Flash fiction stories – octombrie 2025: „Howl sau despre cum s-a găsit literatura dispărută din spațiul public” de Dana Banu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

„Howl” sau despre cum s-a găsit literatura dispărută din spațiul public

Dana Banu

Era spre începutul lui septembrie, când Balcanii își trimit stolurile de berze spre Istanbul. Ploi scurte și repezi alunecau pe străzile în pantă ale orașului.

O zi de vară indiană, la amiază. Parisul tăcut. Golit de localnici. Lăsat pe mâna turiștilor.

Uriașe ferigi regale sunt amiezile tăcute ale verii. Acele ferigi care își secretă singure un elixir pe bază de opiu, ce le ajută să adoarmă. Totul se întâmplă mai lent. Timpul pare scufundat într-o boare aurie cu arome blânde.

Somnambulele galantare ale micilor baruri pariziene, pline cu englezi care își fac transfuzii de gin până târziu în nopțile de catifea ale orașului. Străduțele înguste șerpuind printre minutele zilei.

Istanbulul cu aromele lui. Ploaia de vară acoperind cu o ceață matinală, țesută din aburi nevăzuți, ultimele zile de vară.

În același timp, în cele două orașe, doi tineri privesc pe fereastra casei lor strada. Mașinile parcate pe bulevardele și micile străzi ale celor două orașe sunt acoperite de umbrele și penumbrele copacilor cu coroane bogate de frunze.

Prin grădini de vară luxuriante, cu flori explodând în retină și parfumuri amețitoare, cinematografele în aer liber așteaptă răcoarea serii pentru a-și putea rula oamenii imaginari cu întâmplările lor.

Lăsăm însă berzele istanbuleze și turiștii englezi, plini de gin, ai Parisului. Trebuie să aflăm ce e cu cei doi care privesc pe fereastră în același timp, din două orașe îndepărtate.

Pentru început: amândoi privesc spre două străzi pavate cu piatră cubică. Zgomotele interioarelor domestice sunt aceleași. Apele unor pendule vechi din care se aude un gong la fiecare jumătate de oră. Din bucătărie se aude o muzică oarecare. Muzicile diferă, dar sunt în surdină și pot fi ușor confundate, amestecându-se cu zgomotele domestice ale interiorului și cu cele exterioare, ale orașului, care intră pe fereastra deschisă.

Istanbulul e prins în strigătele unor vânzători ambulanți de rodii și portocale. Parisul în notele unei formații de jazz care tocmai trece pe stradă, înghesuită într-o decapotabilă vintage. Un băiat de culoare cântă la trompetă, altul suflă într-un saxofon.

Un pescăruș râde tare privind spre fata din Istanbul care stă la fereastră.

O pasăre albă trece în zbor pe deasupra casei din Paris în care un băiat privește și el pe fereastră.

Cei doi s-au cunoscut la o lectură publică din poezia lui Ginsberg, organizată la Paris de scheletica doamnă Charlotte, purtătoarea unui nas proeminent și coroiat. Doamna era sincer speriată că literatura va dispărea din spațiul public. După ce o caută prin bucătărie, pe sub pernuțele canapelei din sufragerie, prin cămara unde ținea un săculeț cu ceapă și o duzină de conserve, doamna dă peste saxofonistul Gilbert pe chei, unde coborâse cât să se calmeze în urma posibilei pierderi suferite.

Saxofonistul Gilbert hrănea porumbeii de pe chei. Scheleticei doamne Charlotte îi plac pisicile și detestă porumbeii pe care îi consideră niște găini mai mici. Cu vârful umbrelei, nervoasă, femeia schiță brusc un cerc în aer și un stol uriaș de porumbei de pe quai de la Hôtel-de-Ville și-au luat zborul deodată, speriați.

Din acel moment, scheletica doamnă Charlotte și saxofonistul Gilbert au devenit de nedespărțit. S-a dovedit că și muzicianul era preocupat de dispariția literaturii, deci s-au apucat să organizeze împreună o mică lectură publică din Ginsberg, undeva într-o cafenea de mâna a doua din Marais, pe care o ținea un văr al saxofonistului.

Lectura era asigurată de un student la ACFA Multimedia. Mic-pitic, mereu nervos, cu urechi clăpăuge și un nas elefantin ce stârnea zâmbete ascunse cu greu. Micul student își făcu intrarea în forță, dându-și sacoul jos cu mișcări de macho și ajungând dintr-un salt pe o masă din mijlocul cafenelei în timp ce răcnea cât îl țineau plămânii: „Howl!!!!!”. Moment în care fata de la Istanbul și băiatul din Marais s-au cunoscut fără să vrea.

Fata, speriată de urletul studentului și de săritura lui pe masă, a căzut peste băiatul din Marais. Băiatul din Marais, în loc să o prindă, a tras mai aproape de el scaunul care stătea între el și fată. Privind spre fata în cădere, micul student s-a aplecat și a căzut, la rândul său, de pe masa pe care și-o transformase în scenă.

Fata din Istanbul i-a căzut deci la picioare băiatului din Marais. Acesta a privit-o cu duioșie, în hohotele de râs ale celorlalți, care se uitau la studentul de la ACFA. Studentul privea și el, de la podea, spre fată. Fără nicio urmă de duioșie, însă. Băiatul din Marais a ajutat-o să se ridice și au ieșit în fugă înainte să tabere pe ei saxofonistul Gilbert, scheletica doamnă Charlotte și micul student cu urechi uriașe.

Lectura publică s-a terminat în acea zi înainte să înceapă. Studentul s-a îmbătat. Cei prezenți s-au simțit datori să îi ofere de băut – în semn de consolare – tot felul de cocktailuri alcoolice foarte colorate și dulci. A strâns o mulțime de umbreluțe de cocktail pe care le-a păstrat ca amintire a momentului când a vrut să repună literatura în spațiul public. Și-a numit colecția „Howl”, în cinstea evenimentului.

Scheletica doamnă Charlotte și saxofonistul Gilbert și-au tras-o reciproc înainte de apusul soarelui, în micul apartament al femeii, după care au desfăcut o cutie de conservă și au oftat la unison, spunând: „Howl!”.

După ce au ieșit de la lectura publică pe care au încheiat-o înainte să înceapă, cei doi tineri au rămas împreună. Uneori fata se întoarce acasă la Istanbul la părinții ei, în vizită. Băiatul nu merge cu ea de fiecare dată. Vorbesc la telefon și au un consemn al lor. Când deschid fereastra care dă spre strada în pantă, privesc amândoi de-a lungul străzii și se gândesc unul la celălalt. Își spun „Howl” în gând și zâmbesc.

Dincolo de cele două metropole, peste acoperișurile istanbuleze și peste cele ale Parisului, dintr-o imagine flower power în culori vesele și parfumate, Allen, un băiat născut în orașul Paterson-New Jersey, privește spre cei doi și le zâmbește de dincolo de ochelarii lui mari. E mulțumit. Literatura e la el în buzunar.

Dana Banu s-a născut la 16 martie 1970. A debutat cu poezie în anul 1984, în revista „Astra”. Este poetă, prozatoare, călătoare literară și scenaristă. De-a lungul timpului, a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate. Tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: „Poezii din țara lui Elian”, 2007; „Cântecul samovarelor”, 2011; „și lumea cinema paradis”, 2013; „Luna și Îmblânzitoarea de oameni”, 2015; „Cartea singurătății”, 2017; „Insomnii orientale”, 2023, precum și volumele de proză: „Orașul părăsit”, 2000; „Ferestre”, 2021; „O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri”, 2022; „Lumea exotică a Salmei Metivet”, 2024.