Forma ploii (I)

Vă propunem spre lectură prima parte a unui fragment dintr-un roman în lucru de Diana Adamek. (Literomania)

Dacă vii dinspre nord pe calea apelor, în trei zile sau o săptămână, după portul din care ai pornit, Dover sau Lisabona, apropiindu-te tot mai mult de însorita insulă Madeira, cea numită a eternei tinereți, vei vedea mai întâi o umflătură gălbuie, ca o spinare de pește uriaș care își ia o gură de aer, localnicii o numesc Porto Santo și se tem de ea pentru că a adus multe nenorociri. Deși mica ridicătură de pământ nu s-a cutremurat și n-a scuipat niciodată foc din crestele sale, conuri vechi de vulcan acoperite de iarbă uscată, și n-a amenințat oamenii cu nimic altceva decât cu o invazie de iepuri sălbatici, urmașii iepuroaicei gravide pe care a adus-o cu ea, cu secole în urmă, o țărancă din Portugalia continentală, în căutare de un trai mai bun. O socoteală nechibzuită însă, căci, doar puțin timp mai târziu, tot ce a fost cândva verde s-a opărit sub lăcomia atâtor generații înverșunate de rozătoare care au măcinat cu dinții lor ascuțiți tot ce au putut găsi viu printre nisipuri. Au rămas acum doar ananasul și arborele dragonului, mici pâlcuri legănate de vânturi, sub cerul albastru care nu mai poate hrăni pe nimeni.

Apoi vin alte ridicături de pământ, mai întâi, printre cețuri și aburi, o siluetă spectrală, poate e deja Madeira, dar, mai sigur, cele trei insule pustii, numite ale deșertului, fără apă, înconjurate de curenți puternici care par să le împingă ca pe niște corăbii fără suflete spre malurile arse de soare ale Africii. De aici, lumina crește, căldura însă se domolește, valurile se sparg cu mai puțină furie, spumele sărate nu mai inundă puntea, ci se ridică spre cer și se transformă în nori, iar călătorii, așezați în șezlonguri, își pot scrie deja primele rânduri din scrisorile pentru cei de acasă. Vor ajunge în curând, după ce vor ocoli coada peninsulei São Lourenço, uriașa șopârlă cu trup de nisip, adormită de secole deasupra acestui ocean care își întretaie în acest punct curenții, părând să se despartă în două mări, cea rece, dușmănoasă și cutremurată de furtunile nordului rămâne în urmă, lăsând loc pentru o alta, blândă și caldă, cu cer însorit și golfuri primitoare pentru vasele care vor să debarce.

Ar putea fi portul Funchal, unde vor acosta vapoarele cu pasageri veniți care de unde, umbreluțele doamnelor s-au deschis deja, rochiile lor foșnesc de nerăbdare, pe ei îi vom părăsi acum, dar mai este și micul port privat, aproape de insula fortificată Pontinha, cumpărată de firma Blandy și folosită ca debarcader pentru transportul buteliilor de vinuri care aduc faimă și mult câștig familiei. Prietenii apropiați sunt întâmpinați aici de Jamal, nepotul primului angajat al companiei, un negru vânjos, la vreo cincizeci de ani, obișnuit cu de toate, de la batiste înlăcrimate la încărcături dintre cele mai grele, pe care le ridică nici cât răsuflă, așa că din două mișcări cufere de lemn, genți de piele, saci de pânză și coșuri de răchită vor zbura ca prin vis pe spinarea măgărușilor înșirați la poarta debarcaderului. Bun venit în paradis!, scrie pe pancarta încrustată cu litere din scoici pe care o flutură cu o mână, timp în care pe cealaltă, acum că a terminat cu bagajele, o îndreaptă spre urechile primului animal de povară, conducătorul caravanei, dându-i, cu o plesnitură scurtă din degete, semn să pornească.

Poate așa s-a întâmplat și în anul 1860, când Alteța sa imperială, împărăteasa Sissy, a sosit prima oară în Madeira. Tot așa s-au despărțit mările și s-au legănat valurile. Iar mai apoi când, cincisprezece ani mai târziu, pe o furtună năprasnică, a cerut permisiunea să ancoreze în golful ferit de curenți al familiei Blandy, și vaporul care aducea spre tărâmurile cu soare pasageri îmbarcați în Dover, mulți dintre ei muncitori, printre ei și pe alți încrezători în promisiunile astrelor, cum e acest cuplu atent să nu scape din priviri o fetiță care nu stă o clipă locului, deși mai mult alunecă decât aleargă pe puntea umedă. Tammy, o strigă mama ei, când se apropie prea mult de parapeți, iar ea se întoarce, râzând de fiecare dată când cade. Ar porni, totuși, din nou, spre marginile micii ei lumi, dacă, fără prea multe semne, afară de norii grei care au coborât de dimineață peste mare, nu s-ar stârni dintr-o dată vântul, e aspru și lovește cu o mie de bice din toate părțile, zgâlțâind nava, prin aerul dens zboară deja fel de fel de lucruri, șervețele, fețe de masă, eșarfe, pagini de scrisori, iată și o pălărie pentru Dragă Carlos, și încă un evantai cu pene azurii pentru o Iubită Rebecca, Ție și numai ție toată îmbrățișarea mea, un an lung, un soare luminos, spun rândurile udate deja de ploaia care s-a năpustit și răpăie din norii descărcați cu furie, măturând tot, căci adevărul acestor clipe e altul, deși nimeni nu a mințit și n-a crezut în altceva atunci când a scris. Hârtiile s-au amestecat și se tot rotesc în aer, zdrențuite, șifonate și amețite, ca niște păsări cu ghearele strânse peste trupul lor rănit, înainte de a mai zbura încă o dată spre cer, fără a mai putea duce însă nimic cu ele spre cele veșnice. Cine ar mai putea citi ceva din ghemotoacele astea ude?, nici chiar din zațul ceștii de cafea, cu două cuburi de zahăr rămase lipite de toartă, care s-a cufundat și ea, după mai multe piruete, în mare. Nava se înclină dintr-o parte în alta, sub ropotele ploii care se întețesc.

Când, în sfârșit, au reușit să acosteze, întâmpinați de mai toți slujbașii familiei Blandy, negrul Jamal și-a pierdut puțin firea. N-a mai fluturat pancarta cu scoici, ci s-a repezit să scoată din pântecele navei bagajele pline de apă. Înșfacă tot ce-i iese în cale, pândind cu un ochi la debarcarea pasagerilor, care ar fi fost treaba lui, dar care acum a trecut în grija grădinarilor, bucătarilor și a câte unei menajere milostive, udă și ea din cap până în picioare, aveți grijă să nu alunece vreunul, nu servitoarea, obișnuită cu locul, ci nefericitul care a visat soare și a dat peste un potop, strigă negrul, mai aruncând un sac din cala năclăită. Fluieră scurt la fiecare transport, măgărușii, cu spinările încărcate, vor ști unde să meargă și singuri. De acolo, din poarta grădinilor care se întind împrejurul domeniului Blandy, după un ceai fierbinte înmulțit cu vin și însoțit de tarte cu vanilie, lucrurile își vor recăpăta rostul.

Oh, nu, strigă dintr-o dată Jamal, care a fost atent la toate care s-au mișcat pe punte, pe fetița asta o duc eu. Și nici nu se sting bine vorbele lui, că e deja sus, de unde o ridică pe micuța Tammy dintre bagajele după care stă pitită și-i caută în ochii fumurii un semn de viață. Totul e bine, spune el, învelind-o în ceea ce are la îndemână, nimic altceva decât vesta lui cu însemnele firmei la care lucrează, o va recunoaște poate mai târziu după asta, important e să o urce pe spinarea ultimului măgăruș din caravană, pe care îl dezleagă și îi suflă cald în urechi, aproape un suspin, fiindcă și el, ca și fetița, e încă doar un pui, neobișnuit cu comenzile și urcușul de unul singur, Te rog. Iar animalul ascultă, răspunzând cu un pufăit de plăcere și, după ce își scutură de câteva ori trupul muiat de apă, pornește legănat, dar sigur, spre culmi.

Jamal mai are însă multă treabă, cea mai grea acum e să scoată din cala vaporului o barcă, o vechitură acoperită de fel de fel de scrijelituri tăiate în lemn cu cuțitul, cine oare a cărat după el pe drumul lung al apelor un obiect atât de mare și nefolositor? Bărci sunt și aici destule, noi și solide, făcute anume pentru plimbări sau pescuit, asta e măcinată de cruste vechi de sare din care și-a tras seva o mulțime de colonii de licheni colorați, întinse chiar și peste spărturile cuvei, cui să-i servească o astfel de epavă cu care n-ai putea ieși doi pași măcar înafara portului fără să se scufunde? Ar lăsa-o la urmă sau nici n-ar mai scoate-o dacă ambarcațiunea n-ar sta înfiptă în calea lui, tăindu-i drumul spre muntele de cufere și alte bagaje pe care călătorii le așteaptă. Vă ajut eu, strigă un bărbat, fluturându-și brațele, e încă sus, pe esplanada cu flori spre care au fost conduși mai toți cei din vaporul inundat de furtună, dar coboară în fugă, sărind deodată mai multe din treptele de piatră care leagă domeniul de debarcader. Eu sunt proprietarul, șuieră el, e un dar de departe pentru fetița mea, nu aruncați! adaugă, înainte ca vocea să i se stingă cu totul. Bine, dă din cap Jamal, stai aici și așteaptă, noi vom trage barca sub șopron, ceea ce se și întâmplă cu ajutorul încă al câtorva brațe care știu cum să mânuiască tot ce e greu și al soarelui care a spart norii, urcând spre înalt.

La amiază nisipul plajei e deja uscat, pe puntea vaporului, ocrotit de apele golfului, se face curat, pasagerii și-au găsit fiecare, după planul țesut dinainte, un loc, deocamdată măcar o cameră pentru o noapte din cele multe de închiriat pentru muncitori, mai cu seamă sus, pe crestele verzi, atât de asemănătoare, deși mult diferite de cele de acasă. Cu puțin noroc și o cină bună, poate un pește spadă sau doar sardine împănate cu usturoi și udate din belșug cu vin, după cum își poate deschide fiecare punga, mâine vor uita de toată această întâmplare, care, drept vorbind, nici nu i-a zguduit atât de tare, mai mare a fost spaima și zăpăceala. Iar dimineața, când vor coborî, înghesuiți în singurul vagon al trenului care și-a făcut cale dintre piscurile cu pietre spre plajă, vor crede din nou cu tărie că pe această insulă însorită vechii navigatori au găsit paradisul.

Ar zice la fel și familia Taylor, mama și tatăl micuței Tammy care a stârnit atâta agitație. Sunt toți trei găzduiți de mai mult de o săptămână de stăpânii domeniului, care au îndrăgit-o pe copilă din prima clipă, iar doamna Blandy, deși are deja în grijă șase copii, crede că încă unul i-ar aduce un plus de bucurie. Mai ales că fetița e veselă mai tot timpul și pare că nu se teme de nimic, chiar dacă, în larg sau aproape de port, se mai stârnesc furtuni. Pentru părinții ei, educați și vorbitori de multe limbi străine, de la islandeză la portugheză, lăsându-le la o parte pe cele mai obișnuite, s-ar putea găsi multe de făcut, de pildă să-i învețe pe cei mici tot ceea ce le-ar fi de folos pentru ieșirea, peste câțiva ani, în lume, timpul trece repede, iar ei cresc cât nici nu observi, ce ar fi ca Miss Jane, mama, să preia sarcina asta?, iar tatăl, medic, să se ocupe de cele multe care îi pot supăra pe ei sau pe angajați? Cu toții au fost de acord, doar că fetița ar dori, cerându-și iertare pentru îndrăzneală, să-i fie lăsat lângă poartă sau mai aproape dacă se poate, și măgărușul care a adus-o pe spinare și de care nu ar vrea să se despartă. Bine, acesta e darul pentru aniversarea celor cinci ani pe care îi împlinește acum, în vară, E al tău, vrei să-i dai un nume?, consimte doamna Blandy, Oh, da, da, izbucnește fetița, și micul ei corp se zguduie de un hohot prelung, râde sau plânge de neașteptata fericire, în astfel de clipe toate se amestecă și seamănă între ele, cum să le deosebești sau să le desparți când vin din adânc?, apoi, după ce se potolește, strângând în brațe și mângâind gâtul cald al animalului, repetă că Da, da, ar vrea să se numească Irony. De ce așa, va rămâne secretul ei.