Leny Caler. Memoriile unei mari artiste

Vă propun, în acest număr al Literomaniei, un fragment din memoriile semnate de Leny Caler (1904-1992), una dintre cele mai talentate și frumoase femei ale Bucureștiului interbelic, o actriță cu o carieră impresionantă, cel puțin până în 1948, când alege să părăsească România. Printre cei care s-au îndrăgostit de Leny Caler (și se zvonește că nu au fost doar bărbați) s-au numărat Camil Petrescu (care a folosit-o ca model pentru câteva dintre personajele sale feminine), Mihail Sebastian (care a scris personajul Corina din piesa „Jocul de-a vacanța” special pentru ea și care se întreba disperat în jurnalul său: „Dar cu cine nu s-a culcat dulcea fată?”) și Tudor Arghezi. Mai jos, vă propun și un text de Arghezi, apărut în 1930, în „Bilete de papagal”, ca o mostră de înamorare, dar și de admirație pentru cea care a fost actrița și femeia Leny Caler. Memoriile semnate de Leny Caler au apărut în volum, în România, după 1990, cu titlul „Artistul și oglinda” (volum îngrijit de Geo Șerban și apărut în 2002, la Editura Universal Dalsi, pentru a fi apoi republicat, în 2022, la Editura Publisol). Fragmentul pe care îl redau mai jos face parte dintr-un text mai amplu apărut în Almanahul „Flacăra”, în 1986, având titlul „Memoriile unei mari artiste”. (Bozz)

Memoriile unei mari artiste – Leny Caler

Cînd am deschis ușa școlii de artă dramatică, în acea zi de septembrie, inima îmi bătea violent. Aveam să dau ochii cu un mare actor, Mihalescu. Auzisem că este un profesor foarte bun, dar pe cît de bun, pe atît de sever. Cursul începuse, iar eu am rămas în ușă, neîndrăznind să înaintez. Capetele elevilor întoarse spre mine, privirile lor ațintite asupra mea m-au intimidat atît de mult, încît am rămas pironită în ușă, neștiind ce să fac. Deodată o voce autoritară dar lipsită de asprime, venită din prima bancă, mi-a spus: ,,Hai, domnișoară, apropie-te, curaj!” Invitația oarecum ironică a profesorului m-a trezit. Am înaintat în mijlocul clasei, urmărită de privirile curioase ale elevilor. Mă aflam deodată în fața viitorului meu profesor. Mihalescu era un bărbat mic de statură, subțire, îmbrăcat foarte elegant. Nu era nici tînăr, nici bătrîn și nici prea frumos. Avea o față brăzdată de riduri adînci, peste frunte îi cădea o șuviță de păr, pe care o netezea mereu cu palma. Înfățișarea lui destul de serioasă, aproape severă, era îndulcită de un zîmbet, în acel moment în care mă privea. M-am așezat în bancă, îmbujorată de emoție. Mă simțeam stingherită de faptul că întîrziasem. Cum mi s-a putut întîmpla acest lucru, mie: care socoteam că pot fi dată drept exemplu de punctualitate? Mi se spusese greșit ora începerii cursului, Și, în afară de asta, eram și ușor dezamăgită. Altfel îmi imaginasem clasa, nu ca pe o odaie atît de mică, cu bănci de lemn și cu o scenă minusculă. Și pe profesor, pe care nu-l văzusem niciodată pe scenă, mi-l imaginasem cu totul altfel. N-am avut timp să mă gîndesc cît de greșită a fost fantezia mea, fiindcă Mihalescu mi-a pus întrebarea pe care o așteptam: „Ce-ai pregătit, domnișoară? Ce poți să-mi spui? Treci pe scenă și începe”. Pregătisem o renumită, în acea vreme, dramatică poezie de Vlahuță „La icoană”. Cînd să încep, Mihalescu mi-a spus: „Mai întîi, intră dumneata prin ușa din dreapta, traversează scena, apoi intră prin fundul scenei și așază-te în față pe un scaun”. Mirată și în sinea mea oarecum jignită, îmi spuneam: „Auzi, să mă pună să umblu în loc să asculte minunata poezie pe care zile de-a rîndul am repetat-o, am exersat-o”! De unde să fi luat curajul să-i spun că a face cîțiva pași pe scenă mi se părea o jucărie, mie, care din fragedă copilărie jucasem doar „teatru”.

[…] În cei trei ani de școală la Mihalescu, am învățat de la acest excelent pedagog felul simplu, firesc, de a vorbi, de a exprima sentimente și gînduri evitînd modul declamator în care se juca teatru atunci. Nu pot spune însă că în școală eram eleva favorită a lui Mihalescu. Se afla în clasă o altă elevă de care el se ocupa în mod special, prezicîndu-i o frumoasă carieră artistică. O chema Felicia Păunescu. Era o fată înaltă, brună, cu ochi mari negri de odaliscă, cu trup frumos. Era întotdeauna elegant îmbrăcată, era numărul de senzație al clasei. Se știa frumoasă și primea ca un lucru firesc complimentele și curtea pe care i-o făceau băieții în clasă. Mihalescu, puțin sensibil sau neinteresat de frumusețea sau atracția femeilor, părea că nici nu băga de seamă cît de frumoasă era Felicia. Știindu-se urît, inteligent și orgolios cum era, nu voia, desigur, să fie pus în situația de a i se respinge avansurile. Din toată clasa, cea care a devenit prietena lui era o tînără fată; Zoica, care era cea mai timidă, cea mai insignifiantă elevă din clasă, pe care nimeni n-o lua în seamă. Era foarte mică de statură, părea o fetiță de 15 ani, cu trăsături drăguțe, dar veșnic cu ochii speriați. Toți ne întrebam ce a determinat-o să se înscrie la acel curs de teatru, cînd nu avea nici o calitate pentru această meserie. Ei bine, tocmai pe această fată, de care nu se ocupa decît extrem de rar, care din timiditate sau teamă de profesor, atît se bîlbîia, atît se încurca spunîndu-și textul, încît tuturor ne era milă de ea, tocmai pe ea a ales-o Mihalescu, pe ea a iubit-o Mihalescu, atît cît putea el să iubească. Toți elevii din clasă, băieți și fete, am fost uluiți cînd i-am văzut prima oară plecînd de la curs, braț la braț. Explicația era simplă. Mihalescu era un om dificil, egoist, tiranic și pe deasupra extrem de zgîrcit, iar Zoica era simplă, timidă, nepretențioasă. Pentru ilustrarea zgîrceniei lui, se povestea un fapt care, inventat sau nu, a rămas legat de Mihalescu și Zoica. Se spune că la restaurant, cînd chelnerul aducea lista de mîncare, Mihalescu, elegant cum era totdeauna, adevărat „Monsieur”, își scotea monoclul – din cochetărie nu purta ochelari – se uita cu atenție la listă, ascultînd cu bunăvoință recomandările chelnerului, apoi se uita țintă la Zoica și cu un ton dulce dar ferm o întreba: „Ție nu ți-e foame, nu-i așa?” apoi se adresa chelnerului: „Pentru domnișoara, o supă de zarzavat, iar mie un mușchi împănat!” Se pare că acest lucru se petrecea regulat, astfel că nu era de mirare că biata Zoica era tot mai slabă și avea permanent privirea tristă și avidă a omului înfometat. Cu toate astea legătura dintre ei a durat mai mulți ani. Prestigiul de mare actor al lui Mihalescu, inteligența și autoritatea lui ca profesor au cucerit-o și copleșit-o, desigur, pe micuța Zoica.

În pronosticul privind pe Felicia Păunescu, frumoasa noastră colegă, Mihalescu, acest excelent profesor, s-a înșelat. Cu toate calitățile ei și examenul strălucit pe care l-a trecut, nimeni, niciodată n-a mai auzit despre ea. La sfîrșitul celor trei ani, singurele din clasă care au făcut carieră artistică au fost Marietta Deculescu și cu mine. Cu Marietta Deculescu am fost mulți ani colegă la teatrul „Maria Ventura”. Era frumoasă, grațioasă, se îmbrăca frumos, iar în cele cîteva mici roluri de la începutul carierei ei a dovedit o calitate artistică deosebită, firesc, sensibilitate, farmec. Camaradă bună, a sărit în ajutorul teatrului, dublîndu-mă de la o zi la alta în comedia „Miky și Niky”, cînd am avut un accident pe scenă și am fost nevoită să stau un timp cu mîna în ghips. A devenit mai tîrziu apreciată și populară actriță.

Fragment din „Memoriile unei mari artiste”, text apărut în almanahul „Flacăra ’86”

„Pune-n ghioc un zuluf de aur și are să-ți spuie baba o grămadă de lucruri dulci.

Vezi, că nu ești frumoasă ca o actriță, ca o cîntăreață, ca o femeie. Ești o bijuterie, albastră în lumina ochilor, cu mozaicuri, cu metale și cu văpseli imposibile în sîngele dumitale, dacă ai. Trebuie să fii de sticlă și asbest. Trebuie să fi venit de prin minerale și o să întrebăm dacă nu miroși a platină sau a chihlimbar.

Vezi, curată ca o scoică și iute ca o biciușcă, ageră și zveltă, dumneata ești mai mult decît o actriță și personajul dumitale ține dincolo de marginile unei piese de teatru, în care te pui să joci ca într-o frescă de biserică. Dacă ai fi fost fata mea, te-aș fi închis într-o vitrină și aș fi pus lîngă dumneata icoana ierodiaconului Ștefan și un ciubuc de lemn de cireș. Ți-ași fi dat să ronțăi mărgăritare și să te adăpi dintr-un flacon cu parfum de rășină. Și toată lumea ar fi crezut că te-ai născut din porțelan și ceară.

Așa, lumea bate din palme la teatru, pretinzînd că faci parte din distribuție și din repertoriu. Fugi de-aci, Leny Caler! Dumneata ești un material din seria briliantelor, întunecate de un reflex de seninătate. Să nu ne spui că ai fost la conservator, că ai învățat roluri pe dinafară, că ai făcut repetiții. Minciunile astea spune-le Marioarei Ventura, care-i actriță, și lui Victor Ion Popa, care-i regizor.

O să avem nevoie de material cînd vom reconstrui Babilonul. Într-un turn de beton și peruzele, cu patru vînturi în preajma balconului circular, pentru vocea matale, și cu un clopot de hîrtie tras de un fir de șofran de mătasea căruia trebuie să se anine făptura dumitale de tină înflăcărată.”

Tudor Arghezi, „Bilete de papagal” nr. 473 , duminică, 7 septembrie 1930