Flash fiction stories – martie 2023: „O zi la locul de veci” de Grig Salvan

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

O zi la locul de veci

Grig Salvan

După ce treci pragul celor șaizeci de ani, cu fiecare an care trece, gândul că se apropie sfârșitul fatal te bate tot mai mult. Te oprești tot mai des din rutina zilei, încep să-ți treacă prin minte, pe nepusă masă, imagini macabre venind de nu știi unde, care-ți dau frisoane reci pe șira spinării, presimțiri negre și atacuri de panică, așa ca în preajma unui pericol iminent. Știi și simți pe undeva că „mult a fost, puțin a rămas”, că nu ești nemuritor (deși ai trăit mereu cu simțământul acesta până acum), că te pândește tot mai aproape, după colț, clipa în care gheara morții îți va rupe nemiloasă firul și-ți va stinge definitiv lumina, că vei urma și tu la numărătoare, implacabil și inexorabil, așa cum au urmat toți, dar absolut toți, de-a lungul timpului, fără scăpare.

Alungi mereu gândurile sumbre care coboară asupra ta ca niște păsări negre din văzduh, dar acestea, obraznice și insistente, revin mereu pe capul tău. Nu te-a preocupat niciodată moartea și pregătirea pentru „viața de dincolo”, nu te-ai asigurat de un loc în „orașul etern” și de o „locuință” costisitoare, așa cum își fac cei mai mulți în ziua de azi…

Dar azi te bate tot mai tare gândul că trebuie să-ți cauți și tu locul tău de veci, să nu te ia doamna cu coasa prin surprindere. Ți-ai luat o zi liberă de orice altă preocupare, o zi minunată de iulie, să ți-o petreci în cimitirul satului, să-ți cauți și tu, ca tot omul, un locșor de doi metri pătrați în care să-ți depui cândva „la păstrare, pentru eternitate”, trupul uzat și secătuit de viață.

Urci cu greu coasta spre cimitirul de deasupra satului, parcă ai picioarele de plumb, suflarea șuierătoare și grea, privirea încețoșată de efort și de soare, trupul leoarcă de sudoare. Ajungi la porțile masive de fier, cu două cruci negre deasupra ca doi corbi amenințători. Deschizi una din porți, parcă fără hotărâre și fără vlagă, ea scârțâie straniu și te înfioară o teamă fără nume, deși e o dimineață însorită și veselă de vară, fremătând de viață.

Și intri în orașul tăcut, cu locuințe de toate mărimile și formele, unele bogate și parcă sfidătoare, „iată cine am fost eu pe pământ!”, cu cruci somptuoase de marmură neagră ori albă, cu inscripții aurite ori argintate, cu litere elegante și îngerași drăgălași însoțind textele necrologice, altele sărăcăcioase, doar cu o cruce simplă și un mic strat de flori, iar unele doar cu iarbă și câteva flori de câmp, cu o cruce într-o rână sau chiar căzută la pământ și ștearsă de vremi.

Treci agale printre morminte, citind numele fiecărui dispărut, dar mai cu seamă anii de pe cruci și calculezi iute în minte câte rotații ale Pământului în jurul Soarelui a prins fiecare dintre cei apăruți și apoi dispăruți de pe acest glob de tină, el însuși trecător.

Te oprești tot mai des în fața fiecărui loc de veci, ți-amintești de unii, dar de cei mai mulți nu-ți amintești, numele lor nu-ți spune nimic, vremurile în care au viețuit fiind prea îndepărtate. Bate un vânt ușor dinspre vale, îl simți în păr și pe pielea înfierbântată și umedă, fluturându-ți cămașa largă, descheiată. Încă simți mângâierea vântului, încă vezi culorile vii ale zilei de iulie, încă simți în nări miresmele florilor și mirosul crud de iarbă strivită sub tălpi și te simți privilegiat de soartă când te uiți înspre pământ și te gândești că ei nu mai simt nimic și nici nu vor mai simți ceva în vecii vecilor.

Te apropii de o cruce mai înaltă, cu o poză mare în mijloc și o inscripție neagră dedesubt: „Și eu am fost ca tine/ Și tu vei fi ca mine!”, care are darul de a te face să simți un fior din creștet până-n tălpi ca un curent electric, să ți se zburlească părul, atât cât mai ai și să ți se facă dintr-odată frig, în ciuda căldurii de afară. Omul din poză te fixează cu o privire necruțătoare și parcă-l auzi vorbind aievea, parcă te vezi și pe tine devenit asemeni lui, făcând schimb de locuri cu cel de dincolo.

Te scuturi ca de un vis urât și te grăbești să ieși dintre șirurile de morminte spre partea de sus, mai liberă, a cimitirului, unde ai să-ți găsești și tu un loc pe gustul tău, dacă se poate vorbi de un gust anume și de o preferință pentru un loc de veci.

Te atrage ca un magnet un gorun masiv, drept și falnic, tocmai la marginea cimitirului, cu frunzișul foșnind, când mai tare, când mai slab, ca o șoaptă prelungă sub vântul ușor ce străbate culmea. Și ți-aduci pe loc aminte de versurile melancolice ale poetului Cezar Ivănescu: „bate vânt în pomul care/ lemn de cruce îmi va da/ mai îngăduie-l, săcure/ cât îi tremură frunza!/ mai îngăduie-l, săcure/ cât îi tremură frunza!”. Și dintr-odată te podidesc lacrimile încât nu mai vezi bine în jur și te așezi pe o lespede de mormânt, să nu cazi din picioare. Și repeți în gând, tânguitor, rugăciunea poetului: „mai îngăduie-l, săcure/ cât îi tremură frunza!”.

Din clipa aceea știi că acolo va fi locul tău unde-ți vei lăsa oasele pentru totdeauna. Iar din trupul stejarului falnic ți se va face crucea și sicriul. Parcă vezi și auzi cum vei vorbi cu meșterul tâmplar al satului: „Frate Ilie! Din stejarul ăsta ai să-mi croiești o cruce înaltă și un sicriu tare ca fierul, pe care să nu-l poată străbate viermii pământului în veci. Am să-ți plătesc bine încă de pe acum, ca să fiu sigur că-mi vei îndeplini dorința”. Iar el, chefliu și mucalit cum îl știi, îți va răspunde zâmbind pe sub mustață: „Domnu’, nu-mi dați banii de pe acum, că-i beau până atunci și nici nu puteți fi sigur că o să mă țin de cuvânt!”. „Ba știu că o să te ții de cuvânt, te știu de-o viață, întotdeauna te-ai ținut de cuvânt și n-ai să mă înșeli tocmai acum la sfârșit.”

Și stai și te uiți cu ochii larg deschiși spre soarele coborât în amurg și te închipui asemeni soarelui, ajuns în amurgul tău, în curând soarele va scăpăta sub linia orizontului, iar tu sub glia pământului. Și te uiți lung, cu ochii înlăcrimați, la coroana foșnitoare a gorunului din marginea cimitirului și iar îți răsună în gând, tânguitoare, litania poetului: „bate vânt în pomul care/ lemn de cruce îmi va da/ mai îngăduie-l, săcure/ cât îi tremură frunza/ mai îngăduie-l, săcure/ cât îi tremură frunza…”.

Grig Salvan este profesor de științe socio-umane (în Nimigea de Sus, Bistrița-Năsăud), absolvent al Facultății de Filosofie-Istorie, Universitatea din București. Autor amator de poezie și proză, publicat sporadic în diverse publicații literare și neliterare, și cu pagini personale pe unele site-uri literare, câștigător al unor concursuri literare locale. Autor de muzică instrumentală pe sintetizator, cu piese publicate pe platforma You Tube.