Atelier Nr. 140

Eruba (proze scurte)

Eruba

Eruba, Eruba, răcnesc osmanhiii călărind în draci cămilele sângerii sub discul soarelui curb din Guantila. Aproape m-am vălurit spre nord când dinspre Guantila se aud niște paşi.

Să fie prinţesa Famala? Ea vine cu pas uşor, căutându-mă pe sub pietre, răscolind tufişurile arse de soare, oh, prinţesă!

Toată suflarea din Guantila ar vrea să mă găsească pe seară, când fântânile respiră uşurate, când cămilele se prefac în stane de piatră, când astronomii preabunului împărat descoperă cometa văluritoare dincolo de orizontul vizibil.

Eruba sunt eu, bineînţeles. Dar ce fel de EU? Sunt o fiinţă fabuloasă vălurită de vocile oamenilor sau strivită între nori de câmpurile magnetice? Şi de ce mă caută toţi în draci?

Îl aud pe astronomul Ecsvastru strigând că Eruba este însuşi Principiul Locomotor al universului plin de universuri. Un războinic destoinic din Guantila şopteşte ibovnicei sale că Eruba este o iarbă făcătoare de minuni şi că un singur fir e de ajuns să poţi trece de Porţile Vălurite ale Timpului, ce tevatură interstelară!

Dar pe mine nu mă întreabă nimeni? Hei, oameni buni! Uite la ei, trec pe lângă mine în goana cailor şi nici nu se sinchisesc!

Mă caută acolo unde nu sunt! De ce sunt atât de orbi? Mă aşez pe nisip! Ei, mă pot aşeza pe nisip! Am o formă oarecare, da! Mă simt mai bine.

Dar sunt eu oare invizibil? Bobolina din Ehren ar putea şti. Tunelez subspaţiul şi intru în gândurile ei. Nici Bobolinei nu-i pasă de mine.

Eruba, Eruba, strigă nişte copii zbenguitori stropindu-se cu apă din bălţile de la periferiile calcinate ale mândrei Guantila.

Poate că aşa trebuie să fiu, un cuvânt ars pe buze arse. Şi eu, caraghiosul de mine, care credeam că sunt un principiu.

 

Fenomenul

Marxiștii lui Gore stăteau cu ochii pe noi și ne spionau de vis-à-vis de la Berăria lui Enache. Știau ei ceva de fenomen. Sirenele portului ţipară, despletitele. Gata fenomenul!

Deznădăjduite, sirenele.  Pleznind cu cozile lor strălucitoare un nod informaţional liber de influenţele câmpurilor magnetice. Care tot luau forme aiuritoare. De nu mai înţelegea nimeni ce-i cu ele. Erau când Elvis într-un internet-café din New England, când Barbao Cambo din Monte Casella, când Godzila dintr-un chat pataggonez. Macaralele, ochioasele, şeniletele şi agregatele săltăreţe se bălăngăniră sub rafalele puternice de vânt. Bangala, bangal, bangalador. Vântul? Aiurea, digitalilor! Marxiștii lui Gore stăteau cu ochii pe noi și ne spionau de vis-a-vis de la Berăria lui Enache. Știau ei ceva de fenomen. O grămadă de biţi răsturnaţi din greşeală într-una din cele două felii lunare de un imberb cenaclist din Matunga chiar la frontiera site-ului său. Ăsta era vântul. Macaralele căzură printre şinele contorsionate.

Şinele se transformară în inele magice, magice. Şi rotitoare. Inelele traversară nodurile informaţionale în mare viteză. Braţul armat al fierătaniilor dărâmară-n cădere acoperişul unor magazii de carburant din Kumpaala. Acolo unde nişte conspiratori puneau la cale o criză internaţională. Criză petrolieră cu un preşedinte Fahad ucis într-un schimb de focuri şi cu un mic război local în Bankusai şi cu o mie şi unul de ostatici ţinuţi în lanţuri în catacombele din Mauna Lao. Marxiștii lui Gore stăteau cu ochii pe noi și ne spionau de vis-a-vis de la Berăria lui Enache. Știau ei ceva de fenomen. Carburantul prinse glas de soprană. Se metamorfoză într-o blondă sclipitoare care stârni un uragan digital. Uraganul se sfârşi cu numeroase pagube materiale şi cu sute de mii de digitali aruncaţi care încotro prin câmpul informaţional universal. Spermatozoizi aiuriţi jinduind după marele orgasm, după cel mai mare mare premiu sau după o enciclopedie numai bună de virusat.

Un pilot din Guaribo îşi resetă calculatorul de bord şi sute de scântei ţâşniră prin întuneric arzând câţiva digitali de rezervă aflaţi într-o fundătură informaţională iar, eu bându-mi cafeaua de dimineaţă pe o terasă din Bankusai, m-am lăţit prin furtuna enciclopedică pentru a-mi mări suprafaţa informaţională. Marxiștii lui Gore stăteau cu ochii pe noi și ne spionau de vis-a-vis de la Berăria lui Enache. Știau ei ceva de fenomen. Butoaiele de nitroglicerină de pe burtoasa caravelă Vavola Valé ancorată în Puerto Pico săriră-n aer asemenea unor păstăi de fasole din reclama cu Johnson B. Johnson cu care fafalorii din Bandao au burduşit nodurile informaţionale din arhipelagul Okasai, din Wangola Wole şi din Bitumbe, băi ce mai drăcovenie de situație.

O parâmă de oţel şfichiui văzduhul digital încins de războiale semantice dintre Marele Case Informaţionale din Takla Makan. Decapită un hamal. Care alergă să se ascundă sub un banner de la Trigostar & comp. Umplându-l de sânge, cum altcumva? Tipii de la Trigostar aveau un magazin virtual ca lumea. L-am decodificat atunci când manipulatorii din Takla Makan mi-au ataşat un program autoexecutabil performant. Demenţial!

Marxiștii lui Gore stăteau cu ochii pe noi și ne spionau de vis-a-vis de la Berăria lui Enache. Știau ei ceva de fenomen. Remorcherele din Gubanao loviră un tanc petrolier. Care se duse la fund cât ai clipi. Într-un recycle bin, vezi bine. Ai dracului hekări, răcniră marxiștii lui Gore dând berea pe gâtlej până la fund.

 

Fericite sunt cuvintele nespuse

Acum ce să zic, madam Calomfirescu mi-a dat un SMS și m-a informat că vecinul ei, pictorul de biserici, s-ar fi transformat într-un albatros, vineri pe la prânz.

Ce cuvinte sprințare, ce poveste nemaiauzită!

Fericite sunt cuvintele necuprinse în discursul preşedinţilor, în vorbele de duh ale călugărilor, în diatribele lansate de parlamentari făţarnici siluind trupul patriei.

A nu spune e mai grozav decât a perora. A nu spune e mai periculos decât a te afla în treabă flecărind în marginea istoriei şi a lumii. Învaţă nevorbele, necuvintele şi lungile tăceri. Ascultă-ţi trupul, diapazon universal în universul acvatic. Lasă cuvintele, bezmeticele, să se prelingă pe lângă trupul tău.

Tăcerile tale sunt rarele clipe când te uneşti-cu-unu. Imaginea ta va fi mai viguroasă prin tăcere. Când toţi urlă şi dau ca bezmeticii din braţe, învaţă umilinţa penumbrei. Lasă-te purtat de tăcerea esenţială. Pătrunde-te de tăcere. Marii cicălitori, care împing popoarele ca pe nişte turme în braţele comunicării-fără-de-noimă, lipsesc fiinţa de înţelesuri, transformând-o în client, cumpărător, adresant. Imaginea ta e o vecinătate a lui unu şi nu un lung monolog al mediocrului, minimalului şi meschinăriei. Descoperă-te în imaginea ta prin necuvântul tău. La început n-au fost cuvinte, ci imagini ale unor mulţimi de puncte-aflate-în-vibraţie. Iar aceste mulţimi nu sunt altceva decât stratul ultim al imaginii tale care nu e decât aparenţa.

Sunt sigur că n-am putea înţelege formele geometrice fără a ne referi la navigaţia punctului. Enunţul acesta ar fi la fel de corect dacă aş folosi pluralul pentru că, fără îndoială, sunt expresia principiului lui unu care se multiplică. Sunt când punct, când o mulţime de puncte. Sunt când peştoaica peştoaicelor, când popoarele acvatice digitalizate şi fragmentate aflate în extaz în inima sudicelor sau orientalelor. Pe potriva incantaţiilor şamanice. Îmi face o plăcere nebună să mă gândesc la punct. Dăruit lumii spre profundă cunoaştere şi înţelegere, punctul se sustrage continuu actelor insurgente ale spiritului. Probabil că spiritul, aflat într-un corp generat după o geometrie perversă s-ar putea explicita printr-un punct de tranzit.     Poate că spiritul e de fapt o mulţime de puncte de tranzit. Un nor de puncte care, în mod aparent, se mişcă haotic. Un pitoşkin exemplar! Multiplicându-mă, metamorfozându-mă într-un nor nebun de puncte, îmi măresc suprafaţa oceanică. Construiesc în mod pervers corporalitatea navigatorilor secretului porniţi în căutarea ultimului sens. Dar ceea ce mi se pare extrem de interesant şi încântător e felul în care această mulţime de puncte, acest nor, află că e o mulţime de puncte. Sau pur şi simplu află că este un punct multiplicat sau chiar multiplicant, un punct de tranzit. Spiritul s-ar putea afla în afara mulţimii de puncte care îl compune?! În asta ar putea consta virtualitatea universului acvatic? Poate că el, universul acvatic, e format din două felii, virtualul şi realul. Astfel că unui punct real îi corespunde un punct virtual. Unei mulţimi de puncte reale îi corespunde, în mod firesc, o mulţime de puncte virtuale. Nu e oare prea simplu?

Dar cine a generat pe cine?! Înclin să cred că în corporalitatea trecutului se înfăşoară oceanul virtual în timp ce viitorul se desfăşoară din el. Pare că doar prezentul e real, el reprezintă crunta realitate. Dacă aşa ar sta lucrurile atunci înseamnă că eu sunt real numai în acest moment. Şi atunci să fie Pitoşkin o simplă invenţie? Dar cum pot fi sigur de acest lucru?! Şi cum pot deosebi oceanul virtual de oceanul digital? Poate că ar fi trebuit să primesc un semnal care să-mi certifice crunta realitate aşa cum este ea ca aparenţă. Dar dacă l-aş primi cum aş putea fi sigur că l-am primit eu? Şi, mai mult, cum aş putea fi sigur că mi-ar fi adresat?! L-am primit deja?

Imaginaţia îmi joacă desigur o mulţime de feste. Dar nu sunt sigur că e vorba chiar despre imaginaţia mea. Şi dacă ar trebui să fie vorba de o memorie, de ce ar trebui să o revendic tocmai eu?!

Mă întreb dacă eu pot fi un eu în absenţa memoriei. Şi, mai mult, de vreme ce-mi pun asemenea întrebări, e sigur că eu sunt cel care are o memorie.

Astfel că, deşi memoria mea pare să aibă un caracter continuu, mulţimea de puncte care sunt are discontinuităţi în aparenţa ei. Adică eu sunt un eu nemuritor dar discontinuu. Atunci viitorul e neimportant? Dar nimic nu mă împiedică să cred în viitor. Nimic nu mă împiedică să-mi amintesc trecutul. Nimic nu mă poate îndepărta de ideea nebună de instantaneu acvatic. Aceasta fiind poziţia mea-în-sinele-meu. Nu e neimportant cum te poziţionezi în lumile acvatice. Ce-ţi oferă aceste lumi acvatice? Tu cine eşti? Care e tendinţa? Care e direcţia? Spre ce lume te îndrepţi?

Ești și tu un albatros?! Uite-l, zboară pe deasupra străzii, îl ia vântul, îl duce, îl preschimbă într-un abur de cuvinte. Mare pișicher pictorul de biserici!

Iar eu?! Eu îmi aprind o țigară și ies la promenadă.

 

Lunga vară

Hyeronimus din Arkantila, un zăbăuc, s-a prins cu Ibab Kabab că o să vâneze Marele Rechin Alb într-o zi de vară. Ţin minte că starostele cerşetorilor s-a îndoit de aceasta şi nici în ruptul capului nu a vrut să pună rămăşag.

Eu m-am dus în Komarovka să cumpăr nişte sare de Lună de la un şmecher de fotograf. Fotograful avea o ţeastă roşie şi luptase în Războaiele Purpurii acum două sute de ani. De cum am intrat în prăvălia lui m-a ţintit cu archebuza. M-a făcut cu ou şi cu oţet şi m-a ameninţat în fel şi chip. A zis că m-a simţit după miros ca aş fi omul lui Ibab Kabab şi că precis am de gând să-l scurtez de cap ca să-i fur comoara. Eu am devenit dintr-odată foarte curios dar şi tremuram ca varga pentru că nebunul părea să nu se codească în vreun fel, gata fiind să mă plumbuiască.

Căldura verii l-a mai moleşit un pic şi, după ce a dat pe gâtlej o duşcă bună de bere, m-a tras după el în haznaua lui să-mi arate comoara. Era o balerină de tinichea. Cum acţionai un arcușor, balerina făcea nişte piruete ameţitoare şi-ţi arunca bezele de mucava. Fotograful mi-a întins o papaciocă să trag şi eu un fum ca barosanii şi pe urmă mi-a băgat sub nas o halbă rece, rece. Toată viaţa o să-mi aduc aminte de nebunul ăla.

Cum stăteam tolăniţi pe terasa lui bine scorojită şi flecăream de una, de alta, a coborât din cer un călător stelar. Ăla avea un geamantan cât toate zilele şi o grozăvie de puşcoci. Şi-a oprit elicea şi, încruntându-se la fotograf, i-a zis printre dinţi să scoată balerina la interval. Eu m-am făcut mititel, mititel dar am răsuflat uşurat în cele din urmă că nu pe mine mă căuta fiorosul călător. Fotograful nici n-a vrut s-audă şi-n două minute a zăcut lat într-o baltă nasoală de sânge. Călătorul s-a apropiat de mine şi m-a mirosit cu trompa lui rozalie. A mârâit nu ştiu ce şi apoi şi-a luat zborul cu tot cu balerină.

Nişte navigatori care tot făceau zarva cu o ghildă au pus lăboiul pe mine şi m-au ţinut şapte zile şi şapte nopţi pe mâncare şi băutură să le fac curat în santină şi să frec bine de tot toată rugina de pe punte. Până la urmă am rămas toată vara cu ei şi am trecut prin tot felul de aventuri care v-ar face să vă-nghețe inimioara-n piept.

Acum, de ce să mint? L-am văzut pe Hyeronimus într-un târg de sclavi. Îl tot pocnea un burdihănos cu o cravaşă de piele. Hyeronimus urla ca din gură de şarpe dar eu m-am făcut că nu-l recunosc şi m-am dus cu navigatorii ăia să ne zgâim la cometa Bantusalian care tocmai ieşea din gura universului plin de universuri.

 

Marela Bogarela

Marela Bogarela îşi strânse aripile şi privi de-a lungul mării. Marea de sticlă foşnea din când în când, hm, când ieşeau să răsufle un pic sirenele Mangoo. Marela Bogarela le făcu sirenelor un semn de taină şi sirenele deschiseră inelul magnetic ce lega vălurirea constelaţiei.

– Crezi că o să vină? întrebă nerăbdător piticul Melfiore, trăgându-se de urechile lui clăpăuge, vai ce urechi caraghoase mai avea piticul.

– Vine, şopti Marela Bogarela sigură pe ea. Nu e ca politicienii ăștia, mincinoșii de ei!

Avea o frunte luminoasă. Avea o stea. Steaua clipea din când în când anunţând câte o vălurire magică dincolo de orizontul nostru vizibil.

– Şi dacă nu vine? întrebă piticul Melfiore făcând o piruetă şi fluturând pălăria lui mare de pai, legată cu fundă roşie. Tot la politicieni o să ajungem. Vai de pielicica noastră!

– O să vină, a promis atunci când Marii Astronomi au despărţit atomul de imaginea lui în oglindă, şopti Marela Bogarela cu ciudă.

– Eu nu aş pune mâna în foc! Ştii ce uşor e să promiţi? Credeam că ştii, credeam că ştii dragă că şacalii deşertului i-au promis viata principelui Gostambore când a căzut cometa Blao şi nu s-au ţinut de cuvânt crezând că vraciul principelui chemase cometa să pună capăt experimentelor lor de mecanică cuantică şi magică! Să nu spui că eşti naivă, prinţeso!

Marela Bogarela nu era naivă. Vălurise zeci de războaie în spaţiul cosmic, vălurise istorii şi popoare. Acum însă era pe deplin îndrăgostită. Şi cu dragostea nu e de glumit. Te vălureşte în toate direcţiile pană te lăsă fără de suflare. Asta e cu dragostea.

– Poate ca o să vină, şopti piticul Melfiore simţind în câmpurile lui magnetice cât de hotărâtă era Marela Bogarela în aşteptarea ei.

 

Zbor de noapte 

Păi a trecut demoazela Suzana cu dirijabilul azi-noapte peste noi, fâș, fâș, eu trebăluiam pe la grajduri, caii fornăiau, un liliac împungea întunericul cu laserul lui nevăzut, luna, știrbă și somnoroasă, se prinsese printre crengi, sssst.

În zori, când pachebotul australian a trecut pe după turlele bisericii, m-a chemat un vardist rotofei, pe nume Ipsilariu Norocel. Vino să vezi și dumneata ce mai drăcovenie, a zis el scărpinându-se în creștet, pe Strada Mare era un elefant.Ăla, elefantul, mânca înghețată la toneta lui Pasquale, de înțeles la ce căldură toridă era, curgea apa de pe noi.

Pasquale stătea smirnă, nu mișca, un vânător cu vipușcă tot ochea elefantul, o domnișoară leșinase și nu știu care își făcea selfie cu elefantul și mai era unul care transmitea LIVE, făcea pe nebunul să-l vadă planeta cum mai era el pe fază, veniser[ unii de la PNL, PSD, USR să caște gura, aiurea. Toată povestea asta mi-a adus aminte de copilăria mea când, într-o vară, a venit pictorul municipal să imortalizeze o broscuță care cânta blues de mama focului pe un gard, dincolo de Arsenal. În sfârșit, pe lumea asta sunt tot felul de lucruri încântătoare pe care ar fi păcat să le scormonești.

Uită-te la mine, mi-am făcut de treabă pe la grajduri o noapte întreagă să dau de urma unei cârtițe. Știam că e pe undeva, îi simțeam răsuflarea, mă gâdilau mustățile ei, ce făptură minunată! Dacă stau bine și mă gândesc, în ce le din urmă m-am lăsat păgubaș și m-am așezat pe trepte, în verandă, să văd răsăritul soarelui. Întâi a venit de undeva o lumină violet, apoi niște nori pufoși s-au ridicat de dincolo de râu. Era atât de frumos!Apoi, când s-a ițit soarele de după dealurile ruginii, l-am zărit pe Ipsilariu Norocel grăbindu-se încoace, asudat, precipitat și un pic speriat. Băse era din nou președinte.

 

Susține Literomania

Despre autor

Ovidiu Bufnilă

Ovidiu Bufnilă

Ovidiu Bufnilă (n. 15 august 1957) este un eseist și prozator român de science-fiction. A absolvit Facultatea de Mecanică din Galați. Publică eseuri despre imagine și ficțiune în reviste și publicații din România și străinătate. Volume: „Jazzonia” (roman, ed. Plumb, 1992), „Moartea purpurie”, (povestiri, ed. Brâncuși, Colecția Science Fiction nr. 10, 1995), „Cruciada lui Moreaugarin” (roman, ed. Pygmalion, 2001), „Cadavre de lux, roman” (fundația Noesis, www.noesis.ro), „Inelul magic” (povestiri, ed. Liternet, 2002, www.liternet.ro), „Câmpuri magnetice” (roman, ed. Liternet, 2002, www.liternet.ro), „Meduza” (roman, Proscris, 2003), „Norii” (ed. Liternet, 2005, www.liternet.ro), „Ușa care se deschide” (2018, Editura Berg, București). Povestiri: „Penelopa” (1985, publicată în colecția de povestiri „O planetă numită anticipație”, Editura Junimea), „Trei pisici albe pe acoperiș” (1985, publicată în colecția de povestiri „Avertisment pentru liniștea planetei”, Editura Albatros, Fantastic Club), „Un aspect fundamental al opțiunii” (1985, publicată în colecția de povestiri „Nici un zeu în cosmos: culegere de texte de anticipație pe teme ateiste”, Editura Politică), „Mânie și prejudecată” (1986, publicată în colecția de povestiri „Povestiri despre invențiile mileniului III”, Editura Științifică și Enciclopedică), „Povestind, cel care doarme” (1986, publicată în colecția de povestiri „Povestiri ciberrobotice”, Editura Științifică și Enciclopedică), „Răscoala” (1987, publicată în colecția de povestiri „Cosmos XXI: întâmplări dintr-un univers al păcii”, Editura Politică), „Șapte oameni cu joben” (1990, publicată în colecția de povestiri „La orizont, această constelație...”, Editura Albatros, Fantastic Club), „Australia, a Story” (în engleză, 2018, publicată în „AntipodeanSF”, nr. 236, martie 2018, ed. Ion Newcombe), „Cruciada lui Moreaugarin” (1994, publicată în colecția de povestiri „Antologia Science-Fiction Nemira '94”, Editura Nemira, Colecția Nautilus, nr. 50), „Legiunea Diavolului” (1995, publicată în colecția de povestiri „Antologia Science-Fiction Nemira '95”, Editura Nemira, Colecția Nautilus, nr. 81-82).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: