Lerocrație (III)

Toată după-masa acelei zile, Dan o petrecu rememorând clișee din repertoriul evenimentelor recente sau mai vechi, amintite, unele, în discuțiile din ultima vreme cu Magda. Câteva aruncau o oarecare lumină asupra problemei ce-l frământa. Altele căpătau valențe neplăcute, cu toate că atunci când se petrecuseră nu indicau nimic altceva decât simpla desfășurare a unor acte ritmând cotidianul. Categoric, nu tot ce se întâmplă în viața omului este bun sau rău. Mai mult chiar, linearitatea existenței poate că domină peisajul, deși aplatizarea asta nu s-ar preta la nicio vizibilitate. Tocmai frânturile de relief sunt cele care sar în ochi. Așa că sentimentul viețuirii dincolo de prozaic, dincolo de paloarea truismelor zilnice, are nevoie din când în când de trepidații, de impulsuri care să-l reanime.

Văzuse cândva un film sau, poate că nu era amintirea unui film ci a unei scene din viața reală, în care o tânără acuza plictisul fericirii fade și cocheta cu emoția decepției. Se temea de moartea pasiunii – un clișeu răsuflat după părerea lui Dan – făcând alibiul adulterului, în cazul celor căsătoriți, pentru a redeștepta ceea ce inițial putuse da farmec relației. În contextul acesta, își aminti și de relatarea altei femei căreia îi revenise interesul pentru soț abia după o noapte de amor nebun cu un fost coleg de liceu, în același apartament cu micul ei copil, culcat în camera vecină. Ceva ca apariția delicatesei prin maturarea brânzei în mucegai. Sau educarea gustului prin convertirea la noutăți interesante.

Era enervat că, deși, aparent, cele două cazuri nu aveau nimic de-a face cu frământările lui, simțea că ele se acomodează totuși cu situația în care se afla. Cele două scenarii, atât de străine, îi apăruseră în memorie parcă pentru a-i ațâța nu vreo pulsiune lubrică ci, mai grav, perversiunea dorului de chinurile ce dau hrană falsei nevoințe. Își aminti și de discuția avută cu un cunoscut din aceeași breaslă, măcinat de exasperarea la care îl adusese colegul de birou. I se confesase într-o bună zi, spunându-i: „Cum să mă înșele în felul ăsta! E colegul meu, cu care-mi petrec timpul mai mult decât cu nevastă-mea. Aveam proiecte comune, stăteam peste program, simțind că oamenii încredințați nouă depindeau prea mult de reușita noastră și nu puteam slăbi ritmul. Aveam din destul fiecare. Ce nevoie mai era să mă fure pe față?”

Dar de ce să simți că trăiești în logica unor stimuli negativi? O fi potrivit pentru masochiști, nu pentru cineva aflat în sfera normalității. Era de partea emoțiilor luminoase. Nu era conflictual, nu își alimenta combativitatea cu înfruntări provocate și întreținute la cald și, mai ales, în flagrantă contradicție cu ispita dinainte, a provocării acelor false nevoințe, categoric nu avea plăcerea perversă a rănilor etalate întru preamărirea umilității. De aceea, nu putea concepe cum Răducu se încovoiase până la frângere atunci când George, protusul intimidant, îi aruncase în față o jignire la care oricine ar fi ripostat, fie doar și printr-o tăcere acuzatoare.

„Bă, ești prost?”

„Da, sunt prost.”

Nu era nicio ironie în răspunsul lui Răducu ci doar umilință, o umilință josnică prin care spera să-și mențină statutul nepericlitat. În permanență minat de temeri, făcea tot ce putea pentru a evita vreo modificare nedorită a situației sale, posibilitate datorată manevrelor continue prin care-și rotunjea veniturile. Admonestarea avusese loc în sediul protusului, de față cu mai mulți martori. Au râs cu toții, mai puțin cei doi protagoniști, roșii la față, de nervi, unul, de rușine, celălalt. Impulsiv, George nu se sfia să admonesteze după toane, indiferent că erau sau nu de față și alții.

Dan și Răducu fuseseră angajați în același timp și în primii ani lucrurile au decurs bine. Fiecare își vedea de treaba lui în cercul propriilor competențe. George știuse să-i asocieze și îi adusese pe amândoi odată în materă, mizând pe caracterul lor neconflictual. Fiind rudă cu Dan, îi dăduse posibilitatea să opteze pentru unul din cei trei candidați ce, apoi, urma a-i fi coleg acestuia, precum și pentru oricare din cele două unități, R1 sau R2.

Dan și l-ar fi dorit alături pe finul său cu același prenume, altul decât unul din cei trei eligibili, pe considerente meritorii (fusese șef de promoție, dobândise titlul de doctor la catedra Arhonului și provenea dintr-un mediu fără conexiuni cu nomenclatura afierosiților, deci nu beneficia de avantaje intra-sistem). Magda se arătase încântată de posibilitatea asta, cu toată rezerva de care dădea dovadă bărbatul ei. Îl prevenise să nu se lase așa ușor în fața lui George ci să insiste cu propunerea, servindu-i motivul alcătuirii unei echipe închegate pe temeiul afinităților multiple dintre cei doi. Instinctiv, Dan sesizase de la început că niciun argument de felul acesta nu va prevala în fața relației de cumetrie pe care o avea cu favoritul său netrecut pe lista protusului. Mai ales că acesta din urmă era George și că pentru George nimic nu putea conta mai mult decât relația personală.

La vremea aceea, Dan nu considera cumetria sau orice fel de cimotie ca ceva compromițător, de felul nepotismului. Vedea totul în lumina faptelor ulterioare de care ar fi dat dovadă cei doi actori. Relația personală ar fi devenit cu totul irelevantă în fața confirmării valorice. Poate doar o jenă difuză, simțită mai degrabă ca ceva incomod, să fi umbrit satisfacția reușitei aducerii finului în tandemul dorit. Ar fi fost pentru Dan o obligație în plus față de cumnatul său, George, pe care spera s-o onoreze în același mod cu confirmarea, adică printr-un aport profesional sporit în slujba încredințată.

În scurt timp, Dan realiză că nu astea erau așteptările insinuate mai mult sau mai puțin evident de George. Cei doi, oricare ar fi fost ei, trebuiau să asigure turnanta necesară înzestrării unităților ierarhic superioare cu oferta aflată în orizontul propriilor solvabilități. Cu alte cuvinte, dai din ce ai, atât din cât dispui. Nimic neclar și necurat aici. Problematice erau modalitatea și cuantumul. Mai departe, lucrurile se complicau cu cât unitățile dispuneau de un patrimoniu sporit și diversificat. Pentru Dan, aceste chestiuni nu constituiau decât o provocare gestionabilă pe măsura implicării responsabile a tuturor celor chemați să contribuie la bunul mers al lucrurilor în viitoarea lui unitate. Insista în calculele sale mai mult pe comunitate, cu alte cuvinte, mai mult pe zidiri decât pe ziduri. Se gândea că, alături de cineva de încredere, poate răzbi până la a pune în echilibru chiar și cele mai dificile și eterogene ansambluri, în relativ consens cu interesele cele mai diferite.

Până la urmă, toate acele deziderate moderate de realism, decantat la rându-i de impurități cinice, îl împinseră la o schimbare de atitudine atunci când realizase utopia exigenței nediferențiate. Capitulase în fața asperităților realității, văzute ca stări de fapt de neocolit când apelase la protus în vederea intervenției acestuia pe lângă Arhon. Principiile puteau fi respectate, rodându-le flexibilitatea până la limita vecină compromisului. Și-ar fi dorit să poată accede într-o materă pe baza meritelor proprii, nu în virtutea ajutorului cuiva cu trecere la sus-puși. Iar dacă fusese nevoit să cedeze și să treacă sub obroc câteva din acele principii, de ce să nu intervină la rândul lui pentru cineva agreat cu care spera că se va înțelege?

Amintirea acestor lucruri îl făcea pe Dan să stăruie asupra discuției cu Magda în care a fost repusă pe tapet chestiunea echipei, de data asta însă în sensul opus, adică al trădării și, în consecință, al dezagregării rezultate. Nu s-ar fi ajuns aici, gândi în continuare, dacă de la bun început propunerea lui ar fi avut câștig de cauză. Din păcate, nu s-a întâmplat așa.

– Zici că e finul tău și a terminat ca șef de promoție? întrebă George.

– Da, ți-am spus. Te poți interesa și tu.

– Mai vedem. Deocamdată, pe care din cei trei aflați pe listă l-ai prefera?

– Încă o dată îți spun, îl prefer pe-al patrulea…

– Băi, se burzului dintr-o dată George, ești tare de urechi!? Pe care din ăștia trei!?

– Pe Răducu. Am fost colegi la facultate…

– Coleg ai fost și cu Munteanu. Erau cu doi ani înaintea noastră și el și Răducu. Nu contează. Am înțeles. Ți l-ai dori pe Răducu pentru că ăștilalți doi sunt mai incomozi pentru unul cu firea ta. De Munteanu nu știu ce să zic, mi-e oarecum indiferent, deși tu-l consideri prea intervenționist. Nu prea cred dar hai să zic și eu ca tine. Laurențiu însă… Aici îți dau dreptate. Este bun, într-adevăr, dar trebuie să faci ca el. Asta nu pentru că ți-ar impune-o silit, tu ești mai în vârstă și nu și-ar permite. Are totuși un fel de a se impune de la sine. Ar trebui ca cel cu care e coleg să țină pasul pentru a nu se pierde. Zelul pe care îl pune în tot ceea ce face i-a adus faimă și aderenți. S-au strâns în jurul lui atâția că nu mai face față acum decât cu ajutorul lui Răducu.

– Și atunci de ce să i-l luăm? Să-i lăsăm să colaboreze acolo unde sunt. Dacă omul vine la Rs., ce-o să facă Laurențiu singur la Zr.? Mai ales că Răducu are casa lui și nu va fi de acord să se mute în locuința de serviciu. Iar de navetă nu se va ține unul bolnav de atâta lentoare ca el!

– Heee…! Ce vorbești, mă? Laurențiu face naveta cu mașina de la Bv. patruzeci de kilometri și ăsta n-o să se descurce cu doar un sfert din distanța asta? Faci glume cu mine?

– Nu e vorba de distanță ci de suprapunerile de activități. Ăștia doi s-au coordonat atât de bine până acum și lumea e atât de obișnuită cu eschivele de program ale lui Răducu încât orice modificare le-ar da afacerea peste cap.

– Ee, afacere! Tu așa o vezi?

– Nu chiar. Scuză-mă, am exagerat. Voiam să spun că le merge bine și lor și oamenilor, ce mai, toată lumea e mulțumită. De-aia nu înțeleg de ce ar dori și unul și altul să vină la Rs?. Acum, ca să n-o mai lungim, până te mai gândești în legătură cu finul, aleg varianta cu Răducu.

– Eu zic că e o alegere bună. Faceți echipă bună. Amândoi sunteți calmi, pașnici, aveți răbdare cu oricine, indiferent de temperamentul lui, nu știu să vă fi certat vreodată cu cineva. Profesional vă completați și asta e important pentru că veți activa la aceeași aulă, chiar dacă veți avea sectoare diferite. Din păcate nu aveți destul simț practic pentru ce vi se va încredința dar orice se poate rezolva ținându-vă aproape de mine. Unele chestiuni vă vor da de furcă, să fiți conștienți de asta, pentru că cele două unități nu sunt ușor de administrat. Există de ani buni procese pe rol care vor trebui rezolvate în beneficiul nostru. Ceea ce deja se află în patrimoniul instituției va trebui exploatat judicios în așa fel încât nu numai proprietarii să beneficieze ci și unitățile ierarhic superioare. Trebuie să, ce să-i faci, trăim în țara lui „trebuie să”, deci trebuie să readuceți pacea în comunitate pentru că știi bine ce tulburări au generat conflictele dinainte. Intenționat ți-am propus implicarea directă în alegerea colegului pentru că în funcție de pacea dintre voi se va ajunge și la pacea dintre toți ceilalți. Nu-l cunosc pe finul tău, dar fie-mi iertat calamburul, cum va suna asta: Dan de la R.1 și Dan de la R.2? Nu e caraghios?

– Hai Geo, dă-mi pace cu prostiile astea. Parcă n-am avea nume de familie. Dacă nu-l vrei, spune-o pe față și să terminăm odată.

– Încă n-am spus „nu” dar să zicem că vine Răducu. E o alegere bună, ți-o spun încă o dată. Ceilalți îl cam iau peste picior dar tocmai pentru că e blânduț și nu ripostează niciodată. N-ai avea cum să nu te înțelegi cu el, doar dacă ești tu sucit, ceea ce nu cred. Apropo, știi cum l-au poreclit ăștia? Bunicuța. Cum să nu-ți fie bine cu unul ca el! Singura problemă ar fi că îi cam plac ingerințele, știi tu, imixtiunile în sectoarele ce nu-i aparțin. Umblă cu plăsuța doar-doar i-o mai pica și lui câte ceva din ce se cuvine altora. Aici trebuie să te previn.

– Știu, am auzit. N-am nicio problemă cu asta.

– La fel mă gândeam și eu. Nu merită să-ți bați capul pentru niște amărâte de mărunțișuri pentru că oricum, îl vei domina. O să vezi.

– Nici asta nu-mi doresc.

– Chiar dacă nu-ți dorești, unul din voi va avea preeminență și ăla, cu siguranță, nu va fi Răducu!

Photo by Samantha Gades on Unsplash