Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Doamna mov
Doina Ofelia Davidescu
John intră în clădire cu aerul său obișnuit, degajat, de curier. Însă, în ziua aceea, avea alte obligații. Atmosfera mirosea a dezinfectant ieftin și a cafea de automat. Se auzea foșnet de halate și de pași grăbiți. Nimeni nu ridica privirea.
S-a așezat în fața unui bărbat care, răsfoind o revistă veche, se fixase pe niște poze cu iahturi, fără să mai întoarcă pagina. Rotindu-și curios privirea, a observat că toți stăteau cu capul aplecat deasupra telefoanelor, cu fețele luminate de un albastru bolnăvicios. Pe perete erau niște acuarele — peisaje cu dealuri care nu semănau cu nimic real. Meritau privite doar pentru a nu te uita insistent la omul de alături sau la ceilalți.
Apoi a apărut ea. Era toată în mov. Părul tăiat scurt, halatul, până și saboții de cauciuc aveau aceeași nuanță stridentă. Pășea rar, de parcă îi măsura pe fiecare în parte. Nu zâmbea. Trecea de la unul la altul, fixându-i cu niște ochi spălăciți. S-a oprit în dreptul unui tip care purta o șapcă de baseball. Omul a înghețat cu telefonul în mână. Femeia în mov s-a aplecat spre el, atât de aproape încât probabil îi simțea respirația.
— Tu urmezi, a șoptit ea.
Apoi a plecat mai departe, cu scârțâitul acela discret de cauciuc pe linoleum. Tipul cu șapcă s-a uitat în jur, căutând un sprijin, dar ceilalți s-au întors imediat la revistele și la ecranele lor. Nu era treaba lor.
— Ce e? a întrebat tipul cu șapcă, în timp ce se ridica. Nimeni n-a scos un cuvânt.
Bărbatul cu revista a întors, în sfârșit, pagina. Se auzea doar sunetul confuz al unui televizor dat la minimum.
— Ați auzit-o, nu? a insistat el, uitându-se la John. A zis că eu urmez.
— Am auzit-o, a răspuns John, băgându-și mâinile în buzunare.
— Asta a zis. Dar nu mi-a strigat numele. Nu trebuia să strige un nume? Așa se face.
— Poate că ea știe mai bine, a zis o femeie de pe rândul celălalt, fără să-și ridice ochii din telefon. Apoi a continuat: „Are totul mov. Cine poartă totul mov știe sigur ceva ce noi nu știm”.
Tipul cu șapcă și-a ajustat cozorocul. Era transpirat deasupra buzelor. S-a așezat pe alt scaun.
— Nici măcar nu sunt programat la ora asta. Am venit doar pentru niște rezultate de analize.
— E totuna, a zis femeia. Urmezi și gata.
S-a lăsat tăcerea. Se uitau cu toții la acuarelele de pe perete. Dealurile acelea mov-albăstrui păreau că se topesc sub rame.
— Nu-mi place cum a șoptit, a mai zis tipul, dar vocea lui s-a pierdut când ușa de la capătul holului s-a deschis din nou, cu un sunet sec, de metal.
S-a ridicat mecanic, de parcă cineva l-ar fi tras de niște fire invizibile. A făcut câțiva pași, s-a oprit, s-a uitat înapoi, dar nimeni nu i-a susținut privirea. A intrat. Ușa s-a închis în urma lui fără niciun zgomot.
Peste cinci minute, ușa s-a deschis din nou.
Ca la comandă, toți și-au îndreptat spatele și privirea, așteptând să-l vadă pe tipul cu șapcă ieșind cu rezultatele analizelor, o rețetă sau, cel puțin, cu o mutră ușurată. Dar n-a ieșit nimeni.
În pragul ușii nu era niciun medic, nicio asistentă cu fișe. Dincolo de ușă se vedea o altă sală de așteptare. Identică. Aceleași scaune de plastic, aceleași reviste cu iahturi pe masă și aceleași acuarele cu dealuri pe pereți. Și, în mijlocul ei, tipul cu șapcă stătea deja așezat, răsfoind o revistă cu interesul unuia care o știe pe de rost.
Femeia în mov a apărut de undeva din spate. A trecut pe lângă el fără să-l privească și s-a îndreptat spre ceilalți. S-a oprit în fața lui John.
— Tu urmezi, a șoptit ea.
John a simțit cum i se usucă gâtul, ca și cum ar fi înghițit praf. Bărbatul de lângă el a întors pagina revistei.
A pășit dincolo și ușa s-a închis cu un sunet care i-a vibrat în dinți. Dar nu a zărit ceea ce văzuseră toți cu câteva momente înainte. Nu era o altă sală. Era doar un coridor lung, luminat de un neon care pâlpâia enervant, cu un bâzâit de insectă obosită. Podeaua era acoperită cu același linoleum uzat, dar aici nu mai mirosea a spital, ci a spațiu închis… ca aerul dintr-o cabană de lemn pe timp de ploaie.
Tipul cu șapcă era acolo, așezat pe o bancă de lemn. Nu mai răsfoia nicio revistă. Își privea palmele de parcă vedea ceva scris în ele pentru prima dată.
— Te-a trimis și pe tine, a zis el fără să ridice capul.
— A zis că urmez, a răspuns John. Vocea îi suna străină, de parcă venea de sub apă.
La capătul coridorului era o masă simplă de birou. Pe ea, o vază cu flori de plastic, prăfuite, și un telefon vechi, cu disc. Femeia în mov stătea la masă și scria ceva într-un registru gros. Scria încet, apăsat.
John s-a apropiat. Voia să o întrebe unde se afla, dar, când a ajuns lângă ea, a văzut ce scria.
Nu erau nume. Erau doar ore. Pagini întregi cu ore și minute, trecute unele sub altele, ca și cum un ceas stricat scuipa cifre pe hârtie. S-a oprit din scris și l-a privit. Ochii ei nu mai erau spălăciți. Erau de un mov adânc, aproape negru. A întors registrul spre el.
— Alege, a spus.
John s-a uitat la pagină. Orele nu erau în ordine. Unele se repetau. Altele lipseau. Unele erau tăiate cu o linie subțire, de parcă cineva încercase să le șteargă, dar nu reușise.
— Ce să aleg? a întrebat el.
Femeia a zâmbit pentru prima dată. Un zâmbet crispat.
— Când vrei să se întâmple.
John a dus mâna spre pagină, dar s-a oprit înainte să o atingă. Pentru o clipă, a avut impresia că a mai fost acolo. Că mai alesese o dată. Și că, undeva, într-una dintre sălile acelea identice, stătea deja — cu mâinile în buzunare — așteptând să-i vină rândul.
Se răsuci pe călcâie și ieși, lovind hotărât ușa cu piciorul.
Scrie un comentariu