O proză de Sorin Smărăndescu

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză semnată de Sorin Smărăndescu.

Spălătorie

-Vrei s-o speli?

Luat prin surprindere, îi face semn din cap că da.

-Bag-o, îi impune cu o mișcare ondulată a mâinii drepte.

Face stânga-mprejur pe trotuar, mărește pasul, bagă mobilul în buzunarul blugilor, scoate cheia. Deblochează și blochează de două ori în timp ce simte două-trei mașini – una claxonează – scurgându-i-se pe fese prin sensul giratoriu. Noul sens giratoriu – zis „al mall-ului” – apărut peste noapte pe strada cu spălătoriile auto. Înfipt în buzele a trei dintre ele, cele mai solicitate de altfel, care au rămas cu un fir de trotuar prin fața dinților rari și murdari de beton pe care se sprijină construcțiile imprecise de deasupra.

Se strecoară nesperat de repede la volan în timp ce prinde în coada ochiului o singură mașină îndepărtată care vine destul de lent spre giratoriu – moment cât se poate de prielnic. Accelerează ușor, virează larg, roata din stânga trece puțin peste pastilele cauciucate care desenează un triunghi separator între sensul giratoriu și cele două sensuri de mers. Nimeni din direcție opusă, nimeni din spate. Intră cu precizie de bisturiu printre peretele cu fereastră din dreapta și stâlpul de susținere din stânga. Spălătorul îl ghidează cu ambele mâini, lent dar ferm. Dreapta, avansează, avansează, stânga, avansează, curaj, avansează, stop. Oprește mașina în spatele celei spumate din față, al cărei bot pare lipit de perete. Timp suficient să observe câteva detalii. Mai întâi mâinile albe ale băiatului, care se evidențiază, prin contrast, pe fondul negru al hanoracului închis cu fermoar până sub gât. Moment Piaf. Apoi căștile audio fără fir puse pe urechi, bej închis peste glugă. Sprâcenele negre, dese, neostentative. Două pete ovale, înguste, de un roșu intens neverosimil, una sub fiecare pomete. Își înhață cheia și gentuța de umăr și iese în incinta udă punându-și în baltă ambele picioare deodată. Cum stă ușor aplecat, fix înainte de a se ridica la verticală îi apare sub ochi palma albă, întinsă elegant:

-Dacă vrei să-mi lași cheia, te rog.

-Sigur că da.

-Ce îi facem, tot?

-Absolut tot ce se poate. Și-năuntru și-afară.

Mașina e de-a dreptul jegoasă. Umblată prin praf și noroi, cu un strat muncit de pământ uscat pe covorașul de sub pedale, culoarea abia vizibilă la partea de jos a portierelor, nespălată de două luni. Eliberat, mulțumit că în sfârșit face ceea ce trebuie, iese pe panglica semicirculară de asfalt ud de pe marginea giratoriului. Conștient că are de așteptat cel puțin o jumătate de oră, își propune să măsoare după-amiaza rece, dar însorită cu câțiva pași mărunți. Face doi încolo. Mai face trei încoace, încet. Renunță. Evident, nu e un spațiu de promenadă. Pe lângă trotuar vâjâie mașinile spre sau dinspre mall, spre sau dinspre celelalte două direcții. Pe lângă pilonii și pereții spălătoriilor auto se agită spălători și spălătorese care scutură și spală covorașe de cauciuc, iau și predau chei, manevrează mașini, fac semne clienților. Trotuarul este încă și mai mult îngustat de un șir de fotolii goale de ratan fals, coapte de soare și frig, jerpelite, aliniate cu fața spre sensul giratoriu de-a lungul unei vitrine etichetate cu un abțibild de pe vremea covidului, îngălbenit și dezlipit pe sfert, „va rugam pastrati distanta sociala va multumim 1,5 m”, dincolo de care nu se disting decât nuanțe de întuneric întretăiate de reflectarea mișcării din stradă. În continuarea vitrinei pare a fi intrarea unui bar. În capătul acela mai sunt trei fotolii în jurul unei măsuțe.

Oprit cu privirea pe mașină, își propune să-l studieze pe băiat ca pe un personaj pe care l-ar putea scrie, căci acum are distanța necesară. În primul rând îl intrigă calmul și detașarea lui. Pare desprins dintr-un film. E cu totul diferit de fetele sau băieții pe care i-a mai văzut pe la spălătoriile auto. Niciun semn de agitație sau de stres pe fața lui, nicio umbră de relație cu realitatea înconjurătoare. Cu siguranță motivul nu poate fi legat decât de căști. Devine foarte curios să afle ce ascultă băiatul în timp ce-i deretică prin mașină. Nici vorbă să întrebe, mai bine că nu află.

Îi observă mai atent ținuta. Hanoracul negru, cu gluga trasă pe cap, se lasă moale peste corpul plinuț și peste pantalonii grena de tercot, murdari, care par foarte confortabili așa băgați în cizmele mari de un negru mat. Are din nou impresia de personaj de film cu costum perfect adecvat intrigii, proporții și culori bine dozate de o mână de costumieră foarte sigură, dacă nu oscarizată, măcar nominalizată la premiile Gopo. Personajul își continuă mișcarea scenică fără ezitări, conform unor ipotetice indicații regizorale, niciun zâmbet, nicio dramatizare excesivă, nicio forțare, nicio ieșire neprevăzută din cadru.

După câteva minute de observare, i se pare că nu mai are mare lucru de descoperit. De altfel simte că îl cuprinde frigul. Încearcă din nou să pătrundă cu privirea prin vitrina de alături. Se întreabă dacă acolo chiar este vreo cafenea. În mod logic așa ar trebui. După o scurtă ezitare și o prefăcută deliberare interioară, pune mâna pe clanță și intră ca să-și astâmpere curiozitatea. Și hotărât să aștepte înăuntru dacă găsește condiții acceptabile – dacă e cald, dacă are pe ce să se așeze, dacă într-adevăr acolo e un bar.

De cum intră îl izbește liniștea. Este, într-adevăr, o cafenea, dar cu totul altfel decât se așteaptă. E mai degrabă o sală de așteptare. Cu totul altfel decât orice bar de tranzit de care-și poate aminti. În primul rând nu se aude niciun fel de muzică. E pur și simplu liniște. În spatele tejghelei largi, mascate cu oglinzi dintr-un capăt în celălalt – prima dată când vede așa ceva, categoric amplifică impresia de spațiu larg – se află un tânăr a cărui figură aplecată se lasă cu greu ghicită. Și el e îmbrăcat cu un hanorac negru cu gluga trasă pe cap. În primul moment își spune că înăuntru trebuie că e la fel de frig ca afară, dar își dă destul de repede seama că își face o impresie greșită. Privește grăbit în jur. Fotolii și măsuțe aliniate pe ambii pereți din stânga și din dreapta intrării, spațiu gol foarte generos în mijloc până la tejgheaua și frigiderelele cu băuturi aliniate pe peretele din față. Mai mult loc spre dreapta. De fapt, peretele din dreapta e în sine o fereastră uriașă care dă spre spălătorie. Îl cuprinde un sentiment de confort și siguranță deplină văzându-și mașina prin peretele-fereastră și pe băiatul cu căștile pe urechi care își continuă imperturbabil munca. Se așază pe primul fotoliu din stânga intrării și privește ca la cinema.

Își acordă câteva zeci de secunde de acomodare cu noul mediu. Evident, aici e uscat și mai cald. Dar nu cald. Nu e căldură, dar nici frig. E exact ce trebuie ca să te simți confortabil. Simte cum toți mușchii încep să i se destindă. Tânărul de după tejghea continuă să-și facă de lucru acolo dar, din nou i se pare ciudat, nu face zgomot și nu pare să îl observe. Își spune amuzat că s-ar putea foarte bine să fi intrat într-o altă dimensiune a realității. Știe din experiența lui considerabilă de viață că oriunde ai merge în România, oriunde te întorci, e zgomot, e agitație, e cel puțin o nemulțumire, o frustrare, o incompatibilitate, o tracasare care agresează auditiv. La spălătorii, îndeobște, se aud manele, strigăte, înjurături, măcar o voce ridicată, dacă nu mai multe. Ei bine, nimic din toate astea aici, în sâmbăta asta însorită, uscată și rece de februarie. Ceea ce îl face și mai abitir să-și sporească atenția și să observe tot ce e în jur, să-și noteze mental împrejurările și personajele.

Mai întâi își dă seama că zona din stânga intrării, cea în care s-a așezat, poate fi considerată administrativă, pare că aparține lucrătorilor sau patronilor locului. Pervazul vitrinei din spatele lui e înțesat de obiecte necesare desfășurării procesului de muncă: pixuri, scrumiere, brichete, boniere, câteva lumânări parfumate, o foarfecă, un pachet de țigări început, un telefon mobil, un triplu-ștecher, încărcătoare de telefoane mobile și alte câteva obiecte pe care nu le mai înregistrează pentru că nu vrea să pară că se holbează, deși tânărul din spatele tejghelei, în continuare, nu pare să fi observat că se află acolo. Își întoarce capul într-o poziție mai naturală și își continuă cercetarea pe toată latura pe care o are în față, de-a lungul peretelui din stânga. Două măsuțe negre cu picioare pătrate, extrem de comune, înconjurate de banchete cât ține peretele și scaune-fotolii, toate tapițate cu pluș semi-rigid auriu închis. Foarte confortabile, căci, de altfel, e așezat pe unul din ele și își simte pulpele, fesele și spatele flatate, deplin asigurate. Pe fiecare măsuță sunt aruncate brichete de culori diferite, alături de câte un suport metalic de lumânări parfumate de forma globului pământesc, peste ale cărui linii negre de latitudine și longitudine sunt sudate bucăți de tablă de un auriu murdar, cu forme ce amintesc extrem de vag contururile continentelor.

Neașteptat, își spune, extrem de neașteptat acest interior care pare foarte primitor fără intenție. Peretele din stânga e în culoare verde întunecat cu aspect de satin texturat. Bucata de perete de sub fereastra ecran din stânga este la fel cu peretele din dreapta, dar partea de sus e vopsită în galben pal, asemeni soarelui pe care l-a văzut în drum spre sud, la răsărit, cu o zi sau două înainte.

În capătul dinspre bar al uneia din cele două canapele care se desfășoară pe peretele din dreapta sub fereastra ecran de cinema, chiar lângă caloriferul alb cu elemenți fini, verticali, se află un băiețel plinuț, cocoșat asupra ecranului unui telefon mobil uriaș pe care abia îl poate cuprinde cu palmele. Copilul e îmbrăcat într-un trening gri, ușor, și pare să aibă între opt și zece ani. Din când în când își ridică privirea din ecran, privește în față peste măsuța joasă și îl spionează cu coada ochiului, până când se asigură că nu are nicio intenție să înceapă vreo conversație.

Tânărul își încheie treburile din spatele tejghelei și vine cu ochii pironiți în telefonul mobil să se așeze în dreptul lui pe unul din fotoliile de la măsuța cea mai apropiată de bar de pe peretele din stânga. Îi aruncă o privire întrebătoare, dar nu primește niciun semn de inițiere a vreunei conversații, drept care revine la ecranul telefonului și continuă să îi ignore prezența.

Privită de la semiînățime, podeaua acoperită de gresie pestriță alb-negru-gri, pare un lac murdar cu suprafața pixelată în pătrate lucioase cu latură foarte mare. Nu apucă să-și elaboreze reflecția asupra podelei fiindcă telefonul copilului sună și îi pune gândurile în așteptare. Băiețelul încearcă să ignore sunetul strident, dar în cele din urmă se vede nevoit să răspundă. Îi ascultă concentrat vocea ușoară și îi urmărește ritmul bine controlat al replicilor laconice:

-Bine, aștept. Nu mi-e foame, am mâncat biscuiți. Bine. Nu, aștept.

În partea cealaltă, tânărul rămâne imobil, nu îi aruncă nicio privire, pare să nu aibă nicio legătură cu el. Puștiul încheie convorbirea și se chircește din nou deasupra telefonului.

Revine cu privirea dincolo de geam, la mâinile albe ale spălătorului și la abnegația potolită cu care își continuă munca. Apa pulverizată linge plafonul exterior al mașinii. Fără să înțeleagă de ce, trăiește pentru prima dată un sentiment de încredere că și-a lăsat mașina pe mâini bune. O fi semn de bătrânețe, se gândește. Nu i s-a întâmplat niciodată, atunci când și-a dus mașina la spălat, să-și pună problema în acești termeni. Nici măcar o dată nu i-a trecut prin minte să se întrebe dacă persoana care îi spală mașina merită încrederea pe care i-o acordă prin faptul că îi înmânează cheia mașinii și îi permite să-i facă acest serviciu. Nu i se va mai întâmpla nici ulterior, însă acum se bucură de această revelație fugară. Aerul detașat al tânărului spălător cu hanorac negru și mâini Piaf, privirea lui directă, deși semiprezentă, și gesturile lui precise îi inspiră siguranță deplină și îl destind.

Tăcerea e întreruptă de intrarea a doi bărbați șterși, unul mai în vârstă, celălalt vizibil mai tânăr, fiecare cu câte un telefon mobil în mână. Nu se poate opri să îi eticheteze grăbit înainte ca ei să aibă timp să-și aleagă o măsuță la care să se așeze și să îl privească neutru la rândul lor. Decide că nu pot fi decât tată și fiu, veniți și ei să aștepte să le fie spălată mașina.

Ezită destul de mult să se hotărască dacă vrea sau nu să comande o cafea. În cele din urmă alege să nu, mai ales că tânărul barman nu dă niciun semn că ar fi în așteptarea vreunei comenzi, căci nu pune nicio întrebare potențialilor clienți, le ignoră prezența cu desăvârșire. Cafeneaua este utilizată, în mod evident, mai degrabă ca sală de așteptare pentru clienții spălătoriei decât ca spațiu de alimentație publică. Deodată, din telefonul barmanului se aude muzică. Surprins, se foiește în fotoliul pe care e așezat și reduce volumul însă nu suficient de mult încât să nu se poată auzi că urmărește într-o succesiune rapidă diverse scheciuri umoristice. La unele din ele reacționează vizibil, se amuză, râde înfundat, se bâțâie încântat și-și schimbă de câteva ori poziția în fotoliu.

Privește pe lângă tată și fiu, așezați sub ferestrele ecran de cinema, și vede cu coada ochiului cum își dau replici scurte la intervale rare pe ton foarte scăzut. Nu poate auzi ce-și spun, însă conversația se arată a fi încropită, căznită, pentru a evita o tăcere prelungită, posibil stânjenitoare pentru fiecare din ei.

Spălatul mașinii va dura o oră, își spune. Nu știe de ce, dar știe precis că așa va fi. Cel mai probabil pentru că ritmul plat, dar consecvent al spălătorului nu îi contrazice această constatare. Așa că își scoate și el telefonul mobil din buzunarul blugilor.

După câteva momente, ușa se deschide din nou. De această dată intră o femeie suplă, îmbrăcată sport, cu părul șaten prins într-o coadă simplă, care vorbește la telefon oarecum grăbită. Se îndreaptă spre barman fără să aibă aerul că îl vede, îi înmânează un breloc încărcat de chei în timp ce tânărul își închide precipitat telefonul și se ridică în picioare. Cu mâna liberă femeia face semn spre tejghea. Tânărul se duce prompt să pună cheile în locul indicat. Până să revină, femeia este deja ieșită pe ușă fără să fi încheiat convorbirea telefonică în care e angajată.

Și-ar fi dorit să aibă timp să o poată observa mai bine pe femeia aceea, pentru notațiile lui scriitoricești însă își dă seama că nu ar fi avut cum. Intrarea și ieșirea ei din scenă s-au derulat intempestiv, nu și-a putut extrage suficient de repede privirea din ecranul telefonului. În urma ei, în cafenea a rămas un aer schimbat, neliniștitor. Mai parcurge o dată cu privirea figurile personajelor din încăpere doar ca să își reconfirme absența oricărei urme de comunicare dintre ele, faptul că nu au niciun punct comun, că nu le leagă nimic și că nu există niciun indiciu că le-ar preocupa așa ceva. Fiecare este deplin cufundat în propriul telefon mobil. Brusc, simte că nu mai poate rămâne acolo.

Se ridică și iese pe trotuar în frigul de afară. Începe să umble încoace și încolo cu brațele încrucișate peste piept și palmele înfipte la subsuori. Îi vine în minte ideea că acolo, în cafenea, în societatea aceea fortuită de bărbați autonomi, aparent siguri pe ei, fără nicio nevoie vizibilă de comunicare, de contact, adunare însăilată prin forța lucrurilor fără ca vreunul din ei să-și exprime vreo așteptare de vreun fel, niciunul nu l-a privit direct pe celălalt, niciunul nu a întrebat nimic, niciunul nu a rostit vreun cuvânt, nici măcar atunci când, preț de câteva zeci de secunde, femeia aceea a pătruns în acel spațiu, și ea complet acaparată de telefonul mobil. Câteva priviri piezișe s-au intersectat peste, pe lângă, prin, dar nimic mai mult. Ca la câini, își spune, deși pe moment nu-și poate lămuri de ce i se pare potrivită această comparație. Se întreabă ce anume ar putea fi bun în asta, apoi, obosit, renunță să mai dezvolte raționamentul.

Tânărul Piaf se întoarce spre el, îl privește în ochi și îi face semn că și-a terminat treaba. Se duce să-i plătească și îi lasă cinci lei în plus. Urcă la volan și dă să pornească mașina, dar își dă seama că nu are cheia în contact. Deschide portiera să iasă. Nu apucă să-și coboare picioarele pe pavajul băltit că palma albă e deja acolo, lângă el, și îi întinde cheia cu eleganță:

-Scuză-mă, te rog, am ținut-o fiindcă mă gândeam că poate vrei să ți-o scot eu în stradă.

-Nicio problemă, mă descurc, mersi.

Bagă în marșarier și rulează prudent, extrem de încet, atent mai mult la expresivitatea mâinilor spălătorului decât la semnele de manevrare pe care i le face. Se uită peste umăr ca să urmărească linia peretelui cu fereastră din dreapta. La limită, din coada ochiului, observă indicația precisă și robustă a palmei deschise care se întinde și bate prevenitoare pe capotă ca să îi impună să fie atent la stâlpul de susținere din stânga. Iese lin peste marginea îngustă a sensului giratoriu. Bagă într-a-ntâia și pornește, concentrat alternativ pe oglinzile retrovizoare și pe fluxul de mașini de pe ambele sensuri pe care le are în față, cu un sentiment neașteptat, tulbure, acut, de nesiguranță, regret și irecuperabilitate.

Sorin Smărăndescu s-a născut în 1971 la Timișoara, a debutat în 1995. Scrie poezie și proză scurtă. Autorul volumelor „de vorbă cu Su(s)pusul” (poezie, 2000, Eubeea), „blurat” (poezie, 2011, Brumar) și „reverse motion” (proză scurtă, 2011, Eubeea). A fost inclus în antologiile „Meridiane lirice – 113 poeți contemporani” (2013, Armonii Culturale) și „Aripile cenușii ale păsărilor pe liniile de înaltă tensiune (Antologia Mornin’ Poets II)” (2024, Editura Brumar). Laureat, în 1998, al premiului Editurii Institutul European la Festivalul Naţional de Poezie „Junimea” (ediţia a VI-a), Iaşi, și al premiului revistei „Minerva” la Festivalul Naţional de Poezie „Gheorghe Pituţ” (ediţia a III-a), Beiuş. A publicat în diverse reviste literare: „Orient latin”, „Orizont”, „Convorbiri literare”, „Luceafărul”, „Mafia Sonetelor”, „Revista de povestiri”, „Literomania”, „OPT motive/Ficțiunea”, „Noise Poetry”, „LiterNautica”, „Sud”, „Steaua Dobrogei”, „Timpul Chișinău”, „Banchetul”, „WordCity Literary Journal” (Canada), „Familia”, „Planeta Babel”, citestema.ro/Kooperativa poetică, „Prodigy Magazine” (SUA) și altele.