La un an de la plecarea sa dintre noi (pe 9 iunie 2025), Literomania dedică un număr special scriitorului, dramaturgului și jurnalistului Marian Ilea – una dintre vocile originale și consistente ale prozei românești contemporane, un cronicar fin al lumii maramureșene multietnice, un scriitor care s-a plasat, prin prozele sale, la frontiera dintre real și fantastic, dintre oralitate și literatură, opera acestuia constituind un exemplu rar de realism magic autohton, ancorat profund în realitatea locală. Născut la Ieud, autorul volumelor „Desiștea”, „Desiștea II”, „Zeppelinul piticului”, „Herina”, „Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise” a știut să transforme spațiul nordic, cu savoarea lui dialectală și cu straturile sale de istorie și mit, într-un teritoriu literar inconfundabil.
În acest număr special, vă propunem un eseu semnat de Daniel Ilea, fratele scriitorului. Scris în 1997, în stilul ludic-serios atât de caracteristic lui Daniel Ilea, eseul constituie o adevărată introducere în opera unuia dintre cei mai autentici prozatori ai generației sale. (Literomania)
Introducere în teoria torsului
Cioburi și oglinzi*
Motto: „Ce n’est pas sans un certain danger pour la santé morale que l’on vit trop longtemps dans le milieu infantile ou bien dans le sein de la famille. La vie appelle l’homme au dehors, à l’indépendance et quiconque, par commodité ou crainte infantile, n’obéit pas à cet appel est menacé de névrose. Une fois que celle-ci a éclaté, elle deviendra progressivement une raison plus que suffisante pour fuir le combat de la vie et rester à jamais embourbé dans la prison morale de l’atmosphère infantile.”
C. G. JUNG, „Métamorphoses de l’âme et ses symboles”, traduction d’Yves le Lay de „Symbole der Wandlung”
Înainte de-a ne da drumul pe luciul oglinzilor, vom constata, ferm şi la obiect, că microromanul „Stafia din oglindă” face parte din volumul „Desiştea II” al lui Marian Ilea şi are forma unui alfabet : deci, atâtea capitole câte litere, şi păstrând ordinea.
(Alegerea acestei forme e poate dorinţa de-a se agăţa de ceva solid, coerent, de o schemă, dincolo sau dincoace de delirul ce va urma ; sau poate că alfabetul din inima delirului nu-i decât conştiinţa acelui UNU scindat, divizat, schizofrenizat în literele sale !)
*
Brusc, burlacul Iacob Galea hotărăşte să rupă lanţul celor 20 de ani de funcţionăreală la primăria oraşului Varn, gândind cu uşurare că: „Nu va mai legaliza în viaţa lui un certificat de naştere, de deces ”.
(Dispare? Se sinucide? E victima unui banal atac cerebral? Va fi îngropat? Am spune mai degrabă că va muri ca funcţionar spre a renaşte ca altceva, şi altundeva: de pildă, ca proprietar de han în Râpa Dra…)
Aşa că, într-un sfârşit de septembrie, părăseşte oraşul Varn – care îl va cam plânge şi bârfi (laolaltă, ori separat), făcându-i panegiricul în stil pompos-jurnalistic (fireşte că în ziarul local); notăm chiar şi un gest de extremă delicateţe din partea însuşi primarelui: „i-am pus în buzunarul interior al hainei şi creionul, îl avea tare aproape de suflet…”
(Creion pe care Iacob îl va duce cu sine dincolo, împreună cu costumul de conţopist şi lada cu còpii după acte – dovadă că nu se poate dezbăra de fibra funcţionărească!)
El pleacă într-o dimineaţă, călare pe motocicleta unuia Virman (un soi de Caron, de călăuză – ca şi o „rată” ce trecea şi ea zilnic, „la aceeaşi oră”), către Lumea Cealaltă, adică spre mai sus-pomenitul Han din Râpa Dra..., unde pare-se că ajung bietele suflete de funcţionari – şi nu numai…
La o primă privire, am crede că Râpa Dra…, cu Han cu tot, ar fi pur şi simplu Iadul. Dar dacă ne uităm mai bine, vedem că aceasta e aşezată taman la mijloc între Valea Roşie – cu munţi de argilă, căldură insuportabilă, „nici o umbră de verdeaţă”, unde au tabăra nişte ţigani supuşi la cazne ciudate („Adunau urină în hârdaie mari din tablă lucitoare […]. Muiau argila, o frământau cu picioarele […]. O amestecau cu baligă de vită, o turnau în forme […] ”) – şi comuna Silcon (veritabil Rai, unde „copacii, iarba, florile de câmp, măceşii şi păsările se înghesuiau pe malurile râului Sil”). Va să zică, Hanul cu pricina n-ar putea fi decât un soi de Purgatoriu!
Aşa cum eroul Heracles, ca să poată ajunge în Hades, a trebuit să-i ofere un tribut Cerberului pentru a-l îmbuna, tot astfel antieroul nostru Iacob îi plăteşte o sumă simbolică, „modică”, blândului motociclist Virman ca să-l ducă până la Râpa Dra…, şi mai ales ca să-i cedeze proprietatea Hanului.
Amănunt semnificativ: Iacob va reboteza vechiul Han al Vulturului, „Hanul la Graniţa lui Iacob” (adică, pe şleau, între Infern şi Paradis)…
*
Ce va regreta acest holtei bătrân din viaţa „reală” a Varnului vor fi berile de la terasa lui Manilov! (Deşi gândeşte, pe bună dreptate: „Şi, totuşi, pentru câteva stacane de bere, nu merita să-ţi sacrifici viitorul.”) Dar asta nu-i singura nostalgie ce se va năpusti peste dânsul dincolo.
La Han, noul proprietar va restaura totul, va pune ordine, va stabili preţuri „în funcţie de priveliştea ce-o aveai în faţa ferestrei”. Adică una plăteai dacă odaia dădea spre Infernul Văii Roşii, şi cu totul alta dacă ea dădea spre Paradisul Silconului. (Nu ni se spune care preţ era mai ridicat, dar cam bănuim noi…) Nu-i mai rămâne lui Iacob decât să-şi aştepte muşteriii.
Iar dacă mai aflăm şi că:
Pe Virman îl cunoştea de două luni. Se certase cu el când trebuise să-i legalizeze actul de studii. Înfiase o fetiţă de la casa copilului. Avea nevoie de mai multe legalizări de acte.
– legalizarea însemnând aici Pact, Pecete, Legătură –, asta nu numai că nu contrazice ipoteza noastră, ba chiar o confirmă. Virman sosise la Varn ca un Mefistofel în căutare de suflete, pentru a le trece dincolo – şi încă în bună regulă, după toate formalităţile de cuviinţă din lumea Varnului!
Două luni îi fuseseră de-ajuns ca să câştige sufleţelul funcţionarului nostru… Asta fiindcă alesese momentul potrivit, când lui Iacob i se părea că: „Nu i-a plăcut niciodată meseria asta. N-a avut încotro.”
Aflăm că :
Alţii, pe măsura lui, aveau: făbricuţe de bere, de conserve de legume, ajunseseră doctori dentişti cu cabinete particulare, în Varn ori aiurea, erau hoţi de drumul mare ori muritori de foame. Numai Iacob Galea avea, în spate, scaunul primăriei şi siguranţa zilei de mâine.
Doar că: „Scaunul ăla nu te făcea să visezi. Scaunul îţi amintea de fiecare zi trecută.” Deci, Iacob parcă atâta aşteaptă, ca Virman să-i azvârle, „dispreţuitor”: „Cum mai poţi răbda? Cum nu-ţi iei câmpii? Ai nervii de oţel, Galea. Vei trăi o mie de ani. Eşti exact cel pe care-l caut.”
Dar, înainte de a-şi „parafa” hotărârea, candidatul la demisie capătă şi „încuviinţarea” – ce-i drept, cam în doi peri – a patronului berilor lui dragi, Manilov, care-i spune: „– Adică, dacă faci rău sau bine nu ştiu, domnule. Da’ dacă-i de plecat, pleacă. Pentru dumneata, aici ori aiurea, tot aia.”
Drept mulţumire, viitorul hangiu îi promite „cameră rezervată […], douăzeci de ani de acum începând”. (În final, îl vom şi vedea pe Manilov sosind la han cu un camion plin de bere – sosind la vreme: nu în douăzeci, ci în fix „nouăsprezece ani, unsprezece luni şi treizeci de zile”, ceea ce, s-o recunoaştem, e cam acelaşi dra…)
*
Pe când era funcţionar, şi chiar mai-nainte, pe când era adolescent, Iacob Galea îşi repeta mereu, ca să nu se lase niciodată sedus de vreo femeie, că: „s-a născut fecior şi va duce cu el în mormânt şi cu mândrie, fecioria”.
Căci era – „încă din pruncie” –, un Narcis : „IACOB GALEA SE ÎNDRĂGOSTISE DE IACOB GALEA”. Oglinzile, devenite pentru el o necesitate: „Vizitase locuri celebre pentru oglinzile lor” (pentru a se contempla, fireşte).
Nu putem să nu cugetăm, aici, la Margasoiu, din microromanul omonim, narcisic şi el până-n măduva oaselor – iar dacă mai ştim că acesta e de sursă autobiografică, ne vom gândi, invariabil, la faptul că Margasoiu şi Iacob – ultimul în sensul strict al unei biografii interioare – nu-s decât alter-ego-uri ale autorului însuşi (care, prin scris, prin medierea ambelor personaje, reuşeşte – credem – să-şi exorcizeze, în parte măcar, propriu-i trecut/actual narcisism)!
Băiat, Iacob mersese până la a-şi imagina (sau chiar trecuse la fapte, e aproape totuna: graniţa dintre imaginar şi real s-a topit) că şi-a ucis tatăl şi mama, cultivatori de varză: aparent ca un soi de răzbunare, fiindcă era chinuit la muncă pe plantaţiile lor, neputându-se „odihni” decât „în sala de clasă”.
Dar adevăratul motiv e că acest egocentric se temea de viaţă, urându-şi părinţii tocmai fiindcă-i dăduseră viaţa aia; ar fi preferat reîntoarcerea în sânul matern:
„Îşi imagina un tub mare ce-l va absorbi într-un loc călduros cu plăpumi şi perne, de unde nu va mai trebui să iasă multă vreme.”
Refuzul „muncii pe arie” (încarnarea, de fapt, a vieţii înseşi) este refuzul de a trăi. Iar uciderea „simbolică” a părinţilor nu-i dureroasa, dar necesara desprindere a copilului din mediul familial, pentru a-şi urma propriul destin, ci retezarea definitivă a rădăcinilor :
„Îi era silă de viaţă, de lume. Se apucase de căutat vinovaţi. […] Dacă n-ar fi apărut în casa lor Ioachim Galea, cu strămoşii lui cu tot, treburile ar fi mers mult mai bine.”
Ca şi pentru Margasoiu, oglinzile au devenit părinţii săi demonici, ce-l ţin captiv. Iacob ajunge un spectru infantil, „zărindu-se” prin oglinzile lumii !
*
Reînnodând „firul poveştii”, asistăm, deci, la fantomatica sa tentativă (inspirată de demonul Virman) de-a se rupe de lumea-i narcisică de funcţionar şi burlac înrăit.
Ne-am putea aştepta să încerce a-şi răscumpăra dincolo, cât de cât, fostul egoism de mort-în-viaţă nefăcând – în „chichineaţa” primăriei (ca în burta balenei) – decât să legalizeze la acte, să ştampileze la hârtii, iar restul timpului să viziteze (în imaginaţie, în vis sau într-un fel de realitate interioară) oraşele lumii, în căutare de oglinzi – căci fizic n-a plecat nicăieri, niciodată, i-o va spune, de altfel, şi Virman: „– În vinele dumitale curge lichidul gros şi roşu al celui ce n-a plecat dintr-un loc într-altul”.
Dar iată că – după ce la început i se păruse că se simte oleacă mai la locul lui ca spectru în lumea de spectre a Hanului decât ca spectru viu în lumea Varnului –, Iacob se convinge curând că-i, de fapt, cam acelaşi dra…
Spectrele ce-i vor ţine tovărăşie la Han nu-s altele decât sufletele celor pe care îi întâlnise deja prin „călătoriile” lui, imaginar-reale/real-imaginare, în lumea oglinzilor – şi care-l aşteptau în pivniţa Hanului, făcându-i semne prin vaietele „scândurelelor”, înainte de-a se manifesta prieteneşte. (În treacăt fie spus, cam toţi pieriseră de moarte violentă…)
Cel mai de seamă e Harald Festinger (înecat cu un sâmbure de caisă), ce singur i se prezintă lui Iacob ca „medic stomatolog, aicea” – adică „în Bad Schandau-German”, dar şi la „Graniţa lui Iacob”; plimbându-se de la o dimensiune la alta cu „o unghie de 14 centimetri” în geantă, pentru a căuta prin măselele posibililor pacienţi un gol trebuind mereu reumplut „cu ghips”, ce, fireşte, nu ţine – ”– […] o râcâi acuma şi scapi [de durere, n.n.]. Numai că, săptămâna viitoare, trebuie s-o umplem la loc, altfel…”; cu deosebirea că la Han nu se mai găsesc pacienţi – „– […] Pe nimeni nu-l supără măseaua, aicea principiul e cu totul altul…” –, singura utilitate a „unghiei” rămânând „râcâirea”, după sâmbure, a propriului gâtlej al lui Harald…
Obsesia măselelor goale pe dinăuntru o întâlneam şi în Margasoiu: de pildă, mamei acestuia îi „crăpaseră măselele” fiindcă : „Lipsea ceva acolo în interiorul conţinutului [s.n. ; tautologie pesemne intenţionată]”; pe Alecu, coleg de clasă : „Când nu-l durea inima, îl necăjeau măselele”; iar pe Virci : „Când îl lăsau măselele îl apuca inima”.
Măseaua cu vid ar simboliza neputinţa omului de-a se agăţa de va stabil, solid, sigur în interiorul propriei fiinţe – fiinţă ce, paradoxal, pare a ţâşni din acest vid, ca dintr-o gaură neagră, născătoare de Univers!
*
Despre acelaşi Harald Festinger, aflăm că-i adeptul fervent, nu al oglinzilor, ci al seducătoarelor globuri colorate: cult la care îl convertise iute şi pe Iacob, prin profetica demonstraţie-spectacol din compartimentul trenului ce-i ducea pe amândoi la Dresda. E vorba de cele 23 de globuri, în mijloc cu un „inel”-glob mare, toate atârnate în centrul plafonului – bancheta din dreapta reprezentând viitoarea Vale Roşie, iar cea din stânga, viitorul Silcon.
Fără să-nţeleagă prea bine de ce, Iacob Galea fusese cucerit de acele globuri, „douăzeci şi trei, niciodată mai multe, niciodată mai puţine”, destinate a pica exact în zona dintre banchete – adică pe locul viitorului său Han!
Vom afla, mai încolo – atunci când Harald şi ceilalţi vor ieşi din pivniţă – că globurile erau chiar ei, fraţii de cruce ai lui Iacob, din al căror magic număr făcea el însuşi parte: „Ăsta mic şi dinspre stânga […] eşti chiar dumneata”, i-a spus Harald (adăugând „un amănunt de esenţă”: „Globul de mijloc nu cade niciodată, dar nu ţi-aş dori să fii în pielea lui”; bănuim că acesta din urmă poate fi Dra…, căpetenia globurilor mai mici…).
*
Aici e momentul să ne-ntrebăm cu folos de ce cuvântul Drac nu se pronunţă niciodată, ca şi cum rostirea numelui întreg ar fi un sacrilegiu! (De altminteri, nici Suflet nu se zice decât « su… », iar Minunii i se zice doar „minu…”.)
Ipoteza noastră: urmarea silabei Dra… n-ar fi câtuşi de puţin …cul, ci …Dum – Dracul şi Dumnezeu nefiind, adică, decât cele două silabe ale unuia şi aceluiaşi cuvânt, Dualitatea unei aceleiaşi divinităţi! (Deşi nici una din jumătăţi nu pare a vrea s-o recunoască pe cealaltă, declarându-i un război etern – mărturie stă spiritul omului…)
Dacă aşa ar fi – şi-i probabil să fie aşa –, atunci lumea Hanului, unde hălăduiesc cele 23 de spectre (purtând, ca pe nişte „blazoane de nobleţe”, „cozi”, şi având fiecare câte două „pietre calcaroase” la care „se roagă”), ar reprezenta, de fapt, nu însuşi Purgatoriul, ci un soi de Limb al Narcisicilor (Valea Roşie fiind Infernul clasic).
Aşa cum peste acestea două pare a stăpâni acelaşi Glob-Dra…, în Silconul-Paradis domneşte probabil Dum… (al cărui nume întreg e pronunţat o singură dată în tot microromanul – şi anume în articolul din final, publicat de cotidianul din Varn, exterior poveştii propriu-zise)…
Ceea ce ne aduce la revelaţia – gnostică, ori maniheistă, niţel cam spăimântătoare – că Iadul (cu ale sale subdiviziuni) şi Raiul (probabil el însuşi subdivizat) sunt părţi dintr-una şi aceeaşi Lume!
*
Deşi Harald afirmă că susnumitele trei zone n-au nici un punct de întâlnire – Hanul fiind : „[…] ca o secantă între două paralele, fără însă a le intersecta. Se apropie cât de mult doreşti dumneata, domnule Jacob, dar niciodată nu taie şi nici măcar nu atinge” –, faptele demonstrează că (la nivel „uman” cel puţin) relaţiile şi schimburile de toate tipurile nu lipsesc.
Iacob se duce în Valea Roşie să comande cărămizi de construcţie (ce de altminteri se vor fărâmiţa, asemeni „plombelor” lui „Herr Doktor”) ; Carp-ţiganul i le aduce până la Han. Alisia, surdomuta din Silcon, îşi paşte oile „în jurul Hanului” – ba, până la urmă, ajunge chiar să „plutească prin coridorul” acestuia, smulsă de-a binelea din Silcon, după ce Iacob făptuise (ori prin el se făptuise ?) o „minu…”, redându-i glasul şi auzul…
O altă legătură se dovedeşte a fi nostalgia îngerului căzut Iacob după clopotele Silconului (nostalgie pentru care va fi chiar admonestat în capitolul t.) – dar şi după vechiul său birou din Varn…
Sugestie cum că însăşi lumea Varnului n-ar fi atât de străină celor trei zone de dincolo pe cât păruse la început – mai mult: că ar fi doar o altă subdiviziune a suspomenitei Lumi, lume acţionată, bunăoară, de „principiul lui Harald”: „E identic şi totuşi altul”! (Ca să glumim niţel : accentul cade invers decât la Nietzsche, adică pe identic, mai degrabă decât pe altul…)
Cu alte cuvinte, Lumea ar fi un fel de păpuşă rusească: infinită, dar păpuşă; păpuşă, deşi infinită! (Vorba lui Heraclit : „Unul e Totul”, sau: „ Totul e într-Unul”…)
Aceeaşi structură multiplă a Unului ca macrocosmos o regăsim la nivelul spiritului individual – a cărui complexitate e încă şi mai accentuată de dualitatea sa meta-fizică (trup/suflet) şi morală (Bine/Rău).
Iacob intuieşte şi el ceva, într-una din conversaţiile cu scepticul Manilov:
„– […] Până şi dumneata eşti împărţit în două, Manilov.
– Ştiu, răul de o parte, bunul de ailaltă. Nu cred în parascovenia asta, dacă nu te superi.
– Nu poţi şti niciodată. Dacă accepţi ultima mea cugetare, atuncea gândeşte-te şi teme-te.”
*
Aşadar, Iacob Galea – poate grăbit, şi de plictis (una din erorile celor 23 fiind că-l lasă prea multă vreme singur) – îşi reconstruieşte, curând, „cărămidă cu cărămidă, biroul de legalizări”, şi se pune pe legalizat la copaci :
„A început cu puietul din plantaţie. A notat fiecare copăcel […]. Lucra curat. Un exemplar pentru arhivă, un exemplar la trunchiul clientului şi unul aşezat în lada din scândură groasă de stejar.”
E vorba de faimoasa ladă de la primărie, în care – chipurile din pricina ploii – actele s-au „storcoşit”, rămânând întregi (coincidenţă?) doar trei: „prima lui lucrare de ucenicie”, „actul de legalizare a deciziei de funcţionare a fabricii de bere Manilov” şi „invitaţia oficială de călătorie, trimisă de primarul Salzburgului domnului Hans Joachim Sax din Varn”. (Şi iată-l pe Iacob jucând, la rându-i, rolul arvunitorului de suflete: căci atât Manilov cât şi domnul primar sax vor ateriza, mai devreme sau mai târziu, la Han…)
O altă „eroare” (mai precis, lipsă de vigilenţă) a „globurilor” va fi să-l lase pe unul de-al lor, pe Hellman (adică, textual, Omu-Iadului), paraşutat în Anglia, să încalce principiul de bază al Narcisicilor cu cozi: acela de-a nu ceda seducţiei Femeii, şi mai ales de-a nu se însura (Hellman va avea chiar şi patru copii de la nevastă)! „Zece ani de zile sfidarea a fost acoperită, acceptată, privită, analizată” – până să-i vină de hac lui Hellman şi să-l reintegreze în trupă…
Acesta n-are însă (în afara prenumelui şi a implicaţiilor sale) nimic comun cu Hellman van Djaick – despre care vom afla că-i autorul întregii „istorioare”, că petrecuse 20 de ani în Varn, locuind „după cum cred că bănuiţi pe strada Novia într-o mansardă amărâtă”: nefiind deci altul decât… însuşi Iacob Galea, sub o nouă mască (cea de scriitor/vânzător-de-sifon-cu-sirop/cerşetor), reîntors la Varn pentru un nou ciclu de două decenii!
Mai aflând şi că Hellman van Djaick e „acest scriitor extrem de cunoscut în lumea largă” – şi ştiind deja că Iacob Galea e unul din alter-ego-urile lui Marian Ilea –, obţinem o indicaţie preţioasă în privinţa uşoarei „megalomanii” a celui din urmă: am zice, aproape firească la un scriitor ce se respectă…
Nuanţată, însă, de autoironie: un ultim alter-ego, criticul literar Hellman Devil (adică, pe româneşte, Omu-Iadului Dracu) de la „Literary Magazine of Varn”, scrie o cronică din care vom reţine două fraze ce – cum se şi cuvenea – se cam bat armonios cap în cap :
„Aşa cum ne-a obişnuit dintotdeauna, şi ultima carte a lui Hellman van Djaick este o reuşită [s.n.]” – urmată de : „Dincolo de carenţe [s.n.], de prea rapida trecere a personajelor prin faţa noastră, cartea propune o viziune, o lume şi un personaj.”
(Dintr-un alt punct de vedere, e ca şi cum însuşi Dra… ar veni să supervizeze opera supusului său…)
*
Să încheiem, însă, pe un ton mai optimist, constatând că, deşi „viziunea”, „lumea” şi „personajul” cu pricina sunt de-a dreptul nebune, asta nu-nseamnă că scriitorul însuşi ar rămâne iremediabil contaminat!
Dimpotrivă – opera având şi incontestabile virtuţi exorcistice –, să ne amintim (mutatis mutandis) de un Cervantes, care a scris o nemuritoare Odă a Nebuniei fără să-şi fi pierdut el însuşi minţile; sau de un Günther Grass, scriind Toba şi rămânând teafăr… atât cât poate fi un artist…
(Într-o paranteză fie spus, atât Iacob cât şi Margasoiu apar, într-un sens, ca fiind inversul lui Oscar: acesta încarnând kierkegaardiana „repetiţie” a copilului în omul adult – să nu uităm că Grass a scris Toba la 30 de ani, în exil la Paris –, pe când Margasoiu reprezintă copilul narcisic, iar Iacob, adultul rămas, în mare măsură, infantil.)
De Suflete moarte şi de Gogol, nici nu mai vrem să pomenim, ca să nu ne speriem – chiar dacă şi pe unul din personajele „Stafiei din oglindă” îl cheamă Manilov… !
Martie 1997
* Marian ILEA, „Stafia din oglindă”, „Desiştea II”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1996
Scrie un comentariu