O cronică de Robert Gabriel Popa

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o cronică semnată de Robert Gabriel Popa.

Profesorul-scriitor și viața școlară din urmă cu peste un secol

Robert Gabriel Popa

Cum mult timp înainte de apariția rețelelor de socializare, a telefoanelor inteligente și a inteligenței artificiale, un profesor din Capitală reușea să se facă apreciat în fața elevilor săi folosindu-se de cunoștințele sale și de experiența sa de viață impresionantă. Cele două cărți publicate de Grigore Băjenaru sunt mai mult decât o invitație la redescoperirea bucuriei de a fi elev, de a simți primii fiori ai dragostei în anii de liceu. Ele reprezintă și un îndemn la prețuirea interacțiunilor umane de calitate, de a simți emoția celuilalt atunci când îl privești în ochi, de a-i spune ce ai pe suflet.

În cei opt ani de liceu (în primele decenii ale secolului XX, liceul începea încă din clasa a V-a, care în zilele noastre face parte din ciclul gimnazial), Băjenaru a fost contemporan cu sfârșitul Primului Război Mondial, cu Marea Unire de la Alba Iulia și cu adoptarea celei de-a doua Constituții a României, din 1923.

L-a avut profesor pe Camil Petrescu

A fi elev la un liceu de renume, cum era Liceul „Gheorghe Lazăr”, din apropierea Parcului Cișmigiu, însemna o șansă de a vedea și chiar cunoaște oameni care au scris pagini importante de istorie. Băjenaru amintește pe această cale de scriitorul Camil Petrescu. Cel care va publica mai târziu romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” i-a fost pentru o scurtă perioadă profesor suplinitor la Limba și Literatura Română. La teză, Băjenaru a avut un singur subiect: să povestească o amintire din viață. Iar Băjenaru a scris despre întoarcerea tatălui său (cadru didactic și director de școală) din război. Camil Petrescu a fost atât de impresionat încât i-a acordat nota 10.

O poveste cu Liviu Rebreanu

Mai târziu, la începutul anilor ’30, Băjenaru îl va reîntâlni pe Camil Petrescu la teatru, unde cel din urmă îi va propune, împreună cu un alt clasic al literaturii noastre, Liviu Rebreanu, să pună în scenă o feerie (reprezentație teatrală cu personaje și tematică mitică) în versuri scrisă de el. Din păcate, piesa nu s-a mai jucat, după adoptarea unei noi legi a teatrelor, în urma căreia Camil Petrescu și Liviu Rebreanu nu s-au mai regăsit în comisia cu care discutase Grigore Băjenaru. Dar faptul că doi mari scriitori au fost dispuși să ajute tinerii talentați ca să se afirme, cum a fost cazul lui Băjenaru, ne arată cât de prețioși au fost Liviu Rebreanu și Camil Petrescu în primul rând ca oameni și mai apoi ca maeștri ai condeiului. Când a ajuns la catedră, Băjenaru a reușit să le insufle elevilor dragostea pentru carte și pentru valorile morale tocmai prin povestirile legate de aceste întâlniri cu marii scriitori.

Eminescu, altfel decât ni-l imaginam

O altă experiență a lui Grigore Băjenaru a fost întâlnirea cu Iacob Negruzzi, unul dintre ultimii oameni încă în viață care l-au cunoscut pe Mihai Eminescu. Negruzzi avea în jur de 90 de ani, dar încă își amintea momentul în care l-a văzut pentru prima dată pe celebrul poet la Viena. Deși nu știa cum arată, Negruzzi, pe când stătea la masă într-un local frecventat de Eminescu și de alți intelectuali ai vremii, a văzut intrând un tânăr cu totul deosebit, înalt, cu părul negru. Negruzzi a simțit că nu-l poate avea în fața sa decât pe Eminescu. S-a ridicat de la masă, a mers spre tânăr, l-a salutat, acesta s-a oprit, l-a privit și i-a răspuns la salut. Iată cum l-a întâlnit Iacob Negruzzi pe Mihai Eminescu, un poet remarcabil, dar și un om abordabil.

Băjenaru avea să-l cunoască și pe academicianul George Vâlsan, personalitate importantă din domeniul geografiei, când a fost numit secretarul comisiei de bacalaureat la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din București. Același Băjenaru i-a văzut în carne și oase pe Tudor Arghezi, la o conferință, și pe Alexandru Davila, în loja unui teatru.

Experiențe din viața de profesor

În cea mai mare perioadă a carierei sale didactice, profesorul-scriitor Băjenaru a predat limba și literatura română, dar au existat și perioade când nu și-a găsit post pe materia sa, cum a fost la Școala de ucenici „Floreasca”, unde a fost numit la catedrele de istorie și geografie.

O altă experiență interesantă a fost aceea de a le preda elevilor la seral, de la 7 până la 8 seara. Unii dintre ei erau deja adulți, dar își doreau să-și finalizeze studiile. Chiar atunci a avut surpriza ca un fost coleg din școala primară să-i devină elev. La finalul cursurilor, elevii obișnuiau să-l conducă până acasă și să mai discute cu el. La fel de plăcută a fost surpriza pe care Băjenaru a avut-o în 1945, când, la o emisiune de radio unde era invitat, crainicul a fost chiar unul dintre foștii lui elevi de liceu.

Teza de doctorat a lui Grigore Băjenaru a fost despre scriitorul Barbu Ștefănescu-Delavrancea, iar, ca o coincidență, unul dintre liceele unde a predat purta numele personalității despre care și-a realizat această lucrare.

Întâmplări sentimentale

În cele două lucrări (reeditate recent), Băjenaru acordă o deosebită atenție laturii sentimentale. Dacă în „Cișmigiu&Comp.” (ediția a 3-a, Editura Art, 2023), unde prezintă viața sa de licean, se axează pe propriile experiențe romantice (când cucerirea unei fete avea loc prin lecțiile făcute împreună cu ea și ținerea ei de mână, prin compunerea de poezii și scrisori, talent cu care Băjenaru avea să-și ajute și colegii, scriind astfel de texte în locul lor, prin plimbările cu barca în Parcul Cișmigiu), în „Bună dimineața, băieți!” (Editura Andreas Print, 2023; ), carte care acoperă experiența sa didactică, va folosi propriile experiențe sentimentale pentru a-i sfătui pe elevii care se îndrăgosteau.

Drama directorului său de la „Gheorghe Lazăr”

Dar, pe cât de frumoase sunt majoritatea povestirilor din cele două cărți, pe atât de triste sunt anumite episoade, cum ar fi cel din 1924, când directorul liceului unde studia Băjenaru și-a pierdut una dintre fiice și băiatul într-o plimbare cu barca pe Lacul Cernica. Soția directorului avea să se îmbolnăvească și să moară din cauza acestei tragedii, iar directorul va lua în cele din urmă decizia de a renunța la conducerea Liceului „Gheorghe Lazăr”. La fel de marcant a fost pentru autor faptul că doi foști colegi de-ai săi de liceu și-au pierdut viața în Al Doilea Război Mondial, iar un fost elev al său a suferit răni în același război.

Iată cum rolul unui profesor e, în primul rând, de a forma caractere, iar satisfacția supremă e aceea de a ști că foștii elevi ajung departe în viață (și de a suferi atunci când foștilor elevi li se întâmplă ceva rău). Aceasta este tema principală a celor două cărți semnate de Grigore Băjenaru, un profesor care a prins vremuri tulburi (două războaie mondiale), dar care a avut capacitatea de a se adapta la anii deloc ușori în care a trăit, cu scopul de a învăța, de a se perfecționa și apoi de a fi un îndrumător bun pentru tineri.

Robert Gabriel Popa, Cluj-Napoca