Dobrica

Test la a zecea. Când intru în clasă, liniștea e nefirească. Absolută și inautentică. O pânză pe care tensiunea conținută o poate sfâșia dintr-o clipă în alta. Deștepți, vorbăreți, fără astâmpăr. Doar scrisul îi disciplinează.

Le împart foile care conțin două fragmente de narațiune.

–Alegeți unul dintre texte și rezolvați exercițiile de mai jos.

–Trebuie să aplicăm exercițiile la ambele texte?

–Exercițiile au legătură cu ambele, desigur, dar nu trebuie să le aplicați decât la unul dintre texte. Procedați așa: citiți cu atenție textul A, apoi, cu aceeași atenție, textul B, faceți o pauză, întrebați-vă care vă place mai mult sau care nu vă displace prea mult. În sfârșit, care credeți că e suportabil. Apoi rezolvați exercițiile pe rând, ca și cum n-ați avea în față decât textul pe care l-ați ales (A sau B).

E o zi foarte călduroasă. Mai e puțin până la vacanță. Când încep să scrie, liniștea devine autentică. Aproape palpabilă. Un foșnet de hârtie, un pix care cade, o gumă care șterge, cuvinte care se transformă în fărâme de praf închegat, scuturat sau suflat cu delicatețe. Le-am spus să nu mai scrie cu creionul. Unii au pixuri cu gumă termică. Nu mai rămâne nimic din zgura gândului care se transformă greu, miraculos, în litere. Gândind de unul singur. Aseară, în drum spre casă, am cumpărat două sticle de apă plată, apoi am luat de la capăt o poveste veche, fără soluție. La intrarea în bloc, am scos automat cardul pe care-l folosisem și l-am lipit de interfon. Noroc că n-a fost nimeni prin preajmă.

E sufocant. Prin geamul deschis din spatele clasei nu intră decât rumoarea bulevardului. Cel din dreptul catedrei nu poate fi deschis, mecanismul e blocat. De când s-a aflat că sunt elevi care au prins gustul alunecării line pe burlan în Cișmigiu. În altă parte, un hotel de o stea, într-o suburbie pariziană din sticlă și beton. Geamuri blocate, nu preventiv, ci reactiv. Să nu se mai arunce nimeni de la etaj, al optulea, al nouălea, nu mai știu care, suficient de sus ca să scape.

–Doamnă, a venit Dobrica! mi-a trecut pe la ureche.

Darius, regele perșilor, vrea să cucerească lumea. E vicepreședinte al Consiliului elevilor. Din când în când deschide laptopul și face tabele. Hiperactivitatea congenitală se dizolvă în ritmul mișcărilor lente, ritmice. Nu-și mai achiesează neliniștea, cum zic amatorii de dezvoltare personală. Nici acum. A ieșit din bancă și stă lipit de perete.

–Ei, fii serios, nu te mănâncă. Poți să te plimbi puțin pe hol, dacă vrei. O dăm noi afară.

Dobrica a intrat pe geamul din spate și tulbură liniștea scriitorilor în devenire. Zboară deasupra capetelor adâncite în meditație și emite un zumzet intermitent, imprevizibil. Corpul ei negru-verzui, dotat cu aripi transparente, apare și dispare. Un joc de-a v-ați ascunselea tentant, pe care l-am putea câștiga, dacă am renunța la test. Am mai prins niște zburătoare. Singura pe care am acceptat-o cu mare mirare și duioșie a fost un porumbel. Suntem sentimentali de felul nostru. A stat cuminte pe banca liberă de la fereastră. Acum, acolo e Dobrica. Își freacă picioarele. Mă duc să-i trag una cu caietul? Nu, las-o-n pace. Se descurcă și singură. După ce s-a odihnit, survolează încăperea zumzăind și-apoi se așează în tavan. Nu pare s-o mai clintească ceva de-acolo. În lumina egală a amiezii e posibil să adoarmă. Sau nu? Ei, acum puteți să scrieți. Și-a găsit locul. Da, stă la înălțime. Super. Nu vă mai holbați la ea. Îi place unde e. Nu-i place, doamnă, e vicleană, așteaptă să ne-apucăm de scris și iar își face de cap. E chiar deasupra mea și…hhhî… e scârboasă… Ei, ți se pare, trebuie să fii tolerantă cu alteritatea. Cu ce?! Lasă, băi, că îți explic eu în pauză. Îi explic eu, doamnă. Terminăm și noi lucrarea asta?! Dați-i afară pe fricoși. Bine, mă, ești tu curajos rău. Măcar pot să îi pun salamul din sendviș pe bancă? Pot? Nu poți. Las-o-n pace. Mai avem doar un sfert de oră. Concentrați-vă, nu-i mai dați atenție. Nu rămân în pauză.

Dobrica e o fantomă pe care o cunoaștem din clasa a noua. Ultima la catalog, cu locul rezervat. Noi ne gândim de multe ori la ea, deși n-am văzut-o niciodată. Ne-o închipuim în fel și chip. Fiecare altfel. Un singur lucru e cert: că se metamorfozează în zburătoare mici și abia așteaptă să găsească o fereastră deschisă ca să vadă ce mai facem. Se uită de-acolo de sus, prezentă și, totuși, absentă, la niște omuleți aplecați asupra unei foi de hârtie, cu mâinile în jurul ei, acoperind-o, ascunzând-o ca-ntr-o îmbrățișare ilicită, întorși pe jumătate cu spatele la colegul de bancă, ca și cum ar vrea să fie singuri, departe de zgomotul lumii, dar nu pe vecie, doar atunci, apoi să povestească în gura mare pe hol ce isprăvi au făcut în această aventură bizară, pe care Dobrica o cercetează din tavan cu ochii ei invizibili și din care, mai mult ca sigur, nu înțelege nimic.