Proze scurte de Peter Bichsel (V)

Vă propunem, începând cu numărul 357 al Literomaniei, o serie de proze scurte semnate de prozatorul elvețian Peter Bichsel, în traducerea lui Radu Țuculescu. (Literomania)

O masă este o masă

Doresc să vă povestesc despre un bărbat în vârstă, despre un bărbat care nu mai rosteşte niciun cuvânt, are o faţă obosită, prea obosită pentru a surâde şi prea obosită pentru a fi supărată. Locuieşte într-un mic oraş, la capătul străzii sau aproape de intersecţie. Aproape nu merită să fie descris, mai nimic nu-l deosebeşte de alţii. Poartă o pălărie cenuşie, pantaloni cenuşii, o haină cenuşie, iar iarna un lung palton cenuşiu, şi are un gât subţire cu o piele uscată şi zbârcită, gulerele albe ale cămăşii îi sunt prea largi.

La etajul de sus al casei îşi are camera, probabil a fost căsătorit şi a avut copii, probabil a locuit, înainte, în alt oraş. Cu siguranţă a fost odată copil, dar asta a fost într-o vreme în care copiii erau îmbrăcaţi precum cei maturi. Aşa se vede în albumul cu fotografii al bunicii. În camera sa există două scaune, o masă, un covor, un pat şi un dulap. Pe o măsuţă se află un ceas deşteptător, alături zac vechi ziare şi albumul cu fotografii, pe perete atârnă o oglindă şi un tablou.

Bărbatul în vârstă făcea dimineaţa o plimbare şi după-amiaza o plimbare, schimba câteva cuvinte cu vecinul, iar seara stătea la masa sa.

Asta nu se schimba niciodată, şi duminica era la fel. Şi când bărbatul şedea la masă, auzea ticăitul deşteptătorului, mereu ticăitul deşteptătorului.

Dar odată fu o zi deosebită, o zi cu soare, nu prea fierbinte, nu prea rece, cu ciripit de păsărele, cu oameni prietenoşi, cu copii care se jucau şi, ceea ce fu deosebit, toate acestea, dintr-odată, îi plăcură bărbatului.

„Acum totul se va schimba”, gândi el. Îşi descheie nasturele de sus al cămăşii, luă pălăria în mână, îşi învioră mersul uitând de durerile din genunchi şi se bucură. Ajunse pe strada sa, privi copiii, se apropie de casă, urcă treptele până sus, luă cheia din buzunar şi-şi deschise uşa de la cameră.

Dar în cameră totul era la fel, o masă, două scaune, un pat. Şi cum se aşeză, auzi iarăşi ticăitul ceasului, şi toată bucuria trecu, pentru că nimic nu se schimbase.

Şi bărbatul fu cuprins de o mare furie.

Îşi văzu în oglindă faţa congestionându-se, văzu cum îşi îngustează ochii. Atunci îşi încleştă degetele, îşi transformă palmele în pumni, ridică braţele şi lovi cu ele tăblia mesei, întâi doar o lovitură, apoi încă una şi-apoi începu să bată precum într-o tobă şi să strige cu înverşunare:

„Trebuie să se schimbe, trebuie să se schimbe!”

Şi nu mai auzi ceasul deşteptător. Atunci începură să-l doară mâinile, vocea îi deveni tot mai slabă, atunci auzi deşteptătorul iarăşi, şi nimic nu se schimbă.

„Mereu aceeaşi masă”, zise bărbatul, „aceleaşi scaune, patul, tabloul. Iar mesei i se zice masă, tabloului i se zice tablou, patul se numeşte pat, iar scaunul se numeşte scaun. De fapt, de ce?” Francezii numesc patul „li”, masa „tabl”, numesc tabloul „tablo” iar scaunul „şez”, şi se înţeleg între el. „De ce nu se numeşte patul tablou?”, se gândi bărbatul şi zâmbi, apoi râse, râse până ce vecinii îi bătură în perete şi strigară „linişte!” „Acum se va schimba”, strigă el, şi numi de-acum patul „tablou”. „Sunt obosit, vreau în tablou”, zise el, şi dimineaţa zăcu mult în tablou şi gândi cum ar dori să-i spună acum scaunului, şi numi scaunul „ceas deşteptător”.

Se ridică, se îmbrăcă, se aşeză pe deşteptător şi îşi rezemă braţele de masă. Dar masa acum nu se mai numea masă, ea se numea covor. Dimineaţa deci părăsi bărbatul tabloul, se îmbrăcă, se aşeză la covor pe deşteptător şi se gândi cum să numească şi restul.

Patului îi zise tablou.
Mesei îi zise covor.
Scaunului îi zise pat.
Oglinzii îi zise scaun.
Deşteptătorului îi zise album de fotografii.
Dulapului îi zise ziar.
Covorului îi zise dulap.
Tabloului îi zise masă.
Şi albumului de fotografii îi zise oglindă.

Deci:

Dimineaţa bărbatul în vârstă zăcu multă vreme în tablou, la nouă sună albumul de fotografii, bărbatul se sculă şi se opri pe dulap ca să nu-i fie frig la picioare, îşi luă apoi hainele din ziar, se îmbrăcă, se privi în scaunul din perete, se aşeză pe deşteptător la covor şi frunzări oglinda până descoperi masa mamei sale.

Bărbatul găsi toate astea amuzante şi exersă întreaga zi şi-şi întipări în minte noile cuvinte. Acum totul deveni necunoscut. Acum el nu mai era un bărbat ci un picior, şi piciorul era o dimineaţă iar dimineaţa era un bărbat.

Acum puteţi singuri să continuaţi povestirea. Şi pe urmă puteţi, precum bărbatul, să schimbaţi şi celelalte cuvinte

a suna se numeşte a aşeza
a îngheţa se numeşte a privi
a zăcea se numeşte a suna
a sta se numeşte a îngheţa
a aşeza se numeşte a frunzări.

Şi atunci înseamnă că:

Dimineaţa piciorul în vârstă rămase să sune multă vreme în tablou, la nouă se aşeză pe albumul de fotografii, piciorul îngheţă şi se frunzări pe dulap, pentru a nu privi în dimineaţă.

Bărbatul în vârstă îşi cumpără caiete şcolare albastre şi le umplu cu noile cuvinte, şi avu mult de lucru, şi doar arareori îl mai zărea cineva pe stradă.

Şi învăţă pentru toate lucrurile noile denumiri şi totodată începu să uite din ce în ce mai mult pe cele adevărate. Acum avea o nouă limbă, care îi aparţinea doar lui.

Din când în când visa în noua limbă, şi atunci traduse cântecele din timpul anilor de şcoală în limba sa, şi le cânta încetişor pentru sine. Dar curând şi traducerea îi deveni obositoare, uită aproape complet vechea limbă şi trebuia să caute cuvintele exacte în caietele albastre. Şi începu să-i fie teamă să vorbească cu oamenii. Trebuia să se gândească îndelung cum spun oamenii lucrurilor.

Tabloului său oamenii îi spun pat.
Covorului său oamenii îi spun masă.
Ceasului deşteptător oamenii îi spun scaun.
Patului său oamenii îi spun ziar.
Scaunului său oamenii îi spun oglindă.
Albumului său oamenii îi spun deşteptător.
Ziarului său oamenii îi spun dulap.
Dulapului său oamenii îi spun covor.
Mesei sale oamenii îi spun tablou.
Oglinzii sale oamenii îi spun album de fotografii.

Şi se ajunse atât de departe că bărbatul trebuia să râdă când auzea oamenii vorbind.

Trebuia să râdă când auzea cum careva spunea:

„Mergeţi mâine la meciul de fotbal?” Sau când altcineva zicea: „deja plouă de două luni”. Sau când cineva zicea: „Am un unchi în America”. Trebuia să râdă pentru că toate astea nu le înţelegea.

Dar aceasta nu este o poveste veselă. A început trist şi se sfârşeşte trist.
Bărbatul în vârstă cu palton cenuşiu nu mai putea înţelege oamenii, asta nici nu era chiar aşa de rău.
Mult mai rău era că ei nu-l puteau înţelege pe el.
Şi de aceea nu mai zise nimic.
Tăcu.
Vorbea doar cu sine.
Nici măcar nu mai saluta.

America nu există

Cunosc povestirea de la un bărbat care depăna povestiri.

I-am spus de mai multe ori că nu cred în povestea sa.

„Minţiţi”, i-am spus, „păcăliţi, fantazaţi, înşelaţi.”

Nu-l impresiona. Povestea, liniştit, mai departe, iar când i-am strigat: „Mincinos, şarlatan, fantezist, escroc!”, m-a privit lung, a clătinat din cap, a zâmbit trist şi-a spus atât de încet încât aproape mi-a fost ruşine: „America nu există”.

I-am promis, pentru a-l consola, să transcriu povestea sa:

Ea începe cu cinci sute de ani în urmă, la curtea unui rege, regele Spaniei. Un palat, mătase, servitori şi servitoare; curteni care, dis-de-dimineaţă, îşi aruncaseră la picioare mănuşa de luptă. În turn, sentinelele cu goarne. Şi soli care săreau de pe cal, şi soli care se-aruncau în şa, prieteni ai regelui şi falşi prieteni, femei frumoase şi periculoase, şi vin şi oameni în jurul palatului care nu ştiau altceva decât să plătească toate acestea.

Dar nici regele nu ştia altceva decât aşa să trăiască cum şi trăieşte, ori că-i o continuă petrecere, ori că-i sărăcie, că-i la Madrid, Barcelona ori altundeva, până la urmă zilnic e acelaşi lucru şi nu poţi decât să te plictiseşti. Aşa îşi imaginează oamenii care locuiesc undeva cât e de frumos la Barcelona, iar cei care trăiesc la Barcelona doresc să călătorească Undeva.

Săracii îşi imaginează cum trăieşte regele şi suferă, deoarece regele crede că a fi sărac este ceea ce li se potriveşte săracilor.

Dimineaţa regele se trezeşte, seara regele se-ntinde în pat, iar peste zi se plictiseşte cu grijile sale, cu servitorii săi, aurul său, argintul, catifeaua, mătasea sa, se plictiseşte cu lumânările sale. Patul său e plin de măreţie, dar nu se poate face altceva în el decât dormi.

Servitorii fac dimineaţa plecăciuni adânci, în fiecare dimineaţă la fel de adânci, regele este obişnuit cu asta şi nici nu-i priveşte. Cineva îi dă furculiţa, cineva îi dă cuţitul, cineva îi împinge scaunul, iar oamenii care vorbesc cu el îi spun majestate şi multe alte vorbe frumoase şi nimic altceva.

Niciodată nu-i spune careva: „Măi, nătângule, măi, cap de oaie”, şi tot ce-i spun azi i-au spus-o deja ieri.

Aşa e.

Şi de aceea au regii nebuni.

Aceia au voie să facă ce doresc, să spună ce doresc, pentru a-l face pe rege să râdă, iar când aceştia nu-l mai pot face să râdă, îi omoară sau aşa ceva.

Aşa avu el, odată, un nebun care pocea cuvintele. Regelui i s-a părut hazliu. Acela spunea „stajemate” în loc de „majestate”, acela spunea „lapat” în loc de „palat” şi „biua zună”.

Mie mi se pare o tâmpenie, regele găsea că-i hazliu. O jumătate de an l-a ţinut, până pe şapte iulie, iar în opt, când s-a trezit, iar nebunul a venit şi i-a spus „biua zună”, regele a spus „Tăiaţi-i gâtul nebunului.”

Un alt nebun, mic şi gras, Pepe se numea, i-a plăcut regelui doar patru zile, acela îl făcuse pe rege să râdă ungând scaunele doamenelor şi ale domnilor, ale prinţilor, ducilor, cavalerilor cu miere. Într-a patra zi, a uns cu miere scaunul regelui, iar regele a trebuit să nu mai râdă, iar Pepe n-a mai fost nebunul său.

Atunci şi-a cumpărat regele cel mai înfricoşător nebun din lume. Era urât, slab şi gras totodată, lung şi scund totodată, iar piciorul stâng avea forma literei O. Nimeni nu ştia dacă nu vorbea intenţionat sau era mut. Privirea îi era răutăcioasă, faţa posacă; singurul lucru drăguţ la el era numele: se numea Hänschen.

Înfricoşător îi era însă râsul.

Începea mic şi sticlos în adâncul burţii, gâlgâia în sus, peste el trecea un râgâit uşor, îi înroşea capul lui Hänschen, aproape îl sufoca, până când plesnea, exploda, bubuia, ţipa: atunci se pornea să tropăie şi dansa şi râdea; şi numai regele se bucura, ceilalţi deveneau palizi, începeau să tremure şi le era frică. Iar când oamenii din jurul palatului auzeau râsul, încuiau uşile şi-nchideau ferestrele, încuiau magazinele, vârau copiii în pat şi-şi astupau urechile cu ceară.

Râsul lui Hänschen era cel mai înfiorător care exista.

Regele putea spune ce dorea, Hänschen râdea.

Regele spunea lucruri de care nimeni nu râdea, dar Hänschen râdea, iar într-o zi regele a spus: „Hänschen, te spânzur.”

Iar Hänschen râse urlând, râse ca niciodată.

Atunci regele hotărî să-l spânzure pe Hänschen în dimineaţa următoare. A ordonat să se ridice o spânzurătoare, era neclintit în decizie, dorea să-l audă pe Hänschen râzând sub spânzurătoare. Ordonă ca toată lumea să fie de faţă la spectacol. Dar oamenii se ascunseră, încuiară uşile, iar dimineaţa regele fu singur cu călăul, cu servitorii şi Hänschen cel care râde.

Şi el strigă către servitori: „Aduceţi oamenii aici!”

Servitorii căutară prin tot oraşul, dar nu găsiră pe nimeni, iar regele fu supărat, iar Hänschen râdea.

În sfârşit, găsiră servitorii un băiat pe care-l târâră în faţa regelui. Băiatul era mic, palid şi sfios, iar regele îi arătă spânzurătoarea şi-i ordonă să privească.

Băiatul privi spânzurătoarea, zâmbi, bătu din palme şi spuse apoi:

„Trebuie că sunteţi un rege bun dacă aţi construit o băncuţă pentru porumbei; vedeţi, deja doi s-au aşezat pe ea.”

„Eşti un nătâng” zise regele „cum te cheamă?”

„Sunt un nătâng, domnule rege, şi mă numesc Colombo, mama mea îmi zice Columbino.”

„Nătângule”, zice regele, „aici va fi cineva spânzurat.”

„Cum se numeşte?” întrebă Columbin şi când auzi numele zise: „Un nume frumos, deci Hänschen îl cheamă. Cum se poate spânzura un om care are un nume atât de frumos?”

„Râde atât de groaznic”, zise regele şi-i ordonă lui Hänschen să râdă, iar Hänschen râse de două ori mai groaznic decât până atunci.

Columbin se minună şi zise: „Domnule rege, găsiţi asta groaznic?”

Regele fu surprins şi nu putu răspunde, iar Columbin continuă: „Mie nu îmi place râsul său în mod deosebit, dar porumbeii stau tot acolo, pe spânzurătoare; nu s-au speriat, ei nu găsesc râsul îngrozitor. Porumbeii au auz fin. Hänschen trebuie lăsat să plece.”

Regele reflectă şi zise apoi: „Häanschen, du-te dracului!”.

Iar Hänschen rosti pentru prima oară un cuvânt. I-a spus lui Columbin: „Mulţumesc”. Apoi dădu drumul unui râs cât se poate de omenesc şi plecă.

Regele nu mai avu nebun.

„Vino cu mine” îi spuse lui Columbin.

Servitorii regelui, servitoarele, toţi de la curte crezură că băiatul e noul nebun.

Dar Columbin nu era deloc hazliu. Stătea doar şi se mira, rostea rar câte un cuvânt şi nu râdea, zâmbea doar şi nu provoca nimănui râsul.

„Nu e nebun, e un nătâng”, spuneau oamenii şi Columbin zicea: „Nu sunt un nebun, sunt un nătâng.”

Şi oamenii îşi băteau joc de el.

Dacă ar fi ştiut regele toate acestea s-ar fi supărat, dar Columbin nu-i spuse nimic, nu-i păsa dacă era batjocorit.

La curte se aflau oameni puternici şi oameni deştepţi, regele era un rege, femeile erau frumoase şi bărbaţii curajoşi, preotul era pios, iar bucătăreasa harnică – dar Columbin, Columbin nu era nimic.

Dacă cineva spunea: „Vino, Columbin, luptă cu mine”, zicea Columbin: „Eu sunt mai slab decât tine.”

Dacă cineva spunea: „Cât fac doi ori şapte?”, zicea Columbin: „Eu sunt mai prost decât tine.”

Dacă cineva spunea. „Îndrăzneşti să sari peste râu?”, zicea Columbin: „Nu, nu îndrăznesc.”

Şi dacă regele întreba: „Columbin, ce vrei tu să devii?”, răspundea Columbin: „Eu nu vreau să devin nimic, eu sunt deja ceva, sunt Columbin”.

Regele zicea: „Dar trebuie să devii ceva!”, iar Columbin întreba: „Ce aş putea deveni?” Atunci zise regele: „Bărbatul acela cu barbă, cu faţa arsă, acela este un navigator, el navighează pe mări şi descoperă ţări pentru regele său”.

„Dacă doreşti, regele meu” zise Columbin, „voi deveni şi eu navigator.”

Toată curtea a izbucnit în râs.

Şi Columbin a luat-o la fugă afară din sală şi a strigat: „Voi descoperi o ţară, eu voi descoperi o ţară!”.

Oamenii s-au privit şi-au clătinat din cap şi Columbin a fugit din palat, prin oraş, peste câmp, iar ţăranilor care se găseau la câmp şi-l urmăreau le strigă: „Am să descopăr o ţară, am să descopăr o ţară!”.

Şi a ajuns în pădure şi s-a ascuns săptămâni în şir prin tufişuri şi săptămâni în şir nu mai auzi nimeni ceva despre Columbin, iar regele fu trist şi-şi făcu reproşuri, iar curtenii se ruşinară, pentru că-şi bătuseră joc de Columbin.

Şi fură bucuroşi când, după săptămâni, sentinelele din turn au suflat în goarne şi Columbin veni peste câmpuri, prin oraş, prin poartă şi zise: „Regele meu, Columbin a descoperit o ţară”.

Şi deoarece curtenii n-au mai vrut să-şi bată joc de el, au întrebat cu feţe grave: „Cum se numeşte şi unde se află?”.

„Nu se numeşte încă pentru că abia am descoperit-o, şi se află departe pe mare”, zise Columbin.

Atunci se ridică navigatorul cu barbă şi spuse: „Bine, Columbin, eu, Amerigo Vespucci, plec să caut ţara. Spune-mi unde se află?”.

„Mergeţi pe mare drept înainte şi trebuie să navigaţi până se ajunge acolo şi nu trebuie să vă îndoiţi”, zise Columbin şi-l cuprinse frica pentru că era un mincinos şi ştia că ţara nu există şi nu mai avu somn.

Amerigo Vespucci, însă, începu să caute.

Nimeni nu ştiu încotro navigă.

Probabil se ascunsese şi el în pădure.

Apoi răsunară goarnele şi Amerigo se întoarse.

Columbin se înroşi şi nu cuteză să-l privească pe navigator, Vespucci se propti în faţa regelui, îl fulgeră pe Columbin, scurt, cu privirea, respiră adânc, îl fulgeră încă o dată pe Columbin şi zise tare şi clar, ca să audă toată lumea: „Regele meu”, aşa zise, „regele meu, ţara există.”

Columbin fu atât de bucuros că Vespucci nu l-a trădat încât fugi la el, îl îmbrăţişă şi strigă: „Amerigo, dragul meu Amerigo!”.

Iar oamenii crezură că acesta este numele ţării şi au numit ţara care nu exista: „America”.

„De-acum eşti un bărbat”, zise regele către Columbin, de-acum te vei numi Kolumbus.”

Şi Kolumbus deveni celebru şi toţi îl admirau şi şopteau: „Acela a descoperit”.

Curând, însă, plecară alţi oameni spre America, curând chiar foarte mulţi; cei care se întorceau confirmau: „America există”.

„Eu”, zise bărbatul de la care am auzit povestea, „eu n-am fost niciodată în America. Nu ştiu dacă America există. Poate oamenii se prefac doar pentru a nu-l dezamăgi pe Columbin. Şi când doi povestesc despre America, îşi fac cu ochiul şi nu spun niciodată America, zic cel mult ceva neclar despre state sau dincolo sau aşa.”

Poate li se povesteşte oamenilor, care vor să ajungă în America, în avion ori pe vapor, povestea despre Columbin şi-apoi ei se ascund undeva şi se întorc mai târziu şi povestesc despre cowboy, despre zgârie-nori, despre cascada Niagara şi despre Mississippi, despre New York şi San Francisco.

În tot cazul, toţi povestesc acelaşi lucru, toţi povestesc despre ceea ce ştiau încă înainte de călătorie; şi asta-i foarte suspect.

Dar şi acum se tot ceartă oamenii despre cine a fost, în realitate, Kolumbus.

Eu ştiu.

Peter Bichsel s-a născut în 1935 la Luzerna. A crescut în Olten, a studiat la Solothurn și a lucrat, ca profesor, între anii 1955-1968. Acum trăiește ca scriitor și foiletonist profesionist. Este considerat maestru al genului scurt, miniatural. Volumul de debut „De fapt, doamna Blum dorește să-l cunoască pe lăptar” (1964) i-a adus consacrarea rapidă, punând pecetea originalității pe ceea ce înseamnă o povestire „bichseliană” în formă scurtă. Au urmat alte volume de povestiri (puține la număr, Bichsel fiind acuzat că-i cam „zgârcit” cu cititorii) și numeroase premii literare, printre care cel al Grupului 47 și premiul „Johann Peter Hebel”. „Eu cred – mărturisește Bichsel – că sensul literaturii nu constă în mijlocirea de subiecte, ci în aceea ca povestitorul să aibă suport. Oamenii au nevoie de povestiri pentru a supraviețui. Ei au nevoie de modele cu care să-și povestească propria viață. Numai viața care se poate, ea însăși, povesti este o viața plină de sens.” Și mai departe: „Eu doresc povestirii să-i opun povestirile”. (Radu Țuculescu)