Iluzia autonomiei esteticului

În urmă cu 10-15 ani eram un fan înfocat al teoriei autonomiei esteticului. Credeam într-o formă de ficțiune pură, desprinsă de constrângerile contextului, ale epocii, ale socialului, ale biografiei. Dar nu și desprinsă de experiență, deoarece consideram și consider și acum experiența personală ca fiind cel mai valid canal de conversie a unor idei și a unei viziuni a lumii concrete într-o lume ficțională. Este o doză de subiectivitate pe care nu o putem ocoli și care, până la urmă, conferă literaturii personalitate și efect de autenticitate. Ce legătură are însă aceasta cu ideologia?

Putem spune că, la origine, autonomia esteticului este de sorginte clasicistă. De aceasta a și fost atât de repede și de ușor preluată la noi de Titu Maiorescu și teoretizată în spațiul românesc (probabil pornind de la teoria estetică a lui Baumgarten). Dar chiar și sub influența lui directă, conceptul a funcționat doar parțial. Era Eminescu ne-ideologizant în „Scrisori” (la poeme mă refer, nu la misivele către Veronica)? Sau naționalismul nu se pune ca ideologie? Tocmai pentru că era ideologizat a putut fi folosit cu atâta succes și de propaganda comunistă (a se citi ceaușistă). Titu Maiorescu însuși ajunge, pe final, să abdice în bună parte de la propria convingere și teorie.

Bineînțeles că în clasicism nu apare chiar sub denumirea și forma sub care o cunoaștem noi azi, însă ideea de fond și premisele autonomiei esteticului sunt acolo, au servit de minune clasicismului și au înflorit, tocmai deoarece ei desprindeau literatura de realitate și voiau ca aceasta să ofere doar modele pozitive, ideale, eroice și într-o oarecare măsură utopice ale naturii umane. Ceea ce am numi în teoria de azi role models. Urâtul, banalul, mundanul, politicul, cruzimea, perfidia, slăbiciunea, lașitatea etc. nu aveau ce căuta în lumea literaturii, perfecte și normate, a clasicismului, decât ca exemple negative, trăsături ale unor antagoniști care trebuiau înfrânți. Dar chiar și în această abordare există o doză bună de ideologie, nu credeți? Însă o cultură romantică sau barocă, adânc implicată ideologic, nu putea marșa la o asemenea teorie. Sau vă imaginați că Victor Hugo era neimplicat ideologic? Ca să dau un singur exemplu din cele câteva zeci care îmi vin imediat în minte.

Însă neracordarea la ideea incipientă a autonomiei esteticului preexistă romantismului. Ce vreți mai vehement politic și ideologic decât Rabelais sau Swift? Celebrele lor „Gargantua și Pantagruel” și „Călătoriile lui Gulliver” au fost la origine satire politice. Nu erau singurii din epoca lor care scriau satiră, pamflet sau alegorie politică, însă ale lor au rezistat pentru că aveau o valoare literară care s-a păstrat mult după dispariția contextului politic la care se referă. Își mai amintește cineva de Bernard Mandeville și de „Fabula albinelor”? Era un contemporan al lui Swift a cărui satiră a fost considerată în epocă mult mai tăioasă și mai de calitate decât cea făcută de Swift. Totuși, „Fabula albinelor” mai e citită doar de specialiști, în timp ce „Călătoriile lui Gulliver” sunt încă citite în mod curent.

Ce vreau să spun este că valoarea literară, atunci când există, nu este dependentă de teoria autonomiei esteticului și nici nu este diminuată de eventualele implicații ideologice. Politica și ideologiile se schimbă, cadrele de gândire se schimbă, însă valoarea literară are ceva independent de acestea, care îi asigură perenitatea.

Citește și Dispariţia (fragment)

Un teren propice din punct de vedere teoretic a găsit și în cadrul realismului, odată cu regulile perspectivei obiective și a naratorului omniscient, dar și aici a funcționat doar parțial, vezi Thomas Mann sau Nicolae Filimon al nostru. În secolul XX, mai ales după cel de-Al Doilea Război Mondial, conceptul cunoaște o nouă teoretizare, efectuată de Theodor W. Adorno și autonomia esteticului revine în prim-plan, revitalizată, ca formă de protecție în fața literaturii de propagandă. O bună parte din literatură devenise și ea captiva războiului și apoi a Războiului Rece și era vizibil înregimentată politic și ideologic. Nazismul, dar mai ales comunismul, care a durat mult mai mult, au generat tone de literatură de propagandă care au provocat teamă, repulsie și distanțare.

În comunismul românesc, după anii ’60, autonomia esteticului a fost încurajată deoarece a funcționat ca o măsură „critică” de prevenire a apariției oricărui alt tip de ideologie în literatura de masă (în afară de cea agreată și încurajată, a partidului, evident) înainte de a ajunge pe mâna cenzurii, care, deși oficial fusese desființată în 1977, funcționa în continuare în redacțiile tuturor editurilor și revistelor. Propaganda a lăsat sechele, traume și prejudecăți. Prin urmare, sunt perfect de înțeles aversiunea și reticența celor care au trăit această perioadă pentru orice ficțiune cu implicații ideologice. Însă și aici există nuanțe. Literatură ideologizată au scris și Labiș și Beniuc. Pe primul îl mai putem citi cu plăcere, fără ca dimensiunea sa ideologică să fie deranjantă, și după 65 de ani, pe al doilea, nu. Propaganda e doar mesaj ideologic și politic, fără valoare estetică și literară, pentru ea literarul e secundar, e doar un ambalaj, pe când în cazul literaturii de calitate, ideologia este doar un resort, nu un scop, miza fiind una predominant estetică.

Ce vreau să spun este că valoarea literară, atunci când există, nu este dependentă de teoria autonomiei esteticului și nici nu este diminuată de eventualele implicații ideologice. Politica și ideologiile se schimbă, cadrele de gândire se schimbă, însă valoarea literară are ceva independent de acestea, care îi asigură perenitatea.

Și mai este ceva important, dacă, respectând criteriile autonomiei esteticului, am face o epurare la sânge a literaturii, din Antichitate până în prezent, ați fi poate surprinși să vedeți că majoritatea autorilor și a volumelor pe care le considerăm valide estetic, cărți pe care le socotim esențiale, nu ar trece testul și ar trebui eliminate. Nu o să vă obosesc cu detalii, dar m-am jucat la un moment dat și am identificat peste 100 de titluri clasice care nu sunt „conforme”.

Dacă până acum a funcționat cum a funcționat, în secolul XXI, autonomia esteticului, văzută în varianta sa radicală, care să excludă orice influență ideologică, este o utopie drăguță. Sau, dacă vreți, o iluzie. Identitatea omului secolului XXI nu mai poate fi definită ne-ideologic. În contextul în care suntem, orice alegere este una politică. Dacă bei pepsi sau coca-cola sau niciuna e o alegere politică. Dacă mănânci carne de la abator sau doar bio sau deloc este o alegere politică. Dacă porți sau nu mască este o alegere politică. Orice alegere este tributară sau reprezintă un mod de gândire ideologic. LGBTQ sau familia tradițională? Feminist sau conservator? White Pride sau Black Lives Matters? Socialist sau capitalist? Consumerist sau ecologist? Naționalist sau europenist? Corectitudine politică sau libertate de expresie? Toate aceste opțiuni ne definesc pe termen scurt și lung și nu mai pot fi ocolite. Ingenuitatea nu mai este posibilă. Nu le poți evita deoarece sunt parte constituentă a vieții cotidiene. Fie că o faci conștient sau nu, automat te vei plasa într-o tabără. Și fiecare tabără ideologică încearcă să își impună opinia în fața celorlalte și crede că este deținătoarea adevărului. Efortul acesta de impunere transformă ideologia în politică. Prin urmare, totul, de la cele mai mărunte gesturi, ce cărți citești, la ce filme te uiți, până la deciziile importante de viață, la ce școală îți dai copiii sau în ce îți investești economiile, sunt condiționate ideologic și politic.

Atunci este imposibil ca literatura să nu fie ideologizată, în primul rând pentru că ea este o reflexie a contextului social în care se manifestă. Dacă ideologia din spatele personajelor ar lipsi, acestea nu ar mai fi verosimile și credibile. Și apoi tu, ca autor, inconștient probabil reprezinți o poziție ideologică. Să faci un efort de maximă, și până la urmă imposibilă, „obiectivare” pentru a o reprima ar însemna să te falsifici. Falsificare ce, inevitabil, s-ar transfera și în literatură.

Prejudecata autonomiei esteticului funcționează ca o altă celebră prejudecată împământenită. De la iluminism încoace, ne-am obișnuit să asociem logica cu rațiunea și rațiunea cu adevărul. Logica este un indicator al utilizării rațiunii, însă nu este un garant al adevărului. Logica poate, la fel de bine, fi folosită pentru demonstrarea unui fals. Și nici rațiunea nu este sinonimă cu adevărul. E adevărat că rațiunea este unul dintre cele mai fiabile mijloace de a ajunge la adevăr, după cum este dovedit, însă nu îl garantează și cu siguranță nu este unicul mijloc. Așa și cu autonomia esteticului, reprezintă o modalitate de a scrie literatură de calitate, dar nu conține garanția calității și nu este, nicidecum, singura modalitate.

A acuza premiile Nobel pentru literatură, de exemplu, că sunt acordate pe criterii ideologice, și că asta le-ar face irelevante, mi se pare reducționist și injust. Nu sunt acordate exclusiv pe considerente estetice, e adevărat, dar nici exclusiv pe considerente ideologice. Sunt avute în vedere considerente estetice ȘI ideologice. Iar ideologia urmărită nu are nimic de-a face cu propaganda, la care ne gândim în mod automat, ci cu radiografierea complexă a societății, care nu ar fi posibilă fără ideologic, și cu efectele pozitive care decurg din conștientizarea și asumarea realității înconjurătoare prin punere în perspectivă. Ideologicul și esteticul nu mai pot fi separate și rareori, de fapt, au fost. Și chiar dacă pare o blasfemie să denunți utopia autonomiei esteticului, lucrul acesta este necesar, pentru că altfel rămânem cantonați într-o perspectivă tradiționalistă ruptă pe de-a-ntregul de lumea vie și de gândirea în mișcare din jur.

Ca să închei, din punctul meu de vedere, validitatea sau nu a autonomiei esteticului este un subiect spinos, sensibil, dificil și ramificat care cel mai ușor se tranșează printr-o opțiune personală. Ca religia. Vrei să crezi? Foarte bine. Nimeni și nimic nu te împiedică, dar eu sunt agnosticul care nu crede în autonomia esteticului. Lucrând cu instrumentele interpretării, avem în aceeași măsură dreptate, nimic nu poate fi dovedit empiric. Până la urmă, argumente avem și unii, și alții, dar și argumentele acestea, trebuie să o spunem, sunt ideologice. De ambele părți.