Avanpremieră

În inima țării (fragment)

Un roman timpuriu al laureatului Premiului Nobel pentru litera­tură J.M. Coetzee, narat în 266 de paragrafe numerotate, struc­tura lui fiind influențată de modalitățile de reprezentare ale filmului și fotografiei. În 1977, când locuia la Cape Town, J.M. Coetzee a primit pentru acest roman cel mai important premiu anual din Africa de Sud, Central News Agency Literary Award (CNA Prize). În 1983 romanul a fost ecranizat cu titlul „Dust”, în regia lui Marion Hänsel, cu Jane Birkin, Trevor Howard și John Matshikiza în rolu­rile principale.

Într-o fermă izolată din Africa de Sud, ignorată de tatăl său, dispre­țuită și temută de servitori, eroina lui J.M. Coetzee trăiește între visul răzbunării  și realitatea excluderii. Între redarea precisă a durității fap­telor și halucinațiile minții rătăcite, între poezia spațiului infinit și deta­­liile imunde ale vieții și morții, povestea Magdei nu-și găsește alinare.

Magda, o fată bătrână cu mintea pe jumă­tate pierdută, duce o existență anostă, sin­gu­ratică, pustie, înstrăinată de celelalte ființe omenești. În afară de tatăl ei, fermierul, un văduv posac, înăsprit de viața la ferma lui izolată din mijlocul deșertului Karoo, nu se mai află în jur decât niște servitori negri, dintre care unul, Hendrik, este cel mai tânăr, nou-venit, muncitor, politicos. Magda își pune gândurile și trăirile pe hârtie, paragraf după paragraf. Un fel de jurnal în care de­s­crie curgerea molcomă a timpului — zi după noapte după zi, îndatoririle casnice, cele de la ferma de oi, cele ale pământului, de la un ciclu la altul al naturii, vară, iarnă, secetă, ploaie, de la focul și cafeaua matinale, la mesele duminicale, de la curățatul cizme­lor, la cârpitul hainelor, de la plecarea de di­mineață a fermierului, la întoarcerea călare la apus. O viață departe de civilizație, de dru­muri umblate, un pământ unde și fără­dele­gea poate rămâne neștiută. Dar într-o bună zi, Hendrik vine acasă cu o soție tânără și frumoasă, fapt care declanșează adevărata tragedie a tatălui și a fiicei sale.

„Jurnalul pătimaș al unei tinere care trăiește la o fermă îndepărtată din Africa de Sud, În inima țării este o poveste extraordinară despre fantezii obsedante și răzbunare sângeroasă. Acest portret al singu­rătății, al mâniei clocotitoare și al demenței inevitabile este creionat cu puterea și siguranța care caracterizează scrisul lui J.M. Coetzee.”

Washington Post Book Review

 

44.Dar ce bucurie ar fi să fiu doar banală, o moştenitoare banală, placidă, cu cap sec, speriată că va fi uitată pe raft, gata să se dăruiască trup şi suflet primului doritor care trece prin preajmă, chiar şi unui vânzător ambulant, chiar şi unui profesor de latină itinerant, şi să-i zămislească şase fete şi să-i îndure loviturile şi înjurăturile cu dârzenie creştinească, şi să trăiască o viaţă decentă, obscură, în loc să mă sprijin într-un cot şi să mă uit la mine în oglindă, într-o atmosferă tot mai adâncă de întuneric şi de pieire, dacă oasele mele îmi spun adevărul. Păi, de vreme ce sunt în stare să-mi părăsesc atât de implacabil patul cald la cinci dimineaţa, să aprind focul în sobă, cu picioarele vinete de frig, cu degetele lipindu-mi-se de vasele de fier îngheţate, de ce nu mă reped acum prin lumina lunii până la lada cu unelte, până la livadă, să încep toată treaba asta cu smulsul părului şi smulsul dinţilor şi mâncatul fructelor, până nu e prea târziu? Există ceva în mine care iubeşte ce e sumbru, ce e hidos, ce e sortit pieirii, care îşi părăseşte culcuşul şi se ghemuieşte într-un ungher întunecat, printre rahaţi de şobolani şi oase de găină, în loc să se supună bunei-cuviinţe? Şi dacă există, de unde vine? Din monotonia a ceea ce mă înconjoară? Din toţi aceşti ani în mijlocul naturii, la şapte leghe depărtare de cel mai apropiat vecin, jucându-mă cu beţe, şi pietre, şi insecte? Nu cred, deşi cine sunt eu să spun? De la părinţii mei? De la tatăl meu, furios, lipsit de iubire? De la mama, acel oval estompat din spatele capului tatălui meu? Poate. Poate de la ei, împreună şi în parte, şi de mai departe de ei, de la cei patru bunici, pe care i-am uitat, dar pe care cu siguranţă mi-i pot aminti în caz de nevoie, şi de la cei opt străbunici, şi de la cei şaisprezece stră-străbunici, exceptând cazul în care nu e vreun incest pe linie, şi de la cei treizeci şi doi înainte de ei, şi tot aşa până ajungem la Adam şi Eva, şi în sfârşit la mâna lui Dumnezeu, printr-un proces a cărui matematică mi-a scăpat întotdeauna. Păcatul originar, degenerescenţa liniei: iată două ipoteze frumoase, curajoase pentru faţa mea urâtă şi pentru dorinţele mele tenebroase şi pentru lipsa impulsului de a sări din pat în această clipă, pentru a mă curarisi. Dar explicaţiile nu mă interesează. Nu mă interesează întrebări de genul de ce? sau pentru ce?, privitoare la fiinţa mea. Mă interesează soarta; sau, dacă nu există soartă, mă interesează ceea ce-mi pregăteşte viitorul. Femeia cu bonetă de noapte care mă priveşte din oglindă, femeia care, într-un anumit sens, sunt eu, se va ofili şi îşi va da sufletul aici, în inima ţării, dacă nu va avea măcar o pojghiţă de întâmplări cu care să-şi ducă zilele. Nu mă interesează să devin una dintre acele persoane care se uită în oglindă şi nu văd nimic, sau merg în soare şi nu au umbră. Depinde de mine.

 

45.Hendrik. Hendrik este plătit cu bani şi în natură. Ceea ce pe vremuri era doi şilingi la sfârşitul unei luni, acum a crescut la şase şilingi. De asemenea, două oi pentru tăiere şi raţii săptămânale de făină, mălai, zahăr şi cafea. Are şi o parcelă pentru legume, numai a lui. Se îmbracă în hainele bune pe care tata nu le mai poartă. Pantofi îşi face singur, din piei pe care le tăbăceşte singur. Duminica e liber. Când e bolnav, primeşte îngrijiri. Când va îmbătrâni prea mult ca să mai muncească, îndatoririle lui vor fi lăsate în seama unui bărbat mai tânăr, iar el se va retrage pe o bancă la soare, de unde îşi va privi nepoţii cum se joacă. Locul de veci îi este însemnat în cimitir. Fiicele lui îi vor închide ochii. Sunt şi alte feluri de a aranja lucrurile, dar nu cunosc nici unul mai paşnic decât acesta.

 

46.Hendrik doreşte să-şi înceapă o spiţă a lui, modestă, în paralel cu aceea a bunicului şi a tatălui meu, ca să-i pomenesc numai pe ei. Hendrik ar vrea o casă plină de fii şi fiice. De aceea s-a însurat. Se gândeşte că al doilea fiu, cel obedient, va rămâne la vatră, va deprinde muncile de la fermă, va fi stâlpul pe care se va bizui el, se va însura cu o fată bună şi va continua spiţa. Fiicele, gândeşte el, vor munci la bucătăria fermei. În serile de sâmbătă, vor fi curtate de băieţi de la fermele din vecinătate, vor străbate kilometrii nesfârşiţi ai veldt-ului pe biciclete, cu chitarele prinse cu nişte curele pe după umeri, şi vor zămisli copii din flori. Primul fiu, cel năbădăios, cel care nu va spune Da, va pleca de-acasă, va căuta de lucru la căile ferate, va fi înjunghiat într-o încăierare şi va muri singur, frângând inima mamei lui. Cât despre ceilalţi fii, cei neînsemnaţi, poate că şi ei vor pleca să caute de lucru şi nu se va mai auzi de ei, sau vor muri în fragedă pruncie, dimpreună cu un număr de fete, astfel că, deşi linia se va ramifica, nu va ajunge prea departe. Acestea sunt ambiţiile lui Hendrik.

 

47.Hendrik şi-a găsit o nevastă din pricină că nu mai este un bărbat tânăr, din pricină că nu doreşte ca sângele lui să dispară de pe pământ pentru totdeauna, din pricină că a ajuns să se teamă de căderea nopţii, din pricină că omul n-a fost făcut să trăiască de unul singur.

 

48.Nu ştiu nimic despre Hendrik. Şi aceasta deoarece, în toţi anii petrecuţi împreună la fermă, el şi-a ştiut locul, iar eu m-am ţinut la distanţă; şi combinaţia celor două, locul şi distanţa, a făcut ca privirea mea să se oprească asupra lui, a lui să se oprească asupra mea, să rămână şi una, şi alta binevoitoare, necurioase, distante. În cazul meu, simt nevoia unei explicaţii în acest punct. Hendrik este un om care munceşte la fermă. Un bărbat înalt, cu umeri drepţi, cu pielea cafenie, cu pomeţi înalţi şi ochi oblici, care traversează ograda cu mers grăbit, neobosit, pe care nu-l pot imita, picioarele se mişcă mai degrabă din şold, nu îndoite de la genunchi, un bărbat care taie oile pentru noi în serile de vineri şi agaţă carcasele în copac, şi taie lemnele, şi mulge vaca, iar dimineaţa spune „’Neaţa, domnişoară“, îşi ridică pălăria şi-şi vede de treburile lui. Ne avem locurile noastre, Hendrik şi cu mine, stabilite după un cod vechi, foarte vechi. Cu o uşurinţă fluidă, executăm, fiecare, paşii dansului nostru.

 

49.Eu păstrez distanţa tradiţională. Sunt o stăpână bună, cu judecată dreaptă, binevoitoare, atentă, nicidecum o cotoroanţă, în nici un sens. Pentru servitori, înfăţişarea mea nu contează, şi eu le sunt recunoscătoare. Prin urmare, ceea ce simt că este adus de briza uşoară a zorilor simt şi alţii, nu numai eu. Toţi simţim acelaşi lucru şi cu toţii suntem cuprinşi de tulburare. Zac trează, ascult ţipetele înăbuşite, sugrumate, ale dorinţei şi durerii, ale dezgustului, supliciului, chiar şi ale chinului, care se învolburează, planează, tremură în toată casa, încât ai putea crede că e infestată de lilieci, de lilieci chinuiţi, dezgustaţi, îndureraţi, tânjitori, în căutarea unui loc de cuibărit pierdut, văitându-se pe un ton atât de ascuţit, încât până şi câinii se chircesc, iar eu simt o arsură în urechea mea internă, care, chiar şi de-aş dormi în adâncul pământului, ar tresări la semnalele tatălui meu. Din dormitorul lui vin ţipetele, mai ascuţite, mai mânioase şi mai jalnice decât oricând, şi asta de când Hendrik şi-a adus acasă fata din Armoede – colbul se ridica alene în urma docarului, măgarii se opinteau în susul potecii, până la căsuţă, osteniţi după drumul lung. La uşă, Hendrik trage de hăţuri, propteşte biciul în inelul lui, coboară, o ridică pe fată şi o pune jos, apoi se întoarce cu spatele la ea şi începe să deshame măgarii. Şi stând acolo pe stoep1, la şase sute de metri depărtare, tatăl meu vede pentru prima oară, prin binoclul lui greu, basmaua roşie, ochii depărtaţi, bărbia ascuţită, dinţii mici, ascuţiţi, maxilarul de vulpiţă, braţele subţiri, trupul zvelt al Annei lui Hendrik.

 

50.Raza intensă a privirii mele se roteşte şi, preţ de-o clipă, mireasa-copil a lui Hendrik este luminată când coboară din docarul tras de măgari. Apoi, asemenea unui paznic de far, legat în scaunul său, ca măsură de siguranţă în faţa celui de-al şaptelea val, cel perfid, mă uit cum fata se retrage în întuneric, aud scrâşnetul roţilor care învârt farul şi aştept ca Hendrik, sau tata, sau cealaltă femeie să înoate în raza privirii mele şi să strălucească, preţ de o clipă, de o lumină care nu e a lor, ci vine de la mine, şi ar putea foarte bine să nu fie lumină, ci foc. Îmi spun că nu trebuie decât să mă desprind din legături şi să apăs levierul aflat la îndemână, pentru ca roţile să se oprească din scrâşnit şi lumina să cadă nemişcată pe fată, pe braţele ei subţiri, pe trupul ei zvelt; dar sunt laşă – ca să nu spun mai mult –, raza se roteşte şi într-o clipă văd deşertul de piatră sau caprele sau faţa mea în oglindă, obiecte asupra cărora pot elibera fericită răsuflarea acidă uscată pe care mi-am reprimat-o cu atâta suferinţă, răsuflare care este la urma urmei, nu pot să neg, spiritul meu, sinele meu, sau tot atât pe cât este şi lumina. Deşi s-ar putea să mă doară să abdic de la tronul conştiinţei şi să intru în starea de a fi proprie caprelor, pietrelor, durerea aceasta nu mi se pare intolerabilă. Şezând aici, ţin caprele şi pietrele, întreaga fermă şi chiar şi împrejurimile, atâtea câte le ştiu, suspendate în această ambianţă a mea, rece, alienantă, dându-le, piesă cu piesă, în schimbul jetoanelor verbale. O pală fierbinte ridică, apoi lasă să cadă un fuior de praf ocru. Peisajul se recompune, se aşază. Apoi Hendrik îşi ajută mireasa să coboare din docar. Vioaie şi neştiutoare sub lentilele binoclului, face primii paşi spre căsuţă, încă ţinând ceea ce pare a fi un buchet de flori de câmp veştede, păşind cu vârfurile picioarelor întoarse sfielnic spre înăuntru, carne fragedă frecându-se de carne fragedă pe sub pânza scrobită a fustei, şi cuvintele încep din nou să şovăie. Cuvintele sunt monedă. Cuvintele alienează. Limba nu e mediu propice dorinţei. Dorinţa este extaz, nu schimb. Doar prin alienarea obiectului dorinţei ajunge limba să-l stăpânească. Mireasa lui Hendrik, ochii ei de vulpiţă vicleană, şoldurile înguste sunt dincolo de bâjbâielile cuvintelor, până când dorinţa consimte să se preschimbe în curiozitatea privitorului. Frenezia dorinţei în ambianţa cuvintelor dă naştere maniei enumerării. Mă lupt cu proverbele infernului.

 

Fragment din romanul „În inima țării” de J.M. Coetzee, traducere din engleză de Irina Horea, Colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, Humanitas Fiction, București, 2017

 

Lansarea romanului va avea loc la Gaudeamus 2017, vineri, 24 noiembrie, ora 17.30 în standul Editurii Humanitas (Pavilion Central Romexpo). Participă: Irina Horea, T.O. Bobe, Ana-Maria Caia și Denisa Comănescu.

 

Parteneriat media


Despre autor

J.M. Coetzee

J.M. Coetzee

John Maxwell Coetzee s-a născut pe 9 februarie 1940 la Cape Town, în Africa de Sud. Își încheie strălucit studiile de literatură engleză și matematică la University of Cape Town în 1961, apoi se mută în Anglia, unde lucrează ca programator. Își ia doctoratul cu o analiză stilistică pe calculator a operelor lui Samuel Beckett la University of Texas, Austin (1965-1969), ține cursuri de literatură la State University of New York, Buffalo, până în 1971, apoi la University of Cape Town până în 2002. Debutează cu romanul „Dusklands” (1974), urmat de „În inima țării” („In the Heart of the Country”, 1977; Humanitas Fiction, 2017) și „Așteptându-i pe barbari” („Waiting for the Barbarians”, 1980; Humanitas Fiction, 2014), care îi aduce James Tait Black Memorial Prize. Publică apoi „Viața și vremurile lui Michael K” („Life & Times of Michael K”, 1983; Humanitas Fiction, 2009), distins cu Booker Prize și Prix Femina Étranger, Foe (1986 —Jerusalem Prize, 1987; Humanitas Fiction, 2016), „Epoca de fier” („The Age of Iron”, 1990 —Sunday Express Book of the Year; Humanitas Fiction, 2010, 2016) și „Maestrul din Petersburg” (The Master of Petersburg, 1994 —Irish Times International Fiction Prize, 1995; Humanitas Fiction, 2008, 2015). „Copilărie” („Boyhood”, 1997; Humanitas Fiction, 2010), „Tinerețe” (Youth, 2002; Humanitas Fiction, 2011) și „Miezul verii” („Summertime”, 2009; Humanitas Fiction, 2012) fac parte din ciclul autobiografic „Scene de viață provincială” („Scenes from Provincial Life”). Romanul „Dezonoare” („Disgrace”, 1999; Humanitas Fiction, 2011) îi aduce un nou Booker Prize, iar „Elizabeth Costello” (2003; Humanitas Fiction, 2015) și „Slow Man” (2005) se bucură de o foarte bună receptare. În 2007 apare „Jurnalul unui an prost” („Diary of a Bad Year”; Humanitas Fiction, 2009). Romanul „Copilăria lui Isus” („The Childhood of Jesus”; Humanitas Fiction, 2014) vede lumina tiparului în 2013, iar în 2016, „The Schooldays of Jesus”. J.M. Coetzee este autorul unor volume de eseuri filozofice și literare. Din 2002 trăiește în Australia, fiind profesor emerit la University of Adelaide. În 2003 i se atribuie Premiul Nobel pentru literatură.

Scrie un comentariu