Vă invităm să citiți un fragment din volumul „Hans Bergel – un om, o viață, un crez/ Hans Bergel – ein Mensch, ein Leben, ein Glaube” de Mihaela Malea Stroe, volum apărut în 2025 la editura brașoveană Pastel, cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la nașterea lui Hans Bergel. (Literomania)
Hans Bergel – „Foaie de suflet pentru un oraş transilvan”
Despre Hans Bergel se poate spune, pe scurt, că s-a născut la Râşnov, lângă Braşov, în urmă cu opt decenii, că este un cunoscut scriitor, gazetar, eseist, traducător. Că a fost condamnat politic în celebrul proces intentat la Braşov „Lotului Scriitorilor Germani”, având de efectuat 15 ani de „muncă silnică”. A executat o parte din pedeapsă, fiind eliberat în 1964, ca urmare a unei graţieri generale, iar din 1968 s-a stabilit în Germania, la München, unde continuă neobosit să scrie.
Dar, dincolo de acest „rezumat” biografic, se cuvine să ştim cine este, în esenţă, Hans Bergel: un sas râşnovean, a cărui ţară natală – România – prin regimul politic instalat la putere după 1944, i-a îngrădit dreptul de a o iubi, de a-şi manifesta iubirea scriind liber. Un râşnovean plecat, prin forţa împrejurărilor, în ţara limbii sale materne – Germania –, unde, la vremea aceea (adică între 1968 – 1989), i s-a îngăduit să scrie şi să vorbească deschis, să-şi exteriorizeze dragostea faţă de meleagurile natale, româneşti, în limba maternă, germana. Un saxon „repatriat” în ţara strămoşească nu ca urmare a unei irepresibile chemări ancestrale, ci drept urmare a vicisitudinilor istoriei şi pentru care „acasă” a continuat să fie plaiul transilvan unde a deschis ochii asupra lumii, indiferent prin câte alte părţi ale Terrei l-au purtat, între timp, paşii de scriitor-călător. Indiferent pe unde ar poposi, Hans Bergel duce cu sine amintiri dragi ale Transilvaniei, ale Ţării Bârsei, ale oraşului de la poalele Tâmpei şi „mireasma socului ce creşte sălbatic în crăpăturile zidurilor”, împletită cu „aroma răşinei de larice şi cea a tufelor de urzici” pentru că, după cum însuşi spune, aceasta mireasmă reprezintă noţiunea de „acasă”.
Eseurile cuprinse în cartea de faţă (traduse prin osârdia studenţilor îndrumaţi de doamna Mariana Lăzărescu şi publicate de Editura Aldus) (1) sunt doar o mică parte dintre scrierile lui Hans Bergel, menite să dovedească legătura lui „de suflet” cu tărâmul primelor învăţături şi experienţe fundamentale de viaţă sau acelea – dramatice – din vremea maturităţii.
Pentru Hans Bergel, Transilvania natală a rămas spaţiul privilegiat al interferenţelor culturale, asigurat de convieţuirea paşnică, neatinsă şi nepervertită de interese politice sau economice, a românilor, saşilor, ungurilor şi evreilor aici vieţuitori şi deopotrivă supuşi suferinţei şi bucuriilor, ca oameni, înainte de toate, mai presus de apartenenţa la un neam sau altul. Un fel de mică Europă deja unită prin interculturalitate şi unită firesc, de la om la om, în afara oricărei platforme politice sau ideologii.
Şi, tocmai de aceea, Hans Bergel îşi aminteşte, cu prospeţimea tinereţii veşnice, de spaţiile şi reperele sacre întru care s-a născut. A vorbi despre Liceul „Honterus”, despre Biserica Neagră, despre Piatra Craiului, despre Ţara Bârsei (sau „cealaltă Transilvanie”, cu statut de capitală ardelenească de sine stătătoare) este, pentru autor, o bucurie şi o datorie de suflet, exemplar onorate în eseurile sale. Un loc aparte în acest periplu prin locurile unei geografii lăuntrice îl ocupă Braşovul, cetatea situată între „Ţara Soarelui-Apune şi Ţara Soarelui-Răsare”. „Pe cine să mai mire faptul că noi, toţi, fiecare în felul său, chiar şi după desparţirea definitivă de acest oraş, trăim cu pecetea sa în inima noastră?” – se întreabă Hans Bergel. Evident, legătura cu „oraşul coroanei” este atât de puternică, încât se ajunge la un fel de identificare a eului cu urbea: „când vorbim despre el, despre munţii care-l înconjoară, despre casa Domnului ce se înalţă – neagră – spre ceruri, despre istoria lui, vorbim despre noi, despre amprenta pe care acest oraş a lăsat-o asupra noastră […]. Şi niciunul dintre noi nu poate spune unde sfârşeşte legenda acestui oraş şi unde începe istoria sa”.
Eseurile nu surprind doar un topos afectiv, ci şi prezenţe umane dintre cele mai diverse care, într-un fel sau altul, au marcat existenţa autorului lor: de la ciobanul – aproape generic – din Carpaţi, maestru în arta povestirii, până la nume deja cunoscute de români ignoraţi în propria ţară, dar apreciaţi ca valori artistice în alte perimetre: Nicolas Catanoy, cel „fără tihnă în nevoia sa de a da o mână de ajutor într-o lume cu nevoi de tot felul şi neobosit în căutare de răspunsuri”, sau Ioana Maria Gorvin, „tragediana cu melosul transilvan în glas”. Hans Bergel pledează pentru unitate în diversitate, pentru şansa de a fi pe deplin europeni în măsura în care se petrece „întâlnirea cu celălalt”, întâlnire între oameni, înainte de toate. Îndemnul lui este cât se poate de limpede: „haideţi să ne cunoaştem nu doar pe noi înşine prin diferenţe, ci să acceptăm şi ceea ce ne este comun ca pe o necesitate a existenţei noastre istorice. Ca europeni nu avem altă cale”.
(1) Hans Bergel, „Foaie de suflet pentru un oraș transilvan”, Editura Aldus, Brașov, 2005
Scrie un comentariu