Flash fiction stories – octombrie 2022: „Prelata” de Adriana Spineanu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Prelata

Adriana Spineanu

-Fane! Fănică! Mă auzi, dragă? Fii atent aici!

-Da, drăguţă! răspunde nenea Fane şi îşi drege vocea.

-Uite, fii atent aici! Fii atent ce scrie: de vânzare pantofi pentru copii, nepurtaţi.

-Da, drăguţă!

-Păi? Înţelegi? Ce tot faci acolo? Ce tot trăncăneşti blidele alea? Vino aici să citeşti singur!

-Da, drăguţă! Nenea Fane îşi găseşte într-un final ochelarii pe masa din bucătărie, lângă cutiuţa cu medicamente: pentru diabet, pentru tensiune, pentru colesterol şi pentru subţierea sângelui. Îi aşază la ochi şi trage, cu mâna care îi tremură vizibil, foaia de ziar spre el.

-Uite, chiar aici! Sub anunţurile de matrimoniale şi… offf, Dumnezeule, stai că nu mai găsesc. Decese, oferte de lucru, închirieri.

Nenea Fane ascultă explozia de cuvinte aflate într-o succesiune ameţitoare, fără o logică măcar aparentă: zugrav, tânără suplă, motostivuitoare.

-Vânzări. Uite: vând tractor, teren extravilan, set de poze de familie. Auzi, Fane, cine să cumpere aşa ceva? Poze de familie. Păi asta e ceva intim, ceva atât de personal. Îţi dai seama? Botezuri, cununii, înmormântări. Și totul să încapă aşa, pur şi simplu, pe mâna cine ştie cui.

-Da, drăguţă! Nenea Fane înclină capul, cuprins fiind de o ameţeală bruscă. Cu siguranţă este din cauza ochelarilor. Avusese programare la optician chiar cu o săptămână înainte să se întâmple nenorocirea. Nimeni nu se aşteptase la aşa ceva! Bine, clar, în condiţiile actuale cu pandemia, războiul, scumpirile în lanţ, cine să mai rămână întreg la cap? Dar totuşi! Nişte limite impuse de buna-cuviinţă, de cei şapte ani de acasă, de Dumnezeu…

-Fănică! Măi, ţie iar ţi-a luat-o mintea la picior? Mă ajuţi să găsesc anunţul?

-Da, drăguţă! Nenea Fane îşi îndreaptă rama prinsă cu elastic a ochelarilor, îi împinge cu degetul arătător spre rădăcina nasului şi încearcă să se concentreze. Imaginea joacă de-a v-aţi ascunselea, apare doar ca să dispară o miime de secundă mai târziu. Parcă citeşte litere chirilice şi nu ziarul la care sunt abonaţi de cel puţin zece ani, imediat după moartea nepoţelei celei mici. O crescuseră „de când era în burta maică-sii”, deschisese ochii „pe ei” şi îi închisese din cauza lor. Din cauza lui mai exact. De ce lăsase oare prelata dată la o parte tocmai când se anunţaseră doar săptămâni cu furtuni şi precipitaţii care depăşeau…

-Fane! Offf, nu mă ajuţi deloc.

-Da, drăguţă!

-Am găsit anunţul ăsta, înţelegi? Vând pantofi, pantofi pentru copii. Și m-am gândit la asta mică, cum o cheamă? Fane, iar nu mai ştiu. O fi Alzheimer? Ia să suni tu la doctoriţa de familie să-mi faci o programare!

-Da, drăguţă!

-Gata, ştiu, asta mică, sărăcuţa, de s-a aruncat taică-su de la etaj săptămâna trecută. Doamne Dumnezeule, ce tragedie! Francesca, Florenţa, Florentina, oare cum îi spune? Am putea cumpăra pantofii şi să îi dăm de Iepuraş. Sunt nepurtaţi. E aşa mică şi firavă. Îmi aduce aminte de… o lacrimă i se prelinge pe obrazul cu riduri adânci şi lasă în urmă o cărăruie umedă de sare. Marginile gurii femeii se frâng, îndreptându-se spre bărbia care îi tremură.

-Da, drăguţă! oftează nenea Fane. Imaginile i se derulează pe scoarţă cu o viteză care nu îi permite să le ordoneze nici cronologic, nici spaţial: pătuţul cu baldachin, căsătoria copiilor, felicitările vecinilor, poza înrămată cu prima ecografie, prelata trasă peste piscina din curte, un crainic la televizor care explică deplasarea câmpurilor atmosferice, vântul care se înteţeşte, râsul Evei când i-a anunţat că vor avea o nepoţică, prelata… Pulsul i se accelerează, picioarele îi cedează şi se frâng, în timp ce capul i se roteşte ca un titirez. Una dintre arterele care îi irigă creierul mic rămâne impasibilă, refuzând efectiv să mai asigure transportul sângelui pe traseul prestabilit. Nenea Fane încearcă din răsputeri să apuce colţul mesei pentru a împiedica de acum inevitabilul.

-Fane! Fănică, eşti bine? Fănică, să chemăm ambulanţa!

-Da…

Imaginile mai dănţuiesc încă o vreme, după care se sting precum luminiţele unui pom de Crăciun în jurul căruia se învârt ţinându-se de mâini fetiţe încălţate cu pantofi noi, nepurtaţi.

Adriana Spineanu s-a născut în 1980, în Bucureşti. Primii ani i-au fost luminaţi cu dragoste de către bunici, care s-au delectat cu primele sale încercări „literare”. Cursurile şcolii primare şi gimnaziale au fost continuate cu cele din cadrul Colegiului Naţional „Spiru Haret”. A absolvit Facultatea de Medicină Generală a Universităţii „Gr.T.Popa” din Iași , o perioadă care a maturizat-o şi a ajutat-o să se descopere. Convinsă fiind că sufletul nu poate fi ignorat în tratarea trupului, și-a completat studiile în cadrul Facultăţii de Psihologie a Universităţii „Al. I.Cuza” din Iaşi, urmând şi un Master în Psihologie Clinică şi Psihoterapie, parţial şi în Louvain la Neuve, Belgia. Din anul 2015 profesează ca medic neurolog în Thȕringen, Germania. În urma cursurilor de scriere creativă coordonate de Andra Samson şi Marin Mălaicu-Hondrari, și-a redescoperit pasiunea pentru scris, găsind şi forma de a da viaţă unei părţi a personalităţii sale. Proză scurtă, respectiv articole a mai publicat în „Viaţa medicală” şi „Flacăra Iaşului”.