Atelier

Dispariţia (scenariu de film)

0. GENERIC

Ecran negru, apare următorul text:

„Film inspirat de cazul real al satelor abandonate in condiţii misterioase din jurul Clujului”

FADE IN

1. EXT.

Septembrie, ora 6 dimineața, zonă de dealuri, ceață.

Noaptea se îngână cu ziua. Se aud în depărtare forfotă, voci, urlete. Camera se mişcă, trece printr-o pădurice, traversează un pârâu, urmăreşte zgomotele. Prin ceaţă se văd luminile unui sat, camera se apropie cu repeziciune: câteva zeci de oameni fug ca şobolanii, care încotro. Par speriați, terifiați. Oamenii alungă animalele din sat, vaci şi oi. Animalele o iau alene pe câmp, fugărite de oamenii care aruncă după ele cu bețe şi pietre. Camera se opreşte în faţa unei case, trece peste gard şi intră pe fereastră.

2. INT./EXT.

Sufragerie casă de ţară, sărăcăcioasă, spaţiu mic, dezordine, abundenţă de obiecte.

Camera urmăreşte un bărbat (ION), 35 de ani, trăsături dure, vânjos, care aruncă la întâmplare într-o geantă de voiaj veche, uzată, diverse lucruri dintr-un sertar al mesei (medicamente, Biblia, un carneţel, lanternă, baterii, briceag). Bărbatul e încruntat, furios, se mişcă repede. Deschide un alt sertar de la masă şi aruncă în geantă mai multe hăinuţe pentru copii. Trânteşte uşa, trece prin hol şi intră în bucătărie. Dintr-un dulăpior aruncă în geantă pâine, caşcaval, un borcan de gem. De pe aragaz pune în geantă o cratiţă. Mai ia una, se uită la ea, dar o aruncă înapoi pe aragaz. Iese în hol şi urlă:

ION (nervos):

Mariană, ce să mai iau!?

MARIANA (speriată):

Ia ce apuci, numa hai odată!

ION:

Futu-i gura mă-sii de viaţă… O cratiţă ajunge?

MARIANA (iritată):

Ia, mă, ce-ţi cade în mână, ce vrei tu, orice, da’ ieşi odată, că suntem ultimii. Eu cu copiii plec, să ştii. Oricum rămâne tot de izbelişte, ţara arde şi tu alegi cratiţă…

ION:

Bine, mă, bine că eşti tu deşteaptă! Futu-i gura mă-sii…

ION aruncă la repezeală în geantă câteva perechi de pantofi, şi de adulţi şi de copiii, iar de pe cuier, o căciulă şi un fular. Pune geanta pe umăr şi iese din casă. Camera îl urmează. Afară, MARIANA, 30 de ani, rotofeie, îl aşteaptă în uşă cu cei doi copii de mână (VLAD, 5 ani şi MARIA, 7 ani) şi câteva bagaje (un rucsac vechi sovietic şi un sac de rafie). Afară ceaţa s-a mai rispit, oamenii pleacă, unii cu Daciile, alţii pe jos – toată lumea pleacă din sat. MARIANA pare speriată, copiii sunt plângăcioşi, se ţin de MARIANA. ION bombăne, lasă geanta de voiaj lângă rucsac şi sacul de rafie şi dispare după casă. Copiii se smiorcăie.

MARIANA (matern, cu dragoste):

Tăceţi, tăceţi, o să fie bine, o să vedeţi…

ION se întoarce în câteva secunde cu o roabă în care încarcă rucsacul, sacul de rafie şi geanta de voiaj. ION ridică roaba şi se îndreaptă pe drum spre ieşirea din sat.

ION (hotărât):

Haidaţi!

MARIANA, cu cei doi copii de mână, îl urmează supusă. Drumul iese din sat şi urcă pe dealul dinspre est. ION, MARIANA şi copiii sunt ultimii dintr-un lung cârd de maşini şi oameni care urcă dealul. Se aud plânsete. Câţiva oameni se opresc şi se uită înapoi. Deasupra dealului se arată coroana strălucitoare a răsăritului de soare.

Camera se întoarce de la cârdul de oameni care urcă dealul şi urcă deasupra satului abandonat, pustiit. Linişte. Un vânticel face să scârţâie o uşă. Majoritatea caselor au uşile lăsate deschise. Printre casele abandonate îşi face apariţia o găină, unicul locuitor.

FADE OUT

FADE IN

3. INT.

Dimineață. Casa abandonată a lui ION şi a MARIANEI.

Casa arată ca după război. Camera porneşte din hol, focalizează dezordinea, obiectele (haine, pantofi, umbrele etc.) împrăştiate peste tot. Camera intră în bucătărie, focalizează aragazul cu oalele şi cratiţele abandonate pe el. Într-o cratiţă este puţină ciorbă, iar într-un ibric este puţină apă. Camera iese din bucătărie şi intră în sufragerie. Focalizează peretele din dreapta pe care sunt fixate o icoană a Maicii Domnului, o icoană a Sfântului Andrei şi o fotografie de familie care îi reprezintă pe ION şi MARIANA, tineri, cu un bebeluş în braţe, într-o curte. Fotografia este înrămată, iar în ramă, în partea de jos, mai sunt două fotografii cu doi bătrâni, bărbat şi femeie, probabil părinţii lui ION.

Camera se mută pe masa din sufragerie, unde focalizează o vază răsturnată cu trandafiri roșii de plastic. Deasupra mesei, pe geamul deschis intră vântul care umflă perdeaua albă.

FADE OUT

4. INT.

Dimineaţă. Septembrie. Primărie de comună. Biroul primarului.

Primarul (50 de ani, mic de statură, pedant, burtos) stă la birou. În faţa lui, secretarul (40 de ani, lungan, sfrijit, adus de spate, neîngrijit), în picioare, cu basca în mâini, pe care o mototolește jenat.

SECRETARUL:

Dom’ primar, ce le dăm la ăştia?

PRIMARUL:

Păi cum ce, mă? De toate! Masă, cazare, transport. Ce vrea muşchii lor. Ia zi tu, bă, Nelule, de câte ori a venit presa de la Cluj în comuna noastră în ultimii… hai, să zic ultimii zece ani? Hă?

SECRETARUL:

Păi… niciodată, dom’ primar.

PRIMARUL:

Păi vezi bă, vezi că ai cap, nu tărâţe… Pune mâna atuncea şi aranjează colea la Zina la Motel o masă festivă, şi zi-i lu’ viţica aia să le dea camerele alea de sus, alea bune, ştie ea, unde mai trag şi eu, şi să mi le pună mie la socoteală, mă înţeleg eu cu ea după. Câţi sunt?

SECRETARUL:

Doi, dom’ primar. Când au sunat de la ziar, au zis de reporter şi fotograf…

PRIMARUL:

Bărbaţi, femei?

SECRETARUL (demoralizat):
Nu ştiu, dom’ primar…

PRIMARUL (nervos):

De ce nu ştii, mă? De ce nu ştii? Nu ai gură să întrebi? Nu contează, două camere. Dăm şi noi ce avem. Şi vezi cu masa, zi-i Zinei să o facă aşa, festivă, pentru vreo 12 persoane. Vin eu, Fane, Ghiţă, îl iau şi pe boul ăsta de Radu, că îi suntem datori, adunăm şi noi oamenii mai de seamă, întreprinzători, să le facem o impresie bună, să aibă ce scrie la gazetă.

SECRETARUL:
Da, dom’ primar! Dom’ primar, pot să vin şi eu?

PRIMARUL (zâmbitor):

Da, mă, sigur că vii şi tu, da fără nevastă-ta, că aia după un şpriţ iar începe să spună parascovenii. Ne-am înţeles?

SECRETARUL:

Da, dom’ primar!

PRIMARUL:

Bun atunci, hai, ce mai stai, la treabă!

Secretarul iese din birou şi închide uşa.

FADE OUT

5. INT.

Dimineaţă. Interior maşină.

FADE IN

LORI (fotograf, 30 de ani, înalt, cu pleată, bărbos) conduce maşina. BIANCA (reporter, 25 de ani, blondă, drăguţă, mignionă) stă în dreapta. Discută.

LORI:

Nu ştiu, mie ceva nu mi se pare în regulă…

BIANCA:
Păi nimic nu e în regulă

LORI:

Cum adică au plecat ăia toţi, acu trei ani, şi nicio reacţie în presă… Păi asta e super ştire…

BIANCA:

O apărut în presă, mă, da fără explicaţii şi nu o fost nimeni la faţa locului. Era campanie electorală atunci, presa era prinsă cu asta. Şi pe urmă s-o fâsâit ştirea, lumea o uitat, da încă nimeni nu ştie ce s-o întâmplat acolo de fapt. Îi super subiect, clar, da uite că eu dau acuma de el.

LORI (râde):

Da’ cum dracu’, mă, să dispară un sat întreg aşa, peste noapte? Eu n-am mai auzit aşa ceva, numa’ în filmele alea proaste cu extratereştri. Auzi, tu, chiar, te-ai gândit cumva dacă nu or venit OZN-urile alea din Baciului să îi ia pe ăştia?

BIANCA (supărată):

Hai, mă, Lori, gata. Gluma-i glumă, da povestea asta îi serioasă. Tu nu îţi dai seama? 200 de oameni o dispărut fără urmă şi pă statu’ român îl doare la pateu.

LORI:

No, scuze, da mi se pare aşa stranie povestea asta că, pe bune, cred că îi numa’ un mit local, făcut de ei să pară interesanţi. Şi ne ducem până acolo şi gasim trei case goale cu trei familii mutate în Cluj sau duse în Spania şi ăsta ţi-i subiectu’.

BIANCA:

N-are cum, cifrele arată peste 100 de oameni…

LORI:

Da’ cifrele alea cine le dă? Nu tot primăria lor?

BIANCA:

Ba da, mă, da’ nu poţi falsifica oameni.

LORI:

Lasă, că ăştia falsifică tot. Și pământu’ pe care calcă îl falsifică.

BIANCA (nervoasă):

Hai, dă-mi pace! Dacă nu vroiai să vii trebuia să spui şi îl luam pe Marius… Şi ştii ce? Tu eşti pozar, vezi-ţi de treaba ta şi taci din gură.

LORI (râde):

No, bine, tu.

BIANCA îşi întoarce privirea spre geamul din dreapta şi se uită la peisaj. Drum de ţară, zonă de deal cu pomi fructiferi.

FADE OUT

6. INT.

Zi. Biroul primarului.

FADE IN

PRIMARUL stă la birou. Se deschide uşa şi apare capul SECRETARULUI.

SECRETARUL:

Dom’ primar, o sosit ziariştii de la Cluj.

PRIMARUL:

Să intre!

PRIMARUL se ridică în picioare îşi netezeşte hainele şi îşi aranjează şuviţele de la tâmple. SECRETARUL deschide uşa larg şi intră BIANCA si LORI. Întind mâinile spre PRIMAR.

BIANCA:

Bună ziua! Bianca.

LORI:

Să trăiţi. Lori.

PRIMARUL (entuziast, linguşitor):

Bună ziua, bună ziua. Bine aţi venit pe la noi. Aţi călătorit bine?

SECRETARUL intră cu o tavă mare pe care sunt farfurii cu slănină, salam, ardei gras, pâine şi, alături, păhărele cu pălincă şi cafele.

PRIMARUL:

Luaţi loc, luaţi loc. O gustărică, o pălincă, o cafeluţă.

LORI ia o bucată de slănină cu o feliuţă de pâine şi începe să mestece.

PRIMARUL:

Luaţi, luaţi, totul e bio, natural. Ardeii sunt de la noi din sat, slănina e de la porcii noştri, iar pălinca e din prunele mele de anul trecut.

BIANCA:

Mulţumim.

LORI dă din cap satisfăcut. BIANCA ia o cafea. PRIMARUL le pune în faţă câte un păhărel de pălincă şi îşi ia şi el unul.

LORI:

Bun, bun…

PRIMARUL ridică paharul de pălincă şi ciocneşte cu cei doi.

PRIMARUL:

În cinstea dumneavoastră!

BIANCA:
Eu nu beau, da’ numa puţin…

Cei doi jurnalişti gustă din pălincă, în timp ce PRIMARUL dă paharul peste cap. Toţi trei lasă paharele jos.

PRIMARUL:

No, acuma, cu ce vă pot fi de folos?

BIANCA scoate reportofonul, iar LORI îşi pregăteşte aparatul foto. PRIMARUL se aranjează în scaun. BIANCA dă drumul la reportofon şi bea din cafea.

BIANCA:

Domnule primar, am venit să vă întrebăm ce s-a întâmplat acum trei ani cu oamenii din Peştera.

LORI face fotografii, PRIMARUL se schimbă la faţă, este evident că nu se aştepta la întrebarea asta şi este bulversat.

PRIMARUL (fâstâcit, incomodat, nesigur):

Păi… ce să se întâmple? Au plecat…

BIANCA:

Unde au plecat?

PRIMARUL (iritat):

Nu ştim, domnişoară, unde au plecat, au plecat pur şi simplu…

BIANCA:

Păi cum se poate să plece aşa, dintr-o dată, 100 de oameni?

PRIMARUL (agitat, transpiră, îl strânge cravata):

Păi şi eu de unde să ştiu, domnişoară? Credeţi că mi-au lăsat un bilet, că au anunţat, că şi-au cerut voie? S-au dus unde-o înţărcat mutu’ iapa. Eu de unde să ştiu? După ce că m-au lăsat cu facturile neplătite la curent, pe care le-a plătit primăria, după ce că nu-şi mai plătiseră impozitul de o grămadă de vreme, rămas tot pe cârca primăriei, că şi-au lăsat animalele şi terenurile de izbelişte, tot eu trebuie să găsesc explicaţii… Da’ de ce veniţi, domnişoară acum, după trei ani? Vi s-a năzărit, aşa, să vă luaţi de oameni de treabă. După ce că abia ne descurcăm aici, mai veniţi şi dumneavoastră cu insinuări…

BIANCA:

Domnule primar, vă rog să vă liniştitiţi, eu nu insinuez nimic. Vreau doar să înţeleg ce s-a întâmplat.

PRIMARUL (ridică tonul, se ridică în picioare, gesticulează):

Nimic nu s-a întâmplat, domnişoară! Chiar nimic. Povestea asta nu are nicio explicaţie. Nebunie colectivă. Şi acum cade pe capul meu. Eu nici măcar nu eram primar atunci, eram candidat. Uitaţi, vă arăt acte…

PRIMARUL scotoceşte într-un fişet metalic de lângă biroul lui şi scoate nişte dosare.

PRIMARUL:

Ia uitaţi aici, situaţia demografică de dinainte de 14 septembrie 2004 şi după. Satul Peştera dispare cu totul. Am aici numele lor, CNP-urile, restanţele la stat, tot. Eu eram vice pe vremea aia, a venit un cioban şi ne-a spus că în Peştera nu mai e nimeni. Am rămas şi noi aici la primărie cum sunteţi dumneavoastră, interzişi, nu ne-a venit să credem…

LORI mai bagă o bucată de slănină în gură, mestecă şi face fotografii la documentele pe care PRIMARUL le scoate din dosare şi le înşiră în faţa BIANCĂI.

PRIMARUL:

Toate documentele sunt în regulă. Eu, ca primar, vice pe vremea aia, ce era să fac? De unde să ştiu? Spuneţi şi dumneavoastră. Şi mai ales de unde naiba să ştiu unde s-au cărăbănit? S-au dus, asta e tot ce vă pot spune cu acte. Credeţi dumneavoastră că eu nu aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat? Sau că nu aş vrea să recuperez datoriile lăsate în urmă de ei? Bine, că ei au lăsat în urmă tot, şi animale şi case şi terenuri şi tot, dar încă nu mă pot atinge de ele, trebuie să mai treacă un an până să le pot lua în proprietatea primăriei…

BIANCA:

Da, înţeleg, dar totul este atât de straniu. Nu aveţi deci nicio explicaţie pentru dispariţia asta? Poliţia ce a zis?

PRIMARUL:

Niciuna. Care poliţie? Avem trei agenţi în comună. Au făcut dosar, l-au trimis mai departe la Judeţ, peste câteva zile a venit un comisar care a investigat cazul, comisarul Alexandru Pintea, de la comisariatul Cluj. Vă pot da numărul lui dacă vreţi…

BIANCA:

Nu, nu e cazul, am văzut dosarul, am fost la comisariat…

PRIMARUL:

Păi şi ce zice dosarul?

BIANCA:

Nu zice nimic, e „nesoluţionat”.

PRIMARUL (răsuflând uşurat):

Păi vedeţi? Atuncea eu ce să vă mai spun?

BIANCA:

Nu ştiu, aşteptam să îmi sugeraţi un fir de investigaţie…

PRIMARUL:

Domnişoară, eu îs primar, nu îs Sherlock Holmes, dacă aveam fir îl dădeam poliţiei. Cu mai mult de atât chiar nu vă pot ajuta. Nu ştiu ce naiba s-o întâmplat acolo. Eu am documente, cu asta mă ocup. Îmi spuneţi ce vă trebuie şi vi le pun la dipoziţie. În rest, Doamne ajută! Ce vină am eu că tocmai în comuna mea s-o întâmplat nefăcuta asta?

BIANCA:

Bine, mulţumesc. Şi îmi cer iertare dacă v-am supărat, numa că e ceva atât de ieşit din comun că nu se poate să nu îţi pui întrebări…

PRIMARUL:

Domnişoară, eu nu ştiu cât de bine cunoaşteţi dumneavoastră oamenii, dar oamenii în general îs ieşiţi din comun. Dacă le intră lor ceva în cap se duce naibii orice regulă. Eu vă stau la dipoziţie, când aveţi nevoie de ceva de la primărie, sau de mine, îl sunaţi pe Nelu, secretarul meu, şi se aranjează. Cât vreţi să staţi?

BIANCA:

Nu ştim, o zi doua, până ne dumirim…

PRIMARUL:

Staţi cât vreţi, noi nu avem multe de oferit aici, nu avem hoteluri cu stele şi alea alea, dar avem un motel decent. V-am rezervat două camere acolo. Sau una (se uită spre LORI)?

LORI:

Două, două!

PRIMARUL:

Cum vreţi. Totul e, cum se spune, din partea casei. Şi după ce vă terminaţi „investigaţia”, poate veniţi să vorbim puţin şi despre problemele adevărate ale satului. Să ştiţi că noi aici avem oameni de valoare şi ar trebui să vedeţi că şi la sate se pot face lucruri frumoase.

BIANCA:

Mulţumim. O să vă anunţăm, şi da, vorbim şi despre probleme actuale ale satului, dar să vedem dacă îi dăm de cap ăsteia vechi.

PRIMARUL se ridică, îi sărută mâna BIANCĂI şi dă noroc cu LORI.

PRIMARUL:

Doamne ajută să îi daţi.

BIANCA:

Ştiţi cumva dacă la biserică găsim pe cineva?

PRIMARUL:

Păi cât e ceasul?

PRIMARUL se uită la ceas

PRIMARUL:
Da, e unşpe fără un sfert, părintele e acolo.

BIANCA:

Mulţumim şi revenim.

BIANCA şi LORI ies din biroul PRIMARULUI. Pe uşa lăsată deschisă intră la câteva secunde SECRETARUL, cu o figură curioasă. PRIMARUL îi face semn din deget să vină mai aproape.

PRIMARUL:

Au plecat?

SECRETARUL dă din cap aprobator.

PRIMARUL (îngrijorat):

Nelule, ăştia vor să ne îngroape! Sun-o acuma pe asta, pe Zina, şi spune-i că se anulează masa festivă, să le dea ce vor ei, ce e mai bun, dar atât, nu vrem să stea de vorbă cu prea mulţi oameni. Ies versiuni, şi apoi şi probleme.

SECRETARUL:

Da, şefu!

PRIMARUL:

Hai, du-te, du-te şi sună.

SECRETARUL iese şi închide uşa. PRIMARUL rămâne la biroul lui şi îşi ia capul în mâini.

FADE OUT

7. INT.

Zi. Interior biserică de lemn.

FADE IN

BIANCA şi LORI stau de vorbă în faţa altarului cu părintele TEOFIL (80 de ani, chip de sfânt).

BIANCA:

Părinte, păi şi cum a dispărut părintele Nicolae aşa, dintr-o dată?

TEOFIL:

Draga mea, am zis, într-o zi a dispărut cu toate sufletele pe care le avea în parohia lui. Nu ştiu cum, pronie cerească, i-a luat Domnul la el pe ei toţi, eu asta zic. Să ştiţi că părintele Nicolae, deşi tânăr, avea har de la Domnul, mai mult de cât ne este dat nouă, păcătoşilor, în mod normal. El nu zicea, el nu zicea nimic, dar se vedea pe faţa lui iluminarea şi dragostea de Dumnezeu şi de oameni. A fost un părinte minunat. Dacă există un corp omenesc care poate suporta trecerea şi iertarea tuturor păcatelor prin el către Dumnezeu, acela era al parintelui Nicolae.

BIANCA:

Şi cu satul ce s-a întâmplat?

TEOFIL:

Păi ce să se întâmple, draga mea, a murit, cum mor toate lucrurile astea stricăcioase din care e făcută lumea asta. Părintele Nicolae avea har. Har mare. Dar cine sunt eu să văd pe urmă faptele sfinţilor? Credeţi-mă, ştiu că trăim într-o lume în care transcendenţa, epifania, credinţa dacă vreţi, sunt cuvinte lăsate la o parte, dar credeţi-mă, vă rog, acolo a fost o minune a lui Dumnezeu făcută prin harul părintelui Nicolae. Altfel cum vă explicaţi?

BIANCA:

Păi, părinte, eu nu-mi explic nicicum deocamdată, încerc să aflu ce s-a întâmplat.

TEOFIL:

S-a întâmplat că, din mare dragoste de oameni, Domnul Dumnezeul nostru a ales să salveze toate sufletele păstorite de părintele Nicolae. Altfel este de neexplicat.

BIANCA:
Şi după dispariţie?

TEOFIL:

După dispariţie ce?

BIANCA:

Oamenii ăia nu aveau neamuri aici, în sat? Nu s-a vorbit despre dispariţie, enoriaşii ce zic?

TEOFIL:

De vorbit s-a vorbit mult, dar degeaba, nu ai ce să vorbeşti. Domnul a făcut în aşa fel încât toţi cei din Peştera îşi aveau neamurile în viaţă acolo, nu era nimeni în altă parte, nimeni nu a fost uitat. Erau şi oameni virtuoşi, ce-i drept. Muncitori, corecţi, credincioşi, la părintele Nicolae la slujbe mergea mereu aproape tot satul, stăteau şi pe drum, oameni de ispravă. Dumnezeu să-i prăvale-n rai! De asta s-o şi întâmplat ce s-o întâmplat. Dacă vezi cu inimă curată, vezi limpede tot. Asta o fost.

BIANCA:

Chiar nimeni, nimeni, chiar nici un neam de pe urma lor nu a rămas?

TEOFIL:

Acum, dacă întrebaţi în amănunt ar fi cineva, Ilişca lu Zavacioc. Ea îi verişoară de-a patra cu familia lu’ Grigore Vlad din Peștera. Da, ea, săraca o fost sfădită multă vreme cu Grigore şi de asta Domnu’ poate că n-o luat-o şi pe ea acum.

BIANCA:

Ştiţi unde stă?

TEOFIL:
Ştiu, dară că ştiu. Aici, pă strada Bisericii, la numărul 72. Da’ vedeţi, că îi bătrână şi beteagă şi frământată de multe.

BIANCA:

Bine, părinte, mulţămim! Nu vă faceţi griji, vorbim cu mânuşi cu baba Ilişca. Sărut-mâna şi Doamne ajută!

TEOFIL:

Doamne ajută, dragii mei, Doamne ajută!

BIANCA şi LORI ies din biserică. Părintele TEOFIL, după ce ies ei, îngenunchează în fața altarului şi începe să se roage.

– Va urma –

Despre autor

Cosmin Perța

Cosmin Perța

Cosmin Perța, poet, prozator și eseist, născut în 1982 în Vișeu de Sus, Maramureș, a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Și-a continuat studiile la Universitatea din București, obținând o diplomă de masterat în literatura contemporana și titlul de doctor în litere cu o teză despre fantastic în literatura est-europeană. A publicat cinci cărți de poezie, două de povestiri, două romane, o monografie, un studiu și o piesă de teatru. Poemele sale sunt traduse în 11 limbi. În presa romanească și în cea străină există peste 200 de cronici, recenzii și referințe la opera sa.

Scrie un comentariu