Actualitate Coronavirus Nr. 167-168

„Și ce ai învățat din cartea asta?”

pandemie cartea literatură dezvoltare personală

Încep aceste rânduri cu o întrebare simplă, directă: câți dintre noi au apelat la cărțile din biblioteca personală pentru a lupta cu depresia celor două luni de izolare? Mai exact, sunt cărțile bune de ceva, atunci când mintea și trupul îți sunt puse în pericol?

Și da, și nu, ar fi răspunsul meu. Un cititor împătimit, adică un cititor pentru care nu trebuie să existe un război sau o pandemie pentru a avea timp de citit, știe că mintea și trupul sunt tot timpul în pericol, și mai știe că, în realitate, cărțile te salvează atât cât le lași tu să te salveze.

Mai departe mă voi referi, însă, la fenomenul cărților de dezvoltare personală, fenomen apărut grație, ca să zic așa, gândirii de tip corporatist: poți mai mult, poți mai bine. Tu deții toate resursele ca să atingi perfecțiunea în tot ceea ce faci. Și, mai ales, poți deveni foarte bogat peste noapte dacă gândești într-un anumit fel și acționezi într-un anumit fel. Probabil psihologia pop, care s-a impus prin anii ’60 și care a coborât psihologia tradițională, clasică, din turnul ei de fildeș, are și ea partea ei de vină în acest proces.

Astfel, a apărut o nouă categorie de cititori – masivă, compactă –, formată din cei interesați în exclusivitate doar de cărțile de self-help. Sunt, dacă mai e nevoie să precizez, cei pentru care cărțile care au un rol foarte practic (în afară de cel de a omorî cu ele muștele, cum făcea Creangă în copilărie). Cartea a trecut din partea de surprindere și de uimire în fața complexității vieții, în partea de descriere și de control aproape total a acesteia.

Probabil, bănuiesc eu, acestea cărți au fost cele mai citite în perioada de izolare. Și pe bună dreptate, în ele cititorul găsind mii de rețete și de formule prin care își poate controla (în aparență) viața, destinul (dacă există așa ceva).

Să fim serioși, chiar dacă nu ai fi un pragmatic sadea, cum te-ar putea ajuta în viață, și mai ales într-o situație ca pandemia actuală de coronavirus, un roman ca „Ulise” sau „În căutarea timpului pierdut”? La o primă vedere, în niciun fel. Chiar în niciun fel! În plus, s-ar putea chiar să te deprime mai rău în perioada asta. Ce să mai spun de poezie, care este ceva desuet și total aiurea, fără niciun sens (nu că sărmana poezie ar fi fost privită altfel în trecut!).

Cartea, fie ea tipărită sau ebook, s-a transformat dintr-un mediu al întrebărilor și al uimirilor, într-un mediu al răspunsurilor categorice. S-a cam dus misterul, s-a cam dus farmecul literaturii. Au rămas doar sfaturile și răspunsurile la absolut orice întrebare sau situație.

Și totuși, una dintre strategiile autorilor de self-help este povestea. Ei știu că dacă nu își înrămează răspunsurile și teoriile într-o poveste, cititorul nu poate fi convins să intre în jocul autorului și, prin urmare, să-l creadă. Dar poveștile care servesc ca exemple sunt, de cele mai multe ori, atât de rudimentar scrise, încât par a fi extrase din acele reviste foarte populare prin anii ’90 și 2000 , ca „Povești adevărate”. Și nu miră, pentru că poveștile nu trebuie să pună în umbră teoriile autorului, nu trebuie să strălucească mai tare decât răspunsurile.

Din păcate, chiar și autori ca Oliver Sacks sau Gabor Maté, reprezentanți de vârf ai psihologiei pop, tot cam pe-acolo aterizează cu cărțile lor.

Am fost întrebat odată dacă am învățat ceva din „Război și pace” sau din „Anna Karenina”. M-am blocat. Nu m-am gândit niciodată că aș putea învăța ceva din cărțile pe care le-am citit. Chiar nu mi-a trecut un asemenea gând prin cap. „Din «Anna Karenina» am învățat să fiu mai atent atunci când traversez linile de cale ferată”, am bâiguit total intimidat de întrebare. Și atunci de ce să mai citești „Anna Karenina”, „Război și pace”, „Ulise”, „În căutarea timpului pierdut” ș.a.m.d.? Eu, unul, luat din nou prin surprindere, nu am acum, pe loc, niciun răspuns.

Susține Literomania

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

2 comentarii

  • Radu Popescu, daca il includeti pe Gabor Mate la categoria self help cred ca de fapt nu l-ati citit

    • E Raul, nu Radu 🙂 La fel, cărțile lui Gabor Mate (sau ale lui Sacks) sunt de popularizare, nu de self help (nici nu le-am băgat în acea categorie și îmi pare rău că s-a înțeles altfel). E vorba de psihologie pop. Ele, însă, au cam același public țintă. Cărțile unor nume mai puțin cunoscute, ca Luigi Zoja, de exemplu, par ceva mai interesante și mai profunde, fără niciun fel de încărcătură melodramatică. Dar, în cele din urmă, e o chestiune de gust.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: