Nesimțiri bucureștene. Casa Nanu-Muscel

Câteva vorbe, din când în când, care să le amintească bucureștenilor că trăiesc într-un oraș frumos. Cu o istorie respectabilă, veche de peste 550 de ani. Cu o identitate aparte, pe care mulți – și deseori chiar edilii orașului – o ignoră și o distrug, deși face parte dintre lucrurile care dau preț unui loc, unei comunități.

Iubesc Bucureștii. Iubesc orașul acesta. Îl iubesc cu ochii deschiși.
Îi văd frumusețea unică (atât de contestată de unii, atât de ignorată de alții). Văd locuri frumoase, oameni civilizați, evenimente elegante, lucruri cu care se mândrește orice capitală. Dar văd și jumătatea goală a paharului. Mi se pare tare urâtă jumătatea asta. Mai ales că, nu știu cum se face, jumătatea goală parcă e în creștere necontenită.

Pentru fiecare casă salvată, Bucureștii se pricopsesc cu o clădire hidoasă.Fiecare restaurare e plătită scump, cu distrugeri înzecite. Demolările ilegale sau bazate pe fraudă devin o regulă. Când nu reușesc demolarea unui monument istoric sau pur și simplu a unei case frumoase, care evocă un moment prețios al devenirii orașului, cei interesați o incendiază. Nepedepsiți. Întrebarea Cui prodest? (Cui folosește?) nu le trece prin cap anchetatorilor. În tot centrul se înmulțesc casele părăsite, invadate de drojdia societății, distruse sistematic, incendiate, lăsate să se ruineze sub asaltul intemperiilor, condamnate la moarte. Nu-mi explic cum se poate ca un popor să-și nimicească sistematic mărturiile istoriei proprii – multe, puține, atâtea câte sunt. Nu înțeleg cum un întreg popor poate asista impasibil la crima care-l despoaie de identitate. Nu concep că pot exista autorități, care răspund în fața generațiilor viitoare de păstrarea mărturiilor istoriei lor, și care nu numai că nu-și fac această datorie, ci contribuie din plin la jaful nerușinat care ne anihilează orașul.

Poate nu am dreptate, dar eu numesc asta nesimțire. Dacă scriu despre frumuseți bucureștene, de ce n-aș scrie și despre nesimțiri bucureștene? Nu că nesimțirea ar fi apanajul strict al bucureștenilor. Același dezastru are loc în toate orașele țării.

Dar eu locuiesc aici. Aici mă doare. Mă dor aceste nesimțiri comune proprietarilor, șacalilor imobiliari care așteaptă distrugerea unei clădiri ca s-o înlocuiască rapid cu un bloc anodin – dar mult mai eficient economic, autorităților care se fac că nu văd, chiar și bucureștenilor cărora nu le pasă.

Vedere dinspre strada Cihoski: în curtea transformată în groapă de gunoi, casa Nanu-Muscel, dăruită de proprietari Academiei Comerciale, pentru a servi de cămin profesorilor și studenților, își așteaptă sfârșitul.

Iată un exemplu.

În Piaţa Romană, la nr. 7, dăinuie încă – probabil nu pentru mult timp, casa profesorului dr. Ion Nanu-Muscel (1862-1938) şi a soției sale Ana, născută Staicovici. Inițial cu două corpuri, casa a rămas numai cu corpul principal; cel auxiliar a fost demolat (abuziv ?) în 2007.

În plin centrul orașului: ferestre smulse, uși sparte, acoperiș găurit…

Distinsul cuplu Nanu-Muscel și-a construit casa prin 1890, în gustul vremii, un stil compozit, care înmănunchează elemente ale stilurilor Louis XV şi Louis XVI, în maniera arhitectului I.D. Berindey. Exteriorul, bogat decorat, cu ferestrele chenăruite și încununate cu mascheroane, are sub cornișă o complicată friză cu frunze de acant, iar pe fațada dinspre curte o compoziție alegorică, înfățișând doi putti care susțin un scut, surmontată de două statuete. Intrarea e protejată de o copertină de fier forjat, cu linii fluide, care anunță stilul Art Nouveau, iar ușa poartă o feronerie complicată. Interioarele, cu un decor acordat celui exterior, aveau tavane împodobite cu stucaturi (un tavan era casetat), o scară curbă de lemn cu balustradă din fier forjat, parchete din lemn prețios. Până prin 2007, casa s-a păstrat bine. De-atunci până azi, interioarele au fost complet distruse, iar exteriorul a ajuns într-o stare de plâns.

Motivul rezidă, cu siguranță, în intenția proprietarilor de a înlocui frumoasa clădire cu un bloc. Protestele societății civile împiedicând demolarea abuzivă a vilei, s-a adoptat metoda, devenită deja clasică, a deschiderii ușilor pentru a permite oamenilor fără căpătâi să intre în clădire. Scenariul e cunoscut: vagabonzii murdăresc și devastează totul în jurul lor. Cum utilitățile nu există, iar igiena nu este punctul lor forte, oamenii se ușurează pe unde apucă. În sezonul rece, distrug lemnăria interioară, cu care își fac focul direct pe podea. Un binevenit incendiu poate pune capăt existenței clădirii, spre bucuria proprietarului și a investitorului, care pot curăța terenul și se pot apuca de construit…

Treptele de marmură ale casei Nanu-Muscel, sparte cu sălbăticie

Donată Academiei Comerciale în 1940 de văduva Nanu-Muscel pentru a adăposti profesori pensionari ai Școlii și studenți, după 1990 casa din Piața Romană 7 a trecut, în mod inexplicabil, în proprietate privată. În 2013, Academia de Studii Economice a anunțat, cu mândrie, că a… cumpărat casa Nanu-Muscel.

Situație imposibil de explicat, având în vedere că nu se știe cum a fost posibil ca aceeași Academie de Studii Economice să vândă casa, în disprețul dorinței precis exprimate a donatorilor, care au lăsat-o instituției în scopul amintit mai sus. Deși din unele declarații ale vechiului-nou proprietar, s-ar fi putut înțelege că ASE intenționează să demoleze casa pentru a o înlocui cu o clădire modernă (perfect neintegrată în ambianța arhitecturală a locului), în cele din urmă s-a anunțat că ASE va restaura vila Nanu-Muscel, pentru a o reda scopului căreia îi fusese destinată. Au început chiar unele lucrări. Care s-au oprit curând, lăsând casa și mai dărăpănată, mai fragilă, mai vulnerabilă. Așa este și astăzi, în 2017, la 4 ani după ce speranța părea a fi permisă.

Până astăzi, umbră șubredă a unor splendori apuse, casa rezistă cu strășnicie, contrazicând eventualele speranțe într-o colapsare spontană ale celor interesați, umbrind, ca o mărturie a rușinii publice, peisajul uneia dintre cele mai importante piețe din București. Piața Romană este înconjurată de clădiri istorice, toate construite în primele trei decenii ale secolului XX, semnate de arhitecți de seamă: la nr. 1, arh. Ion Mincu, la nr. 3 arh. Octav Calleya, la nr. 5 arh. Spiridon Popescu-Cegăneanu, la nr. 6 Academia Comercială executată după planurile arh. Van Saanen Algi, arh. Grigore P. Cerkez, arh. Arghir Culina, la nr. 8 arh. O. Maugsch. Casa de la nr. 7 a fost declarată monument istoric încă de la începutul anului 2013, deci ar fi cam sfruntat să fie demolată.
Așa încât, continuă să fie una dintre întruchipările cele mai vizibile ale nesimțirii bucureștene, dăinuind, în paragină, chiar în mijlocul orașului.