Flash fiction stories – aprilie 2024: „Cocoșul bilibistroc” de Adriana Rodu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Cocoșul bilibistroc

Adriana Rodu

În sfârșit s-a încălzit afară și putem pregăti grădina de legume pentru o nouă recoltă. Când vremea ne permite, soțul meu și cu mine ne transformăm miraculos, după serviciu, în mini-legumicultori. Nu că ne-am pricepe foarte mult, dar asta mai puțin contează. Ne schimbăm în haine de „scandal”, ne înarmăm cu unelte și-i dăm bătaie.

Azi e o zi excelentă pentru grădinărit. Bate vântul, dar nu foarte tare, iar soarele mai are cam două ore până dispare după gard, așa că ar trebui să ne grăbim. Sunt cam obosită. Am avut azi-dimineață un coșmar. Se făcea că un cocoș bilibistroc, care scotea sunete ciudate, mă urmărea fâlfâind tare din aripi. Oare ce o fi însemnând asta? Sper că nu e semn rău.

Pun pe mine în grabă niște țoale lejere, fără să uit de mânuși și măscuță, și ies în curte. Pălărioara care îmi alunecă sâcâitor pe frunte e a soțului meu, care e destul de căpos și la propriu și la figurat. Acum e la bustul gol și e deja cu un picior pe hârleț, întorcând niște brazde herculeene.Are pe cap un soi de bandană încropită dintr-un tricou și în partea de jos niște pantaloni și niște saboți de grădină stil Gavroche din „Mizerabilii” în combinație cu piratul din Caraibe. Așa cum suntem echipați, știu că arătăm destul de hilar, eu scundă, plăpândă și prea împachetată, el înalt, bine făcut și mai aerisit. Ce să fac dacă am alergii? Și cam am la destul de multe chestii, printre care și la nepăsare.

Intru în grădiniță și închid portița după mine cu un scârțâit tandru. Observ că un strătuleț e gata de însămânțare și realizez că am uitat în casă pliculețele cu semințe. Mă duc după ele și stau câteva minute pentru că nu mă hotărăsc pe care să le iau. Am destul de multe, dar, de câțiva ani, pe terenul rezervat legumelor cultivăm doar verdețuri. Au fost ani în care recolta noastră, deși era mică, era destul de diversificată. Într-un an, am avut chiar și vinete. Ce vremuri! Oare ce s-o fi întâmplat? Un vecin zicea că e din cauza ploilor, altul dădea vina pe semințe, dar eu cred că de vină e gardul ăsta înalt pe care a trebuit să îl ridicăm în locul celui de plasă care lăsa soarele și aerul să treacă dinspre curtea cu care ne învecinăm. Dar asta e, trebuie să facem compromisuri: intimitate sau legume? Pentru că da, moda e să stai la casă, dar să nu ai curte cu loc de întors căruța. Terenurile de la periferia orașelor sunt foarte scumpe, așa că trebuie să zici „mersi” dacă ai noroc de vecini cumsecade care să compenseze lipsa spațiului. În general, e destul de liniște în curțile care ne înconjoară, mai puțin când vine acasă, din Italia, Căpităneasa. Noroc că nu vine foarte des, dar când vine, în curtea de după gard are loc o revoluție. Soțul ei e polițist, dar sinceră să fiu, cred că ea e șeful. De văzut nu-i vedem, dar îi auzim când se ceartă și știm că și ei ne aud pe noi când vorbim, de aceea eu și soțul meu am inventat un limbaj codificat pe care doar noi doi îl înțelegem.

În sfârșit, mă decid pentru niște pătrunjel, cimbru, leuștean și spanac, și mă întorc. Gavroche mărunțește pământul cu o mașinărie zgomotoasă pe care nu mă lasă să o folosesc și pe care noi o numim Sfârtecătorul. Zice că e periculoasă și cam are dreptate, dacă e să mă iau după cum înghite și frământă bulgării.

Fac niște șanțuri paralele în pământul afânat și, când termin, se oprește și huruiala balaurului și se lasă o liniște bine-venită care mă binedispune. Deschid un pliculeț și mă uit înăuntru. Doamne, ce mici sunt semințele. Dacă bate vântul mai tare, le ia cu el, așa că trebuie să le mânuiesc cu grijă.

Mă aplec și dau să pun câteva în șănțuleț, când un sunet de oale aruncate și un urlet mă fac să scap din mână și să împrăștii totul. Mă îndrept de șale și mă uit nedumerită la soțul meu. „A venit Căpităneasa” zice el, dând ochii peste cap și oftând. „Gata cu liniștea în zonă”, mai adaugă el, uitându-se spre drum și făcându-mi semn din cap. Mă întorc și-l văd pe vecinul polițist trecând grăbit și țanțoș în deal, cu abdomenul la înaintare și mobilul la ureche. Nu degeaba îi zicem, în limbajul nostru codificat, Curcanul. Chiar că are mers de curcan. Săracul, îl compătimesc eu în gând, fuge să scape!

Dau să mă întorc la ale mele, când o văd în colțul gardului unde lipsește o scândură pe șefa aruncătoare de oale, cu un cuțit impresionant, și înlemnesc. „N-ați văzut curcanul meu?” întreabă ea fără să salute. Mă uit încurcată la Gavroche care are, ca și mine, o față de om vinovat și prins asupra faptului, și primul gând care îmi trece prin cap e că, gata, am fost descoperiți. Limbajul nostru secret fusese decodificat. „Bună ziua. L-am văzut. Mergea grăbit în deal vorbind la telefon”, zice el și remarc că pune accent pe „grăbit”. Căpităneasa zâmbește mefistofelic, crezând că e o glumă, și intră în joc:„ Atunci să-i zici să vină repede acasă când se întoarce, că vreau să-l tai”. Schimb câteva priviri cu soțul meu, neștiind dacă să râdem sau să ne îngrijorăm, timp în care vecina dispare în casă. „Mai fă treabă, dacă poți” zice coechipierul meu șoptit, îndreptându-se grăbit spre telefon, probabil cu gândul să sune la 112, când ceva îi atrage atenția și îl face să râdă cu poftă. Mă duc spre el, îi smucesc mobilul din mână și încep să citesc o postare din grupul nostru, al consătenilor, în care cineva scrie că s-a trezit de dimineață cu un curcan în curte. Poza e destul de sugestivă, cu protagonistul înfoiat cocoțat pe un gard, și-mi pică fisa. Ăsta era cocoșul bilibistroc din coșmarul care m-a trezit cu noaptea în cap?! Măi să fie!

5 aprilie 2024

Adriana Rodu (n. 1971) este licențiată în matematică-fizică și informatică, de profesie programator. Este pasionată de pictura în acuarelă, citit și scris proză scurtă.