseist, traducător, cercetător și universitar american (n. 1962, Alaska), specialist de marcă în cultura și literatura latino-americane, care actualmente predă în Africa de Sud, la University of Cape Town. A publicat de-a lungul anilor numeroase studii și eseuri, precum și volumele La transposición de fuentes indígenas en „Cien años de soledad” (Romance Monographs, 52/1997) și Gabriel García Márquez: Readers’ Guide to Essential Criticism (Palgrave, 2016). Este preocupat mai cu seamă de diferite aspecte ale literaturii continentului sud-american, precum și de influențele africane și clasice care pot fi identificate la diferite niveluri ale acesteia, fără a pierde din vedere nici anumite structuri religioase ce pot fi regăsite în opera marilor scriitori latino-americani ai secolului XX, ca de pildă Gabriel García Márquez, Jorge Luis Borges sau Juan Rulfo (romanul acestuia din urmă, Pedro Páramo, fiind privit, în interpretările sale, și din perspectiva complexei relații dintre literatură și psihologie). Este Senior Editor al revistei Theory in Action. The Journal of Transformative Studies Institute, New York, și face parte din colectivul editorial al publicației columbiene La Palabra. (Traducere și prezentare de Rodica Grigore)
Istorie, mitologie și proza latino-americană a secolului XX
Jay Corwin
Este de multă vreme cunoscut și ar putea deveni chiar obositor să insistăm din nou asupra faptului că istoria și literatura din America Latină sunt împletite într-un mod unic, că istoria modernă a celor două Americi își are originile în îmbinarea de elemente ficționale sau fantastice ce pot fi regăsite în unele dintre cele mai timpurii cronici sau în combinații străvechi ale unor structuri mitologice și istorice care marchează, de pildă, evenimentele relatate în Popol Vuh. Dar nu este deloc lipsit de importanță să reiterăm aceste elemente pentru a sugera că estetica unică și definitorie a prozei latino-americane din secolul XX este profund încorporată în amestecul dintre ficțiune și istorie. Istoria recentă Americilor este, în fond, povestea afluxului copleșitor de populații care au sosit în valuri din Europa, Asia și Africa, aflux care a început odată cu renașterea, în Europa, a literaturii, arhitecturii, diverselor forme muzicale și artelor plastice. „Alfabetizarea” Americilor a însemnat, desigur, că mitului, legendei, istoriei și folclorului li s-a acordat o mare importanță, acestea fiind niște prezențe constante și dobândind răspândire pe scară largă, deși într-o veritabilă lingua franca, spaniola. Acest lucru nu poate fi subestimat. Extraordinara răspândire pe care o putem constata astăzi a religiilor și formelor muzicale specifice Africii de Vest, precum și studierea, uneori redescoperirea, urmată de punerea în circulație a ideilor venite din aceste domenii (istorie, mitologie, religii indigene) sunt aspectele care au marcat etapele istoriei literare a celor două Americi în privința expresiei literare, mai ales atunci când aceasta apare alături de relatări istorice și de artefacte culturale prezente în scrierile străvechi în diverse limbi indigene. Și, cu toate că în spațiul limitat al acestui eseu nu este posibilă examinarea tuturor surselor posibile ale originalității profunde a literaturii latino-americane din secolul XX, este indispensabil să evidențiem anumite surse vechi și moderne care au contribuit la dialogul literar și să subliniem o serie de tehnici specifice utilizate în acest sens. Recunoașterea istoriei autentice a continentelor americane, ca de altfel și a evoluției culturale mondiale sunt esențiale în ceea ce privește evoluția Americii Latine în plan literar, căci ea presupune un soi de încorporare bibliografică a referințelor istorice, precum și reelaborarea unor expresii artistice mai vechi, care apar alături de cele contemporane în diverse romane, dar și în domeniul artei cinematografice. Conflictul pe care îl putem identifica la nivelul expresiei scrise de pe continentul sud american, între autenticitatea culturală, pe de o parte, iar pe de alta, și supunerea mimetică față de estetica importată, este tot mai prezent încă de la începutul secolului al XX-lea, dar el cedează treptat în ultimele decenii în fața formelor individuale de exprimare care depășesc limitările modalităților anterioare de gândire.
Amestecul cultural, etnic și rasial se numără printre trăsăturile definitorii ale peisajului uman al Americii. Cei mai reprezentativi scriitori de aici pot relata istoria continentelor dintr-o singură lovitură, ca să mă exprim astfel. Borges face exact acest lucru într-o singură frază în povestirea „Mortul”, descriind fizic un gaucho: „Azevedo Bandeira da, aunque fornido, la injustificable impresión de ser contrahecho; en su rostro, siempre demasiado cercano, están el judío, el negro, y el indio…” („Azevedo Bandeira face, cu toată vitejia lui, impresia unei ființe contrafăcute, pe chipul său, ușor de deslușit, se află evreul, negrul și indianul…” – Vol. Aleph). Procedând astfel, Borges se înscrie în acea orientare aparte din cadrul literaturii latino-americane contemporane care dobândește pe dată relevanță culturală, dar fără complicațiile textuale și accentuata conștiința de sine a unui text precum La raza cósmica a lui José Vasconcelos (1925) și, în egală măsură, abandonând definitiv și accentuatul didacticism al indigenismului (sau al indianismului care l-a precedat pe acesta), după care din punct de vedere cultural era posibil ca personaje și situații relevante să fie prezentate fără a se face mare caz de ele. În alte povestiri, Borges importă o serie de imagini îndepărtate, care adesea au puțin sau chiar nimic de-a face cu America Latină, în afară de faptul că sunt identificabile cu momente din biografia autorului, cu modul aparte în care utilizează acesta limbajul sau cu anumite expresii specifice, ușor identificabile în Argentina, și în special în regiunea Buenos Aires-ului epocii în care a trăit Borges. Acesta este cu siguranță cazul în „Zahirul”, unde imaginile străine sunt infuzate cu elemente autohtone, mai ales prin asocierea explicită cu o monedă comună în Argentina acelei perioade. Istoria și anacronismul voit se amestecă mereu în aceste asociații specifice scriitorului argentinian.
De altfel, anacronismele deliberate abundă în opera lui Borges. Într-o povestire plasată în America, „Scriitura zeului”, naratorul se descrie astfel: „de un lado estoy yo, mago de la pirámide de Qaholom…” („de o parte mă aflu eu, mag al piramidei lui Qahalom – ”Vol. Aleph). Cititorii familiarizați cu opera lui Borges vor observa pe dată repetarea termenului „mago” („mag”), dar și faptul că acest cuvânt apare și în „Tlön,Uqbar, Orbis Tertius”, textul care deschide volumul Ficțiuni (1944). Numai că aici autorul nu folosește întâmplător acest termen, ci are în vedere sensul său originar, și anume mare preot în Persia epocii ahemenide. În „Tlön”, el este folosit pentru a-l desemna pe Smerdis, impostorul. Cuvântul se repetă în același sens în „Ruinele circulare” și apare de mai multe ori de-a lungul volumului mentionat. Desigur, termenul este anacronic în „Scriitura zeului”, deoarece Yucatánul, în momentul în care au avut loc primele contacte cu europenii, este situat foarte departe de Imperiul Ahemenid, atât din punct de vedere spațial, cât și temporal. Cuvântul „mag”, atunci când este folosit pentru a-l defini pe oponentul fictiv al istoricului Pedro de Alvarado, care a prezidat masacrul din 1620 de la marele templu de la Tenochtitlán, este doar o figură de stil. Iar numele Qaholom este preluat direct din Popol Vuh, text situat, de asemenea, foarte departe în timp de prezentul ficțiunii borgesiene. Unele dintre textele lui Borges sunt infuzate cu elemente din mai multe culturi clasice în același timp. În cazul povestirii pe care am amintit-o deja, „Scriitura zeului”, s-ar putea pune discuta mult cu privre la semnificația titlului: la ce zeu face trimitere titlul, la Qaholom, la Ahura Mazda, sau la amândoi? Întrebarea rămâne deschisă, dar aducerea laolaltă, în același text, a mai multor elemente din diferite culturi clasice este una dintre caracteristicile esențiale ale scriiturii lui Borges.
„Emma Zunz” poate ilustra, la rândul său, aceleași caracteristici. Plasat în mijlocul evreilor ashkenazi vorbitori de idiș în Buenos Aires-ul anilor 1920, personajul central este străin, dar, în același timp, este prin excelență latino-american, deoarece Emma nu poate scăpa de lumea din care provine și în care se mișcă. Fiecare acțiune a ei, toate reacțiile pe care le are, modul în care, simbolic vorbind, ea se creează, apoi se autodistruge ei printr-un act de crimă cu premeditare, toate acestea demonstrează că Emma Zunz este inseparabilă de America Latină și de literatura acestui spațiu cultural. Ea face parte dintr-un creuzet cuprinzător, fiind deopotrivă o reprezentare artistică a acelei „raze cosmice” a lui Vasconcelos, prinsă definitiv într-o excelentă ficțiune pe care Borges a adaptat-o, fie și doar în parte, după intriga unui film mut de la Hollywood, având scenariul elaborat de o autoare americană, alungată din natala ei Rusie Imperială și abil trecută, metaforic, prin atotputernica oglindă, apoi contemplată ca parte a unui subsol din Buenos Aires printr-un obiect straniu identificat drept „Aleph” în povestirea care dă și titlul uneia dintre cele mai reușite culegeri de povestiri ale lui Borges. Punctul de pornire este, desigur, pelicula „Biletul galben” („The Yellow Ticket”), iar filmul este sugerat aluziv în text prin intermediul fotografiei lui Milton Sills pe care o are Emma, acesta fiind un actor de mult uitat, care a jucat în versiunea hollywoodiană din 1918, pierdută de decenii, a piesei pe care Borges a reciclat-o în „Emma Zunz”. Juxtapunerea realităților cotidiene ori chiar banale din America acelei epoci (cum ar fi comunitățile de imigranți de la Hollywood și din epoca Primului Război Mondial) cu referințele clasice din „Emma Zunz” este o repetare a tehnicii din „Scriitura zeului”. În „Emma Zunz” sunt, apoi, numeroase trimiteri subtile la Cele Zece Porunci, care sunt reiterate prin încălcarea repetată a respectivelor reglementări morale: crimă, adulter, mărturie falsă, nerespectarea Sabatului ori a părinților, lăcomia, folosirea în sens obscen a unui termen sacru. Această ruptură în plan estetic față de epoca veche poate fi, desigur, intenționată. Legile Lumii Vechi sunt încălcate în Lumea Nouă, semnalând faptul că personajele nu mai aparțin altui loc, ci, la fel ca filmele hollywoodiene, sunt un bun al Americilor. Subiectele sunt reciclate, dar primesc o altă consistență și alte semnificații în Buenos Aires. În același timp, însă, în text sunt ascunse mai multe labirinturi și cel puțin două versiuni diferite ale Minotaurului: marinarul căruia Emma îi dăruiește virginitatea sa, cel pe care îl însoțește prin acele holuri și coridoare până la locul sacrificiului simbolic, și Aaron Loewenthal, care locuiește în centrul fabricii de textile unde lucrează Emma și pe care aceasta îl ucide. Tradiția clasică ebraică și greacă se întâlnesc, în „Emma Zunz”, cu un prezent recent plasat în Buenos Aires, la o lume depărtare, ca să mă exprim astfel.
Popol Vuh, repovestirea unei opere de mult pierdute, este singura dovadă pe care o avem a unei literaturi clasice în cele două Americi. Acest mare text a reapărut periodic și sub mai multe forme în operele reprezentative ale prozei latino-americane: direct, ca sursă a epigrafului, așa cum se întâmplă în Pașii pierduți de Alejo Carpentier (1953), simbolic-încorporat într-o povestire a lui Borges, care amintește numele unuia dintre zeii săi, sau mai detaliat în romanul Un veac de singurătate de Gabriel García Márquez. Gemenii din Popol Vuh, Hunahpú și Xbalanque, sunt în centrul acestui text, revenind de-a lungul generațiilor și reîncarnărilor, sub numele personajelor numite José Arcadio și Aureliano. Acest lucru este evident în anumite puncte ale romanului, dar mai ales în deznodământul său: furnicile care îl devorează pe ultimul José Arcadio amintesc de furnicile pe care gemenii le înving în Popol Vuh, după ce bunica lor Xmucane îi așezase pe un furnicar, crezând că vor fi devorați. Aceasta este o variațiune formalî a a tehnicii pe care o regăsim la Borges, în care un subiect este inspirat dintr-unul vechi într-un anume scop, dar nu fără anumite chei de lectură incluse în text, care să-i arate în mod clar originea. Fotografia lui Milton Sills care apare în „Emma Zunz” nu este întâmplătoare, ci devine, dacă citim cu atenție textul, un indicator bibliografic: Milton Sills a apărut în versiunea cinematografică din 1918 a „Biletului galben”, care a inspirat intriga povestirii lui Borges. În romanul marquezian, același tip de cheie de lectură, veritabil indicator bibliografic, apare la sfârșitul textului, când Macondo este măturat de pe fața pământului de o furtună numită în mod criptic „huracán bíblico” („uragan biblic”). Este, de fapt, un joc de cuvinte care denumește un fenomen care ar putea părea, altminteri, lipsit de sens sau care ține de domeniul purei ficțiuni, dar care este ușor de înțeles dacă ținem seama de etimologia cuvântului „biblic” – care, atunci când nu denumește culegerea consacrată de texte sacre, se referă, pur și simplu, în plan simbolic, la orice carte. Iar cartea care include povestea lui Hurakán este tocmai Popol Vuh. La fel ca Borges, sau poate că urmând exemplul lui Borges, García Márquez juxtapune două culturi clasice într-o singură secvență textuală, deși, spre deosebire de Borges, tehnica pare folosită aici pentru a induce în eroare cititorul, mai degrabă decât pentru a sublinia nivelurile suplimentare de semnificație. Cu toate acestea, istoria și mitologia se împletesc într-un mod uimitor în romanul Un veac de singurătate și, mai ales, în istoria și mitul cel mai vechi din Columbia și din întreaga Americă Latină.
Reluarea altor elemente provenite sau inspirate din mitologiile indigene în romanul Un veac de singurătate are (și) scopul de a răspunde interogației romancierului ceh Milan Kundera, cel care a spus, cu privire la familia Buendía: „După toate aparențele, epoca individualismului european nu mai este epoca acestor oameni. Dar atunci, care este epoca lor? O eră care marchează întoarcerea la trecutul indian al Americii?” Răspunsul cel mai simplu și cel mai la îndemână este „Da”, însă o explicație mai detaliată trebuie să aibă în vedere modul în care familia Buendía reprezintă America Latină și literatura ei în ansamblu și, pe de altă parte, cum tocmai acest trecut determină prezentul din roman. Epopeea Rebecăi, fata care ajunge singură în Macondo în copilărie, purtând oasele neîngropate ale părinților ei într-un săculeț de pânză, este de isnpirație indigenă columbiană. Prima limbă pe care a vorbit-o Rebeca este Wayunaiki, primii ei însoțitori, Amaranta și Arcadio, sunt, de asemenea, vorbitori de Wayunaiki, iar oasele pe care le poartă cu ea trimit la venerarea ritualică a oaselor de către populațiile din Peninsula Guajira, obicei întâlnit și în unele comunități din Columbia și Venezuela. Ritualul este cunoscut și atestat din punct de vedere istoric, excelent documentat de regretatul Michel Perrin în studiul său intitulat The Way of the Dead Indians, cea mai completă cercetare antropologică de până acum a populației Wayuu. În această privință, Gabriel García Márquez îi depășește cu mult pe alți scriitori din America Latină, având în vedere că el a cunoscut în mod direct (și foarte bine) atât limba wayunaiki, cât și obiceiurile vorbitorilor săi, el însuși relatând aceste aspecte în autobiografia sa, A trăi pentru a-ți povesti viața. Romanul Un veac de singurătate este o parabolă impresionantă a identității autentice a oamenilor din America hispanică, dar deopotrivă, textul simbolizează și rezultatul respingerii acestei identități profunde în favoarea uneia false de către unele populații americane, care s-au arătat uneori gata să îmbrățișeze individualismul european sau, chiar mai rău, așa numitul excepționalism european. Este vorba despre momentul din roman în care José Arcadio Buendía pare a fi uitat orice altceva, la apogeul bolii insomniei, care este într-adevăr o plagă a uitării. Și atunci el atârnă o pancartă în Macondo, pe care scrie mare „Dumnezeu există.”. În paragraful următor, Melchiade se întoarce la Macondo, revenind de pe tărâmul morții. Pentru că personajul readuce în prim plan imaginea lui Bochica, acest moment din romanul marquezian a devenit fragmentul esențial care vorbește explicit despre identitatea autentică latino-americană. Iar aici intervine folosirea juxtapunerilor de inspirație borgesiană, și anume aducerea alături a elementelor provenite din două civilizații clasice, cea ebraică antică și cea andină. Includerea în text și a multor aspecte profund relevante din punct de vedere cultural, provenite din Columbia, contribuie la definirea romanului Un veac de singurătate drept textul reprezentativ care vorbește despre America Latină din chiar interiorul acestei lumi, iar nu despre simple enclave europene aflate la periferia unei vaste întreprinderi coloniale, adică impresia pe care o pot avea cititorii de aiurea citind doar în traducere și destul de superficial această mare carte. În acest sens, putem afirma că romanul lui Garcia Márquez a avut rolul determinat în configurarea unei literaturi cu adevărat naționale și autentice a Columbiei sale natale (visul vechi de mai bine de un veac al conaționalilor săi), deși în mod clar autorul a folosit o serie de tehnici narative care sunt mai ușor de asociat cu Borges și care par mai evidente în scrierile acestuia. Pentru a reveni la întrebarea lui Kundera, trebuie să subliniem încă o dată că romanul Un veac de singurătate poate servi drept parabolă a universului complex al Americii hispane, dar și că o eventuală uitare ori ignorare a trecutului acestei lumi, care este trecutul oamenilor care locuiesc pe acest continent, nu poate sfârși decât în eșec și tragedie.
Elementele culturale din Africa de Vest și din regiunea afro-caraibeană din opera lui García Márquez pot fi, la rândul lor, ușor identificate. Ele sunt evidente mai întâi în „Nabo, negrul care făcea îngerii să aștepte” (1951), iar apoi, în mod plenar, în elementele religiei yoruba pe care le regăsim în romanul Despre dragoste și alți demoni (1995). Faptul că Nabo a stat vreme de cincisprezece ani între viață și moarte și vizita saxofonistului în ceața sa mentală amintesc de acele inconfundabile figuri de loa din Haiti, sau chiar de reprezentarea acelei figuri intermediare cunoscute, în regiune, sub numele de Baronul Samedi, iar starea lui Nabo poate fi asemănată cu cea de zombi din aceeași tradiție religioasă sincretică. (Am explicat în detaliu toate aceste aspecte în eseul meu despre romanul Despre dragoste și alți demoni: Jay Corwin, „Del amor y otros demonios and the Aesthetic Trajectory of García Márquez”, Theory in Action. The Journal of Transformative Studies Institute, New York, Vol. 12, No. 4/2019: „Latin American Literature”, guest editor Rodica Grigore). Într-un text datând din anul 1955, intitulat „Monologul lui Isabel privind cum plouă în Macondo”, autorul introduce numele așezării sale simbolice, Macondo, singurul element ce poate fi considerat cu adevărat african sau afro-caraibean din această povestire. În ultimul său mare roman, elementele din religia afro-caraibeană apar în toate semnificațiile lor plenare. Nu întâmplător, acesta este romanul lui Gabriel García Márquez unde regăsim cel mai bine ilustrată contribuția elementelor sociale și culturale din Africa de Vest asupra imaginarului artistic din America de Sud.
Deși există multe exemple în literaturile din America Latină cu privire la convergențe istorice cu populațiile europene, africane și indigene, textele despre care am amintit pot ilustra și noțiunea de sincretism cultural specific, aspect esențial al esteticii literaturii latino-americane a secolului XX. A interpreta literaturile acestui continent dintr-o perspectivă care nu ține seama de conștiința culturală specifică, sau a le considera dependente ori inferioare celor de pe continentul de origine al limbilor în care sunt scrise (continentul e, desigur, Europa, iar limbile de bază sunt, în America Latină, spaniola și portugheza) ar fi o atitudine naivă, dacă nu cumva chiar continuarea unei atitudini izvorâte din colonialism, înrădăcinată în ideile care susțineau dominația culturală, pentru că ar însemna să ignorăm tocmai sincretismul cultural ce definește acest univers. Acele vechi idealuri imaginate sub formă umană de Vasconcelos și concretizate apoi în termeni strict literari de Borges și García Márquez, printre alții, pot fi rezumate ca fiind cele mai fidele expresii ale peisajului uman al Americii Latine. A înțelege literatura latino-americană a secolului XX înseamnă să acceptăm că producția literară a fiecărei țări în parte, cele mai evidente exemple fiind, desigur, acele opere plasate, ca fundal al acțiunii, în țara de origine a autorului, se va baza pe realitățile istorice și culturale specifice locului.
Un roman cu totul special din acest peisaj cultural al Americii Latine, și un text care ilustrează viziunea sincretică, caleidoscopică asupra lumii Americilor este Gabriela (1957) de Jorge Amado, care spune o poveste de dragoste între un imigrant arab bogat, dar relativ recent stabilit în America, și o mulatră braziliană, autorul subliniind în repetate rânduri că imigrantul respectiv este cu adevărat brazilian și nimic altceva decât brazilian. Sincretismul religios abundă și în acest roman: procesiunea tradițională Sfântului Gheorghe, patronul orașului unde se petrece acțiunea (São Jorge dos Ilhéus), desfășurată sub un soare arzător, prezentată pe larg la începutul romanului, pe de o parte, iar pe de alta, rugăciunile Gabrielei către Iemanjá, într-o noapte cu lună plină de la finalul textului întăresc ideea că sincretismul uman și religios reprezintă un fundament al esteticii ce definește proza latino-americană a întregului secol XX.
Unul dintre pericolele examinării superficiale a textelor din America Latină este necunoașterea esteticii regionale unice de pe acest continent și a istoriei sale zbuciumate, în general. Dificultățile de înțelegere pe care cititorul mai puțin instruit le-ar putea avea se regăsesc în numeroase studii din deceniile trecute, unele dintre acestea determinând chiar trecerea cu vederea a elementelor esențiale sau ignorarea unor termeni considerați ca de la sine înțeleși într-un text latino-american dat. Cei mai buni scriitori din America Latină au extras din texte străvechi, inclusiv (mai ales!) din Popol Vuh, o serie de detalii cu adevărat importante, iar alții au inclus în creațiile lor numeroase cunoștințe pe care le dobândiseră personal, din propria experiență de viață, unele dintre aceste cunoștințe aparte putând fi deprinse cu adevărat doar în țările lor natale, așa cum se întâmplă în cazul lui García Márquez, Jorge Amado și Lydia Cabrera. A trage concluzii definitive cu privire la creația acestor autori sau a le aborda cu adevărat înseamnă a aprofunda toate informațiile disponibile existente cu privire la sursele pe care ei le-au folosit sau, în cazul Lydiei Cabrera, pe care le-au citit.
Una dintre tehnicile specifice pe care le remarcăm suficient de ușor în proza lui Borges este plasarea în text a unui cuvânt (uneori, chiar titlul unei cărți) pentru a marca un punct de referință relevant pentru text. Aceeași strategie este folosită și de García Márquez, deși uneori cu suficientă stângăcie, în romanul Un veac de singurătate. Desigur, avem în vedere cuvintele pe care le rostește Melchiade, aflat pe patul de moarte, mai precis numele lui Alexander von Humboldt și cuvântul „echinocțiu”. Titlul textului lui Humboldt este Călătorie în regiunile echinocțiale ale noului continent și e jurnalul de călătorie al exploratorului german din călătoria sa de cinci ani (din 1799 până în 1804) pe valea fluviului Orinoco și a afluenților săi. Aici, Humboldt afirmă că anumite regiuni tropicale din America de Sud sunt afectate de invazii ale insectelor, în special de termite și alte asemenea, devenite veritabile forțe care amenințau să distrugă până și orice document, câtă vreme se știe că în unele biblioteci din aceste regiuni nici un document nu a rezistat mai mult de o sută de ani. Evident, acest detaliu trimite în mod clar la sensul titlului romanului marquezian, Un veac de singurătate… Restul se bazează în mare măsură pe modul în care poate fi interpretat cuvântul „soledad” („singurătate”). Pentru un columbian din Barranquilla, Soledad este numele unui cartier care a fost cândva propriul centru urban, și care a fost ulterior înghițit de extinderea orașului vecin de coastă, care era mai mare. La toate aceasta se fac doar câteva aluzii în Parfumul de guayaba (1982), un lung interviu al lui García Márquez, în timpul căruia el a ținut să sublinieze că Macondo este o imagine simbolică a orașului Barranquilla. Devine, deci, evident că pentru numeroși cititori, mai ales pentru cei nevorbitori de spaniolă, o parte a sensului titlului acestui roman rămâne dificil de înțeles până la capăt, câtă vreme el implică și un subtil joc de cuvinte care nu poate fi tradus integral.
Toate aceste aspecte pot fi utile pentru a răspunde, fie și în parte, la întrebarea sinceră și corect formulată a lui Milan Kundera cu privire la trecutul familiei Buendía, care este trecutul întregii Americi și al Americii Latine în special. O parte a răspunsului înseamnă, desigur, că oamenii de pe acest continent nu pot pretinde că sunt europeni, ceea ce ne duce cu gândul și la unul dintre sensurile distrugerii așezării Macondo și ale anihilării familiei la sfârșitul Veacului de singurătate: generații după generații de personaje numite José Arcadio și Aureliano se încheie odată cu cei care nu-și mai amintesc originile (fie că nu pot, fie că nu doresc asta) și, spre deosebire de Hunahpú și Xbalanque și imaginile acestora de pe parcursul textului, inspirate de Popol Vuh, ultimul Buendia sfârșește devorat de furnici. Aceasta trebuia să fie soarta lui Hunahpú și Xbalanque din cauza mâniei bunicii lor, Xmucane, dar ei au rămas totuși în viață. Uraganul biblic care vine pentru a șterge Macondo de pe fața pământului și de pe hartă este încă un joc de cuvinte, deoarece Cartea lui Hurakán nu este decât un alt nume pentru Popol Vuh. Ultimii membrii ai familiei Buendía nu-și mai aduc aminte de strămoșii lor autentici și vor fi distruși tocmai din cauza uitării pe care nu reușesc să o depășească. Acest lucru se observă, în roman, și în cazul câtorva personaje care se întorc din Europa, oameni artificiali și întru totul falși, pretinzând că sunt ceva ce nu sunt și nu vor putea să fie niciodată. Astfel, romanul marquezian devine o extraordinară parabolă pentru universul Americii Latine, vorbind, cu mijloacele marii literaturi, despre dorința unor oameni de aici de a fi europeni, despre disprețul pentru propriile origini, indiferent dacă e vorba despre cele etnice sau culturale, căci oricum această atitudine determină anihilarea conștiinței naționale și a conștiinței de sine.
Pentru a concluziona, vom spune că, dacă este posibil să afirmăm că proza latino-americană a secolului XX are un numitor comun și un fir conducător, acestea sunt reprezentate în mod cert de istoria acestui continent, inclusiv de cea culturală, pe care o regăsim în textele străvechi de aici. Autenticitatea culturală a însemnat, în acest univers, reprezentarea umanității așa cum este ea și definitivarea în mod natural a unei estetici regionale. În cazul Americii Latine, populațiile care au trăit pe acest continent în perioada colonială timpurie reprezintă grupurile indigene esențiale, iar afluxul impresionant de oameni veniți ulterior din Africa și Europa, va contribui la variațiile lingvistice și culturale pe care le putem identifica aici, și care au fost sursa unora dintre cele mai reprezentative creații literare ale Americii Latine. Toate acestea reclamă o mare responsabilitate din partea specialiștilor și exegeților în încercarea de a analiza semnificațiile realităților istorice regionale, pentru a evita interpretările pretențioase și îndepărtarea de sensul profund al acestor extraordinare texte.
Traducere și prezentare de Rodica Grigore
Adriana Babeți: „Banatul e o Europă Centrală ideală, în mic, ca un Eldorado între frontiere, iar Timişoara e centrul acestei regiuni aflate mereu la margine de imperii”
Interviu cu scriitoarea Adriana Babeți (Timișoara, 2023)
Povestea seducătoare a amazoanelor, după Adriana Babeți
Mircea Mihăieș: „Cred că am dobândit multe dintre însușirile bănățeanului: un anumit spirit de toleranță, o deschidere față de experiment, un fel de curiozitate cumpătată, pragmatică” (I)
Interviu cu scriitorul Mircea Mihăieș (Timișoara, 2023)
Despre detectivi, literatură şi metafizică
Robert Șerban: „Cred că aparții unui loc prin plusul de valoare pe care i-l adaugi”
Interviu cu scriitorul Robert Șerban (Timișoara, 2023)
Borco Ilin: „M-am născut și am trăit în acest mediu avantajos al multiculturalității”
Interviu cu scriitorul Borco Ilin (Timișoara, 2023)
Interviu cu Oana Doboși & Raluca Selejan (cofondatoare ale Librăriei „La Două Bufnițe”)
„Jurnalul unei vieți moarte de-a gata” (fragment) de Cristian Popescu
The Masks of Success and the Facets of Love
„Eu cânt și muntele dansează” de Irene Solà (fragment)
Cea mai frumoasă femeie și cel mai rebel scriitor
„Cântec pentru cotoiul Alvaro” de Elsa Morante
Scrie un comentariu