Flash fiction stories – octombrie 2022: „Cvartet în la minor” de Oana Neda

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Cvartet în la minor

Oana Neda

În sala de concerte a Filarmonicii e cald și miroase a lemn de nuc învechit. Zâmbesc cunoscuților și mă așez în fotoliu, privind cu coada ochiului spre cele două scaune din spatele meu. Sunt locurile familiei Rusu. Medici pensionari, trecuți bine de 80 de ani; drăguți și binevoitori. Ca toți cei ce se întâlnesc, în fiecare vineri, în sala cu scaune tapițate cu pluș vișiniu. Îi știu de vreo 3 ani, de când am hotărât că abonamentul era cea mai bună soluție pentru a nu-mi rata serile de început de weekend. Prima oară m-am simțit stingheră: ajunsesem în goană, cărând pe umăr rucsacul în care înghesuisem laptopul, minimum 3 mape cu acte (dacă mă apucă hărnicia să lucreze ceva între aspirat, spălat rufe, călcat sau curățat baia?) și o punguță cu alune- dejunul pe care nu reușisem să îl ia în trap-galopul cu pas hotărât dintre instituțiile la care alergasem toată ziua. M-am așezat și am privit spre ceas: încă 10 minute și notele lui Haciaturian aveau să mă smulgă din starea de oboseală ce mi se insinua pe sub pleoape. Am scos timd două alune și le-am mestecat repede. Apoi- încă două. Revolta stomacului s-a potolit. Mai am vreme pentru încă zece alune crocante și sărate bine.

– Ați avut cursuri până târziu?

Vocea din spate, graseind delicios și mirosind a Arpege. Parfumul lui tanti Matilda, draga de ea…Am întors capul, simțind cum purpuriul obrajilor îmi urcă până mai sus de sprâncene.

– Știți, eu…

Buclele gri sidefat mi-au zâmbit complice:

– Alunele acelea miros excepțional.

Am scos punga boțită din hârtie maro și am întins-o cu mâna tremurând:

– Dacă doriți…

Am mâncat toți trei alune în minutele rămase. După acordurile de final am mai stat puțin în fața Filarmonicii. Asta era acum vreo trei ani. De atunci, în fiecare vineri mă opream la cofetăria din centru; vânzătoarele îmi zâmbeau.

-Ca de obicei?

Dădeam cu putere din cap și plecam cu punguța de hârtie maro, privind precipitat cadranul ceasului, de teamă că aș putea rata minutele petrecute cu Sofia și Pierre.

– Drăguță, săptămâna viitoare nu ne vedem– a spus Sofia vinerea trecută. I-am oferit abonamentul Matildei, nepoata lui Pierre, ți-am povestit despre ea…A cunoscut un tânăr drăguț, care a declarat că e înnebunit după Beethoven și, dacă tot e concertul Ad libitum, am gândit să le fac o bucurie.

Mda. L-am văzut pe “tânărul drăguț” de când a intrat. Seamănă cu Tintin, personajul de desen animat. Matilda poartă o rochie vișinie, cu guler alb de dantelă, părul strâns într-un coc sever și ochelari cu rame groase. E drăguță, cu obrajii plini de pistrui și a zâmbit timid, strângându-mi delicat mâna în momentul prezentărilor. Am întins reflex punga cu alune spre scaunele din spate. Tintin a vârât rapid două degete albe și dolofane și a mormăit satisfăcut:

– Pfff, ce bine pică alunele astea! Am venit direct de la birou, am și o sacoșă cu târguieli, sper că nu vă deranjează. Pot să iau punga?

Văzusem sacoșa. Albastră și impersonală. Mă impiedicasem de ea când să mă așez în fotoliu și o mișcasem discret spre rândul din spate. Am simțit ceva rece și dur, dar nu am dat importanță. Afară era un ger năpraznic, probabil târguielile lui Tintin erau de multă vreme sloi. Am chicotit discret. Să nu fi cumpărat prăjituri, că se duce de râpă posibila seară romantică.

– Mare pomană v-ați făcut! Tintin mă bate pe umăr și îmi întinde un cocoloș de hârtie maro. Acu’ pot să îl ascult liniștit pe Tomescu. Să știți că promite, l-am mai urmărit..

Aha. S-au dus și alunele. Iar sacoșa a alunecat sub scaun, spre glezne. În fine, o voi împinge discret, membrii cvartetului s-au așezat, iar seara va fi un regal de sunete.

Plonjez în marea de armonii; creierul mi se golește de gânduri. Sunt la Munchen acum, în sala filarmonicii, unde am fost demult cu Matei; era cald în mai și aveam o rochie albastră din mătase care foșnea.. Pardon, acum a foșnit punga aia blestemată. Întorc capul discret: cu ochii închiși, Tintin bate încet tactul pe spătarul fotoliului meu. De fapt, e drăguț, așa bucălat și cu ciuful ăla blond pe scăfârlia delimitată de urechile puțin cam mari. Și se pare că îi place cu adevărat Beethoven. E drept că și Cvartetul în la minor e splendid, iar Tomescu- desăvârșit.

La Munchen am mâncat prima dată prăjitură Pavlova, când am ieșit cu Matei de la concert. Era o cofetărie micuță în colțul străzii. Priveam pe furiș un cuplu în vârstă, care tocmai intrase. Domnul avea lavalieră, iar doamna- un buchet de flori într-un ambalaj care foșnea…Pfff, nu foșnește nimic în amintirea mea, ci doar păcătoasa asta de sacoșă. Ce idee! Să vii cu legăturile de păstârnac sau ce-o fi având acolo la filarmonică. Beethoven cu legume sotate! Noroc că-s ultimele fraze muzicale. Punga a avansat periculos de mult, abia reușesc să o țin locului cu gleznele. Voi aplauda fără să mă ridic, sau voi încerca să țin picioarele strâns lipite de fotoliu, altfel punga o ia sigur la goană.

Acordurile de final. Tintin aplaudă din toate puterile și pare a se abține cu greu să nu fluiere de încântare. E în picioare, lipit de spătarul fotoliului meu, iar fața i s-a destins într-un zâmbet de lună plină. Mă bate voinicește pe umăr:

-V-am spus eu că e bun Tomescu? E exceptional, pe bune! Matildo, mai venim, da? Să îi transmiți mulțumirile mele Sofiei și lui Petrică. De fapt, ce spun eu, am o idee și mai bună..- se îndoaie de spate și se apleacă în spațiul dintre scaune, extrăgând cu rapiditate sacoșa al cărei conținut se zbate cu putere- las că fac eu o plachie din crapul ăsta și le-o ducem mâine la prânz. Îmi zâmbește complice și mă bate la fel de puternic pe umărul drept- Magistral e Beethoven ăsta, până și peștele a înviat, deși l-am rugat pe nea Mircea să îl țină la frigider de dimineață, de când l-am luat.

Oana Neda a terminat Facultatea de Drept la Iași. Și-a obișnuit prietenii să le povestească lucruri amuzante din instanță și, paradoxal, au început să i se întâmple și alte lucruri, unele comice, altele tragice, toate interesante. Îi place să privească și să asculte oamenii. Are sentimentul că, povestind despre ei, îi condamnă la neuitare.