Avanpremieră Nr. 171

Splendidul mistreț (I)

I

Asta înseamnă pentru voi fericirea? Să miros duhorile unui bătrân? am strigat și mi‑am luat zborul prin fereastră. Asta era unica posibilitate înainte de a mă constrânge la ceva cu care nu aveam nicio legătură, la fel cum m‑au obligat cândva la viaţa asta, când m‑am născut; era unica posibilitate, miraculoasă însă, m‑au și admirat destul pentru ea și, de ce aș nega, chiar că trebuie să fi fost uluitor, trebuie să fi fost uimitor cum, deși om, dar pe jumătate pasăre deja, binecuvântată cu darul zborului, am ieșit pe fereastră și acolo, cu ajutorul curenţilor de aer, mi s‑a despletit treptat părul minunat, ţinut mereu în strânsoarea cozilor în castel, deși în realitate își dorea necontenit să scape din frâu, și m‑am despletit și eu, eul meu adevărat, pentru că întotdeauna am considerat că eul meu adevărat e această minunată pasăre aurie, cea care se poate bucura, deși nu are niciun motiv de bucurie, poate fi liberă, deși viaţa nu‑i altceva decât robie legată de glie, care îngăduie doar infima fericire a fâlfâitului de aripi; pluteam, pluteam spre cer, de parcă nici ca pasăre nu eram una, stol întreg, așa cum nici ca om nu eram unul, iar astăzi am ajuns să cred că și din pricina asta nu puteam fi fericită și poate de aceea am avut parte de o fericire de alt fel, una cum nu pot resimţi cei în care nu locuiește o pasăre.

În mine, de multă vreme deja, e o sfâșietoare, o imensă liniște.

Bietul meu Diego! De când nu te‑am văzut, nu mai zbor.

La început doar mă zbăteam, loveam aerul, deși aș fi vrut să lovesc cerul, dacă tot nu puteam s‑ajung până la Dumnezeu, căci distanţa până la el e de nestrăbătut, nu există atâtea bătăi de aripi câte te‑ar putea duce până la el, deși câteodată, ca și acum, chiar că m‑aș fi așezat măcar pe pervazul lui, dacă nu mi‑ar fi îngăduit să intru în cameră; dacă până la el nu‑i chip s‑ajung, măcar până la cer, imploram și strigam, în sinea mea, desigur, și puteam fi cu adevărat fericită dacă, precum regele de odinioară, care a pus să fie biciuită marea, puteam face același lucru cu cerul, deși cu certitudine marea a tălăzuit în continuare de parcă nici nu i‑ar fi plesnit suprafaţa; mă zbăteam ca o muscă într‑un pahar, și cu adevărat eram prinsă înăuntru, n‑aveam nici aer, mă simţeam de parcă aș fi fost într‑adevăr într‑un pahar imens, oricât de mare ar fi spaţiul interior, omul simte totuși că se sufocă, îl apasă ceea ce nu există, care există prin faptul că lipsește, care există cumva prin contururile sale, prin faptul că‑i zărești limitele; mă zbăteam și mă zbăteam, șuieram ca pădurea în furtună, și n‑a rămas copac neatins în mine, totul era mâzgos, fulgere îmi brăzdau noaptea, trosneau și pocneau crengile, apa de pe frunze cădea cu stropi mari, animalele fugeau îngrozite; a venit apoi vremea liniștirii, furtuna se domolea treptat, poate am înţeles că nu se poate face nimic, pentru că cine vine pe lume, acela trebuie să trăiască în această lume, în acest pahar mizerabil, cu pereţi de sticlă, din care poţi privi în afară, dar n‑ai cum să știi spre ce și mai ales de ce, de ce, de ce, dacă tot nu poţi zbura afară din el.

Nefiresc e și faptul – dar, în fond, nu‑i deloc nefiresc, ci mi‑e caracteristic, dar dacă ceea ce mi‑e caracteristic era numit până și de părinţii mei ca fiind neobișnuit, dacă nu de‑a dreptul straniu! – deci e nefiresc că nu mi‑a fost niciodată teamă, deși cetatea noastră, acest întunecat cuib de ciori, era așezată la înălţimea de 2 973 de picioare pe Wunde, cum plin de mândrie le spunea tatăl meu tuturor, deși puţin rușinat oarecum faţă de cei cărora le spunea, de parcă mândria și vulnerabilitatea n‑ar fi interdependente, deci nu mă temeam, nici prin cap nu‑mi trecea să mă tem, și dacă cineva mi‑ar fi spus că ar trebui să mă tem, m‑aș fi uitat la el cu mirare, căci ce contează dacă sunt 1 000 de picioare, 500 sau 2 000, și, de altfel, dacă cineva e menit zborului, cum să nu supravieţuiască prăbușirii?

După această zbatere neliniștită, îngrozită, rebelă, a urmat un zbor domol cu leneșe bătăi de aripi; nu neg, începea ca o resemnare, aș fi plâns, dacă o pasăre ar ști să plângă, aș fi zburat o vecie așa!; dar nu, nu așa, totuși, a venit clipa liniștirii, inima nu mi se mai zvârcolea atât de sălbatic, ar fi vrut numai să se rupă, apoi nici măcar asta, am scăpat, definitiv, revenind cu totul acolo de unde mi‑am luat zborul, nu mai eram eu, ci pasărea aceea care puteam să fiu și care sunt din ce în ce mai mult, deși e și asta împotriva mea, simt că voi înnebuni, aud șuierând aripile corbilor mei, dar ce să însemne acest împotrivă, cine spune că omul e om până nu i se întunecă mintea, oare nu tocmai această întunecare e adevărata ascuţime de minte, nu știu, știu doar că în clipa aceea, pe care o aștept cu prea multă nerăbdare ca să nu mă tem de ea, nu numai că le voi auzi aripile, dar vor încerca să mă și ciupească cu pliscul, iar acest ceva care e important numai pentru mine, dar mai important decât orice, nu voi reuși să‑l descriu, pentru că nu voi mai fi în starea aceea, când eram eu, care sunt acum, deși cât de mult mi‑ar plăcea să nu fiu eu. Și tocmai acest lucru îmi plăcea la zbor, că uitam atât de repede că trăiesc, într‑un ceas, două, deși acolo, în apropierea cerului, în acel infinit inaccesibil, totul se schimbă, inclusiv timpul, să rămânem la ce am spus, am uitat repede că trăiesc o viaţă de om, croită de deciziile altora, o iluzie îngrădită de jur împrejur, în care minciuna e numită iubire, și fac asta cu atâta ardoare, încât îl pot păcăli până și pe cel care știe ce minciună gogonată spun, deși în cazul acesta nici n‑a fost vorba despre iubire, ci doar despre splendidul peţitor, care e pe placul părinţilor mei, deci e evident că va fi potrivit pentru mine, se punea zălog pe calea fericirii mele principele unei ţări îndepărtate, mică, dar independentă și înfloritoare, de parcă eu aș fi jinduit la ţări independente și înfloritoare în loc să‑mi doresc ca fiinţa care mă mângâie s‑o și simt acolo, în locul acela, despre care nici nu știam că există, că se află în mine, în trupul acesta trecător și schimbător, în această pasăre umană, ca să pot zbura, în sfârșit, nu numai de la vreo cruntă dezamăgire, ci și de la cu totul altceva.

Omul acela era cu numai douăzeci și cinci de ani mai în vârstă decât mine, e formularea tatei, de parcă un cuvânt ţi‑ar putea reda speranţa de care te‑au deposedat pe veci, și pentru nimic în lume n‑ar fi spus bărbat, pentru că atunci ar fi trebuit să se gândească, poate, că va trebui să‑i dau cuiva trupul meu, cuiva pe care nu l‑am văzut niciodată, care nu ne cunoaște nici măcar limba și care, după tot felul de ritualuri, va pătrunde în mine ca un proprietar de drept, nu‑l voi putea nici măcar refuza: o proprietate să nu se împotrivească, ci să se bucure că e apreciată. Am murmurat atunci lucruri de‑a dreptul groaznice în mine, în prima fază a zborului, i‑am blestemat pe tata și pe mama care, dacă blestemul s-ar fi împlinit, ar fi murit mult mai repede decât altminteri, atunci n‑aș fi regretat dacă piereau, dar astăzi deja știu că din același motiv și în aceeași măsură erau nevinovaţi și vinovaţi: m‑au închis pe mine în lumea aceea prin ai cărei pereţi de sticlă ei nu puteau răzbate cu privirea, așa că nici nu puteau avea habar că există o altă lume; iar cine nu vede nici nu vrea să vadă; am sperat, dar numai după primele zboruri, desigur, că‑mi vor observa zborurile și astfel, chiar și treptat, chiar și nesfârșit de încet, vor înţelege totuși că fata lor e altfel decât ei, și dacă e altfel, atunci lumea aceea există, de acolo am venit în urmă cu douăzeci de ani, din lumea aceea diferită; dar nu aveam ce spera, când iubita mea guvernantă, Mademoiselle Odile, a murit, mi‑am luat și atunci zborul din sala armelor, acolo mă duceau întotdeauna când în viaţa mea intervenea o răscruce, la moartea lui Odile și deopotrivă moartea mea, pentru că nu puteam interpreta nicidecum altfel clipa aceea în care am aflat că voi fi mireasa principelui Nicolaus, mi‑au dat vestea și mi‑am luat zborul pe fereastră ţiuind, nu mă interesa nimic, și‑n nepăsarea asta, în fine, le semănam nefericiţilor mei părinţi.

Fragment în avanpremieră din romanul „Splendidul mistreț”, în curs de apariție la Editura Curtea Veche

 

Susține Literomania

Despre autor

Péter Demény

Péter Demény

Péter Demény (n. Cluj, 1972): scriitor, publicist, traducător, profesor la Facultatea de Litere a UBB Cluj. A tradus „Cartea de la Metopolis” a lui Ștefan Bănulescu și „Povestirea Țiganiadei” de Traian Ștef. De asemenea, a mai tradus și două romane de Daniel Bănulescu: „Te pup în fund, conducător iubit!” și „Diavolul vînează inima ta”. E redactorul revistei literare „Látó”. Volume: „Ikarosz imája” („Rugăciunea lui Icar”) – versuri, 1994; „Bolyongás” („Rătăcire”) – versuri, 1997; „A menyét lábnyoma” („Pe urmele nevăstuicii”) – studii, eseuri, recenzii, 2003; „Meghívó minden keddre” („Invitaţie pe fiecare marţi”) – publicistică literară, 2004; „Visszaforgatás” („Reluare”) – roman, 2006; „A fél flakon” („Flaconul golit pe jumătate”) – versuri, 2007; „Ágóbágó naplója” („Jurnalul fetiţei mele”) – versuri pentru copii, 2009, „Ghidul ipocriților” - eseuri (Polirom, 2013), „Kolindárium” (2015), „Lélekkabát” („Paltonul sufletului”- idem), „Apamozsár” („Măcinatul tatălui” - eseu, 2016), „Portrévázlatok” (schițe și portrete - idem), „Sünödi és a trallalla” („Ariciul lunatic” - povestioare, idem). Eseuri, articole şi versuri în româneşte în „Observator cultural”, „22”, „Bucureştiul cultural”, „Ziarul de duminică”, „Liternet”, „Apostrof”, „Teatrul azi”, „Corso”.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: