Flash fiction stories – septembrie 2022: „Eliza C. a adăugat conținut în povestea ei” de Adela Vlad

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Eliza C. a adăugat conținut în povestea ei

Adela Vlad

-Uită-te la ea, draga mea prietenă, cât de bine arată! Bine-a zis cine-a zis că dieta keto e miraculoasă! Nu pot să cred. Trebuie să te privesc pe-ndelete. Te-ai micșorat cumva, parcă și umerii ți s-au îngustat, să nu te mai recunosc, Carmencita.

-Încetează, te rog, tu ești sărbătorita azi, nu mă ridica pe mine în slăvi, deși ce să zic, și fetele de la lucru mă privesc cu coada ochiului, pe ascuns, parcă pun la cale un complot.

-Carmen, o femeie nu te privește niciodată cum te privește un bărbat.

-Adevărat asta, da. Dar tot cum ne văd ei ne interesează. Când și-a luat lucrurile și a plecat, Gelu mi-a zis că nu mai arăt așa cum arătam la-nceput. Cum să mai arăt ca acum douăzeci de ani?

-Dar stai puțin, ești un produs perisabil? Ți-a expirat termenul de valabilitate?

-Așa se pare. Să-ți zică după douăzeci de ani că pleacă, eram la o terasă, știi doar, că nici nu se desprimăvărase bine și mergeau încălzitoarele cu gaz. Mi-a dat geaca lui să-mi țină de frig, apoi mi-a spus c-o să plece. Am crezut prima dată că în cantonament pleacă. A văzut că n-am înțeles și a repetat. Dintr-odată, geaca mi s-a părut foarte grea pe umeri. Tot asta i-am repoșat, că nu mi-a spus ce avea să-mi spună în bucătăria noastră, de ce mi-a spus la o masă străină, pe trotuar?

-Erați la o terasă. Ca asta unde suntem noi acum. De ce ți-ar fi fost mai ușor dacă ți-ar fi spus acasă că pleacă?

-Nu știu. Dar așa ar fi fost. O palmă nu mi-a dat omu’ ăsta în douăzeci de ani.

-Rămâne să-mi spui c-ai fi meritat.

-Știu și eu? Nu era un om rău. Nu este un om rău. Și acum, după ce m-am mutat, bine am făcut că eu m-am mutat, mi-a trimis meșteri, a cumpărat lavabilă, a ales el parchetul. Zici că eram copila lui ce pleca de-acasă și n-o putea lăsa singură-n drum.

-Nu trebuia să-l lași să te-ajute, ți-am mai spus.

-Știi că nu mă pricep la de-astea. Și ce mai aveam de pierdut? Până și pe mine mă pierdusem.

–Lose yourself to find your self.

-Da. Încerc. Dieta keto a dat rezultate. Ce fain ar fi dacă ar exista rețete de viață cum există pentru slăbit. Dacă mi-ar fi spus cineva ce să fac să nu plece Gelu. Cine știe de când se gândea să plece, și eu habar n-aveam. Tot caut indicii privind înapoi, dar nici măcar acum nu găsesc c-aș fi avut motive de îngrijorare.

-E un fapt consumat deja. Ar trebui să ne concentrăm asupra noastră mai mult. Trebuie să ne modelăm, să ne pregătim de a doua tinerețe. O injecție cu acid hialuronic în zona pleoapelor face minuni, crede-mă. Și nu la bărbați trebuie să fii atentă, nu ei sunt reperul, pe ei îi luăm prin învăluire, îi prindem pe picior greșit, naiba știe ce facem, dar noi, noi știm exact cum stau lucrurile. Îți dai seama că atenția colegelor tale ar trebui să te flateze.

-Încerc. Doar că uneori mi se pare că mi-am luat bluza pe dos, că mi s-a întins rimelul sau rujul, îmi vine să le-ntreb ce nu-i în regulă, dar nu fac asta.

-Atâta ți-ar trebui. Sună-mă pe mine.

-Bine, Eliza. O sa te sun pe whats up video de la birou. Mă faci să râd.

-Mă suni și îți trece. Râdem de ele.

-Oare cât crezi că o să fii îngerul meu păzitor din umbră? M-am săturat să tot trăiesc așa asistată. E ziua ta și vorbim de mine.

-Și vrei să vorbim despre mine așa cu program? E ziua mea, deci e despre mine, cum se zice mai nou? Ce vrei să știi despre mine și nu știi? Eventual ce nu știu nici eu.

-Da, da. Știi că e o piramidă sau o schemă sau ceva de genu’: ce știe toată lumea despre noi, ce știm numai noi despre noi, ce știu ceilalți și noi nu știm și mai e ceva…

-Exact. Mor de curiozitate ce știu ceilalți și eu nu știu. Aș vrea să-mi spună. Mai luăm un Chardonnay, da? Domnișoară, încă un Chardonay, vă rog. Deci de ce nu-mi spun, dacă știu? Să devin mai bună.

-Nu poți fi mai bună de-atât. La mulți ani, baza mea granitică!

-Ooo, de mult nu mi-ai mai spus așa, Carmencita.

-E răsfățul meu pentru tine, de ton anniversaire.

-Suntem martorii reciproci ai propriilor vieți. Asta e fain. Că am în tine o oglindă. Și că nu trebuie să-ți explic cum eram eu acum douăzeci de ani. Sau cum îmi imaginez eu că eram. Tu știi. Deși eu nu-nțeleg cum împart oamenii timpul, arbitrar, absolut despotic, în trecut și prezent, de parcă noi nu suntem trecutul nostru, trecutul nu se revarsă în noi, sau cum?

-Eu n-am băut încă destul vin, dragă Eliza.

-Nu despre vin e vorba. Nici vorbă. Știi prea bine. Nu ți-am scris săptămâna trecută, exact în clipa în care am avut – a câta oară – convingerea asta? Nu ne povestim noi întâmplările noastre în timp real? Exact atunci când se petrec? Ei bine, sigur că există un delay, cam cât îi ia unui comentator sportiv să relateze meciul pe care-l urmărește pe teren, dar nu mai mult.

-Ce-ar fi viețile noastre dacă nu ni le-am povesti?

-Doamne, lui Alin îi plăcea să-i povestesc. Orice voiam eu. Povestește, spunea, povestești frumos. Nimeni nu mi-a mai spus așa, nici până atunci, nici de-atunci încolo. Povestești frumos.

-Și eu îți spun.

-Nu-i totuna, de parcă n-ai ști.

Vinerea trecută, uite că e deja e o săptămână de-atunci, mergeam la Cluj, pe un drum lăturalnic, pe care puteam să jur că nu-l știe mai nimeni, treceam printre vii, am apucat să văd că strugurii încep să se coacă, asfințea soarele, ca acum, căruțele apăreau de nicăieri și nu puteam merge tare, când l-am văzut. Primul meu gând a fost de unde știe Alin de drumul ăsta, ce caută el pe-aici, de parcă știam eu rute ascunse, inaccesibile celorlalți oameni, sau în orice caz nu știu de ce trebuia să-mi explic de ce n-a ales drumul obișnuit, pe care umblă toată lumea. Era el, după opt ani. Sau nouă? Neschimbat. Ți-am spus. Conducea atent, concentrat, cu aerul unui om care are o direcție. Îi crescuse barba. Părul îi era mai mare decât îl purta de obicei. Tot cu ochelarii lui fumurii, probabil aceiași. Nu m-a văzut. Era în Loganul roșu, al părinților. TRK. În dreapta lui, cineva, n-am apucat să văd cine. Poate maică-sa. Sau foca aia cu care umbla el într-o vreme. O femeie, oricum. Care m-a văzut și m-a recunoscut. Așa am simțit și așa a fost.

Am trecut unul pe lângă altul,venind din direcții opuse. Am continuat să conduc, atentă să ocolesc gropi pe care el , cu siguranță, le ocolise deja. Am prins un stop de cale ferată la care el doar a încetinit, cel mai probabil. Ciurdele de vaci se întorceau acasă. Conduceam încet în urma lor, le urmam ca într-o procesiune.

Doamne, m-am gândit, Alin, ai trecut pe lângă mine și nu m-ai văzut. Cum adică trecem așa unul pe lână celălalt? Sunt eu, și n-ar fi trebuit decât să coborâm din mașini și să mergem la cea mai apropiată cârciumă de pe marginea drumului și să stăm acolo la cafele proaste până ce ne-ar fi dat afară cârciumarul și de-aici încolo nu mai știu, chiar nu mai știu.

-Așa ar fi trebuit, Eliza. Într-o lume ideală.

-Nu, într-o lume firească. Mai aveam o mișcare să rezolv un cub Rubik și n-am fost în stare. Nu-nțelegi că e absurd ce s-a-ntâmplat? Că existăm amândoi pe acest pământ fiecare pe tronsonul lui de viață? Ce mai am eu de la el? Câte un like pe Facebook?

Plus că el nici măcar nu-și pune poze, nu că aș avea nevoie de ele. Doar el e în mine.

A postat de curând că va face o expediție documentară: „Poduri din Balcani”. Se va duce cu istoricii și politologii lui, va scrie articole deștepte pe care le va prezenta la simpozioane internaționale. Fie. Dar noi plănuiserăm la un moment dat să trecem peste podurile din Balcani împreună. Era un pod pe Drina, Alin, i-aș spune, unul care ține de arheologia poveștii noastre. Care a fost. Și de aceea este.

-Eu stau mărturie. Dacă ai nevoie de martori.

-Toți avem. Nu cred că ne suntem suficienți nouă înșine drept probă că existăm. Mai luăm un Chardonnay? Stai… O secundă, vă rog. Domnișoooară, vă rog, ne faceți o poză, știți, e ziua mea azi și m-aș bucura să surprindeți exact momentul când ridicăm paharele, neapărat să se vadă că e un moment festiv, sper că lumina e bună, vinul e roșu, și aș vrea să se vadă neapărat că vinul e roșu…

Adela Vlad s-a născut în 5 decembrie 1978, în Vișeu de Sus, Maramureș. A absolvit Literele la UBB în 2001 și un masterat în Literaturi francofone la aceeași universitate, în 2005. Din 2001 până în prezent este profesoară de limba și literatura română la un liceu din Bistrița. A publicat recenzii în „Luceafărul de dimineață” și o proză în „Familia” (2021). De asemenea, un text i-a apărut în antologia „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). A urmat cursuri de creative writing cu Florin Iaru și Marin Mălaicu-Hondrari.