Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Metamorfoza după Samca
George David
Într-o bună dimineață, când gunoierul Gligor Samca se trezise în patul lui, se pomenise metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare, într-un gândac. Pur și simplu, fără niciun semn prevestitor: se culcase seara bine-mersi după o zi de muncă obositoare, dormise cât se poate de adânc, iar dimineața, când se trezise, constatase că acum era ditamai gândacul de bucătărie, negricios și foarte bogat în piciorușe; negricios fusese el și înainte, nu-i vorbă, dar nicicând nu-i trecuse prin cap că ar putea să aibă atâtea membre deodată.
De altfel, fremătarea haotică a piciorușelor fusese primul amănunt care-i atrăsese atenția când deschisese ochii, amănunt care-l împinsese să meargă la oglinda de pe ușa șifonierului din sufragerie și să verifice cum stă treaba. Ei bine, treaba era cam așa: rămăsese la mersul în două picioare, mai bine zis în ultimele două picioare; căpșorul de gândac arăta nefiresc de mic și sucit într-o parte, dar mai păstra câteva trăsături ale chipului său dinainte, astfel încât să fie exclusă orice îndoială cu privire la identitatea lui; ochii îi deveniseră mai isteți, mai jucăuși și mai strălucitori, însă mustața îi dispăruse (chiar îl bufnise râsul când constatase asta în oglindă: „cine-a mai pomenit gândac cu mustață de om?”); în schimb, îi apăruseră două antene, care unduiau neașteptat de grațios deasupra ochilor rotunzi; spatele arăta destul de ferm și de sigur, apărat de duritatea elitrelor maronii, în schimb burta – mă rog, abdomenul, că gândacii n-au burtă – părea cam moale, cam fragilă și deci expusă pericolelor; de altfel, armonia abdomenului îl făcea să arate zvelt, chiar elegant, îi înlocuise într-un mod fericit burdihanul flasc de băutor de bere.
În fața oglinzii șifonierului – Gligor încă locuia cu părinții, care nu reușiseră să scape de mobila demodată din tinerețile lor – îi trecu prin minte să-și numere piciorușele. Erau șase. Le mai numără o dată, cu mare atenție, de parcă s-ar fi așteptat la mai multe: nu, tot șase erau, dar se mișcau atât de rapid și de dezordonat încât păreau să fie cel puțin câteva zeci.
Gligor își amintește și acum primul gând care-i venise în minte în acea dimineață care avea să-i schimbe viața pentru o bună bucată de vreme: „O fi mâna tizei mele Samca, dă care-mi citeau după Wikipedia tovarășii dă echipă când vroiau să-și bată joc dă mine la muncă, piaza-rea dup-în basme, aia dă umblă-n pielea goală și cu păru’ despletit, cu sânii pân-la pământ, cu mâinile dă fier și cu unghii lungi și ascuțite…”
C-o fi fost Samca, Baba Cloanța, Muma Pădurii, Știma Apelor, nici nu mai conta în cele din urmă, faptul era fapt, așa că Gligor se resemnase destul de repede și se adaptase la noua lui condiție. Care, fie vorba-ntre noi, avea provocări pe care nu le mai întâlnise, dar și părți interesante.
De pildă, prima provocare se ivise în ceea ce privește îmbrăcămintea. Cu celelalte piese vestimentare lucrurile mergeau ușor, chiar mai ușor și mai repede ca înainte mulțumită brațelor în plus. Pantalonii însă reprezentau o problemă: orice ar fi făcut și oricât de atent ar fi fost la mișcări, pantalonii îi alunecau mereu în jos, neavând nicio aderență pe elitrele lucitoare și pe abdomenul lipsit de talie. Dar, în cele din urmă, după o scormonire febrilă prin toate ungherele minții – încă nu-și dădea seama dacă mintea era tot cea de dinainte sau era acum și ea una de gândac – găsise soluția: bretele. Soluție care se dovedise a fi nesperat de bună și sigură, ceea ce-l făcuse pe Gligor să-și cumpere de-a lungul timpului peste o duzină de bretele, care mai de care mai fistichii.
O altă îngrijorare a lui fusese legată de prima întâlnire cu tovarășii de muncă, dar și aceasta se rezolvase destul de repede și cu bine. După lungi priviri contrariate și încrețiri ale frunții în speranța găsirii vreunei explicații, colegii gunoieri îl acceptaseră așa cum era în urma concluziei rostite cu glas tare de șeful de echipă: „O fi dă la giobu’ ăsta al nostru. Cine știe ce ne-o paște și pă noi?… Bă Gligore, da’ acu’, vreau să te văd mai piano cu munca, c-altfel o să le dai idei șefilor cu ăle patru mâini dă le ai în loc dă două”.
Într-adevăr, piciorușele în plus erau un mare avantaj, fiindcă acum, în loc de cel mult două tomberoane câte putea târî la gunoieră până atunci, putea să agațe patru. Și îi era și mult mai ușor s-o facă decât înainte, deoarece piciorușele lui aveau în loc de păr o mulțime de țepi cornoși destul de fermi ce făceau priză mult mai bună cu obiectele pe care le apuca.
Mai avusese o temere și în privința noului abdomen cu care se pricopsise. În ciuda zvelteții pe care i-o creionase, abdomenul nefiresc de moale i se părea a fi partea cea mai fragilă, neîncetat expusă pericolului de rănire în timp ce manevra tomberoane, molozuri și gunoaie. Când colo, se dovedise că, din contră, burta moale era atât de elastică, încât cu greu putea fi rănită. Ba mai mult, ea se plia mult mai bine ca înainte pe tomberoanele pe care Gligor le lua în brațe, fapt care îi ușura munca destul de mult, ajutându-l să nu mai fie atât de extenuat ca-n trecut.
Toate lucrurile astea Gligor le învățase de la zero, pe propria-i piele (dacă putem spune așa), deoarece, din motive evidente, nimeni din anturajul lui nu fusese în stare să-i pomenească de anumite experiențe anterioare descrise de unul pe nume Franz Kafka.
În fine, partea cea mai provocatoare venise când îl descoperiseră televiziunile. La început au fost câteva relatări răzlețe pe la emisiunile de știri, mai ales cele de la ora 5 după-amiază. Apoi au fost interviuri din ce în ce mai ample, invitații la emisiuni în studio, participări la talk-show-uri… Totul culminase cu propunerea îndrăzneață a unui post TV de a face din el personajul central al unui reality show.
Audiența emisiunii era incredibil de mare și, așa cum se întâmplă de obicei, începuse deja să genereze comportamente noi. De pildă, plăcerea cu care Gligor se ascundea în mormane de gunoi ca să se odihnească fusese atât de gustată de telespectatori, încât apăruse neîntârziat un nou tip de petrecere: garbage party, cu varianta etno, cu gunoi obișnuit, și varianta de fițe, în care petrecăreții se bălăceau în resturi de sushi, gazpacho, massaman curry, salată de mango, homar și wasabi în loc de banala tocăniță de cartofi de la garbage party-urile săracilor.
Puțin a lipsit ca această emisiune să reprezinte un dramatic moment de cotitură în întreaga existență a lui Gligor. Băiat modest de fel, respectuos, cu bun-simț și la locul lui, Gligor începuse să simtă cum undeva, în străfundurile conștiinței lui gândăcești, încep să mijească primii fiori ai vedetismului. Și, tot nebulos deocamdată, se înfiripa și un presentiment cum că asta îl va duce pe drumul pierzaniei iremediabile, ceea ce îi producea unele tulburări deocamdată neînțelese, dar din ce în ce mai adânci.
Din fericire (sau nu?), în cele din urmă lucrurile se rezolvară de la sine, la fel de neașteptat precum apăruseră. Într-o altă bună dimineață, Gligor Samca se trezi în patul lui la fel cum fusese înainte.
Când constată asta în oglinda noului dressing fancy pe care-l cumpărase de curând din drepturile sale TV ca o surpriză pentru părinți, pe Gligor îl copleși o sfâșiere teribilă. Departe de a cuprinde pe deplin sensul noii întâmplări ce năvălise peste el, simți cum cade pradă unui hohot de plâns mai sfâșietor ca niciodată: realiza că o lume se năruiește în toată imensitatea ei, strivindu-l, în timp ce o alta, total necunoscută, năvălea în locul celei vechi. Ceea ce-l făcea ca, printre bocetele deznădăjduite care-i zguduiau întreaga ființă, să se întrebe existențial: „Cine sunt eu? Ce sunt eu? De unde vin și încotro mă duc? Ce mă fac eu acum cu atâtea bretele?”.
George David este membru al Uniunii Scriitorilor din România din decembrie 2018. În viața extra-literară, este conferențiar universitar la Facultatea de Științele Educației, Comunicare și Relații Internaționale (Universitatea „Titu Maiorescu” București). Volume de autor: „Muntele de sunete” – poeme (Editura Militară, București, 1990); „Deliricatese și spleendori” – poeme (Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2015); „La Străini” – proză (Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2017); „Songbook” – poeme (Fundația Culturală Antares, Galați, 2018); „Fotografie cu înger lipsă” – poeme (Fundația Culturală Antares, Galați, 2018); „Ciuma neagră. Negustorii de cuvinte” – roman (Editura Junimea, Iași, 2020); „La Străini. Viețile secrete” – proză (Editura Tritonic, București, 2020). Apariții cu poeme și proză în diverse publicații literare.
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu