O proză de Tiberiu Ivanoschi

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză semnată de Tiberiu Ivanoschi.

Ce a mai rămas

Prietenii mei sunt recunoscuți după porecle. N-am auzit pe nimeni să le spună pe nume, dar dacă s-ar întâmpla, cred că li s-ar risipi toată strălucirea.

Zâmbesc amuzat și îmi amintesc că stau singur la terasă. Bag de seamă că e întuneric și îmi trag haina să plec.

Numele îl primești, renumele ți-l faci, îmi spun aiurit, de unul singur, cu voce tare. Pesemne acesta e rostul poreclei.

E urât, a plouat. Cred că merg prea grăbit, mai e și întuneric de tot, pentru că la un colț de trotuar cu boscheți, cât pe ce să mă lovesc de o bătrână cu un cățel exagerat de mic în lesă, o văd parcă în reluare cum trage speriată de lesa aia cu toată forța de care dispune și îl scufundă pe câine – cale de cel puțin un metru – prin cea mai adâncă băltoacă pe care am văzut-o în seara asta.

Nu-i nimic.

Eu de ce nu am o poreclă? Acesta e de fapt gândul care mă face să fug spre casă. Mai exact, de ce nu au prins? Au fost câteva. Ceva din gândul acesta m-a tulburat și acum plec spre casă – în zadar cumva –, prea puțin convins că o să aflu.

Ajuns, intru pe întuneric în garaj, impetuos ca Batman, și trag prelata prăfuită jos de pe bicicletă. Nu aprind becul, pentru că lumina stradală răzbate gălbui prin geam, apoi cade în fâșii fulgerătoare peste cadru, cum stă el așa într-o parte, nu chiar drept – cum îți vine să știi bicicleta, dreaptă, când îți mai amintești unde ai lăsat-o; strâmbă fiind, îți lasă impresia că ești și mai sărac decât ești, de fapt.

Stau așa, pe întuneric.

Mi-l amintesc, nu știu de ce, pe Z., care, simțind un moment mai delicat, iese după mine în grădină, unde locuiam noi în Anglia, se uită la mine fix și cu sprâncenele ridicate și îmi indică scurt cerul, cu degetul arătător, apoi își rulează țigara. Era tot noapte și mi-a spus sumar câteva lucruri. Ne întoarcem în casă și îmi explică cumva însuflețit și în același timp domol cât de bine îi merge în jocul ăsta în care investea atâta de mult timp. Mă uit pe ecran, cucerit de starea lui, și îmi spune că se apropie de perfecțiune. Justin nu era și el cu noi, dar țin minte clar că a fost prima dată când am simțit căldura unui cămin acolo, în casa aia.

Mă gândesc că nu mai e mult și se fac zece ani de când m-am întors din Anglia.

Între timp mă arunc în pat, îmbrăcat cum eram. În cap mi se încâlcesc poreclele mele care nu au prins și cerul pe care mi-l indica Z. Simt precis un punct îndepărtat în care cele două idei se întâlnesc miraculos într-un sens comun.

Dacă asta era o altfel de poveste, acum aș fi inventat un înțeles ascuns și miraculos, care să le lege. Eventual să-mi pun o poreclă specială, pe care nu pare că pun mare preț, sunt fumate mărețiile: la modă e puțin și de efect.

Fel și fel de fente.

Nu – aceasta e o poveste în care miraculos e ce a fost, iar acum ceea ce leagă poreclele mele și cerul lui Z. e presimțirea că pentru prietenii mei devin o amintire din ce în ce mai mică și mai îndepărtată: unde era să arate cu degetul că e departe? În sus, naibii! Mie așa mi se pare acum, că mi-a arătat departe, nu deasupra, înălțător.

Așa că scriu de frică să nu mă uite prietenii mei – să povestesc și să le arăt.

Cu siguranță cel mai razna lucru din viața mea socială e că cei doi prieteni mai buni ai mei nu se cunosc între ei. Aș putea petrece o groază de timp explicând cum s-a rupt trama de atâtea ori la mine în viață și a trebuit să o iau de la zero, dar acum e de ajuns să spun că viața mea e brăzdată de schimbări bruște de decor și perioadele mele sunt lipsite de legătură între ele. Pe scurt, dacă aș face, să zicem, nuntă vreodată, nuntașii nici nu vor fi auzit unii de alții și s-ar mira cât de mult diferă registrele în care se încadrează fiecare în parte. Haos.

Cu cei doi mai apropiați, istoria s-a scris în anii în care se spune că omul devine adult. Cât trăiam în Anglia, îmi plăcea să comand mâncare acasă și să mă uit la filme. Perioada de asceză de acolo mi-am purtat-o până în seara în care am primit acel telefon. Mă întreabă în română dacă mi-a plăcut mâncarea din seara aceea. Mă dezmeticesc într-un final și recunosc vocea lui Z. Totuși, de unde și până unde?! N-am mai știut de mult unul de celălalt și nici numărul de România nu îl mai am. Duc eu gândul până la jumătate și mi-l completează el, cu voce tare: aplicația de pe care comand eu are serviciul cu clienții la Cluj și, cum nu am un nume foarte comun, iată – cum să rateze el poanta asta?

Nu mai mult de zece minute am făcut schimbul de impresii și am stabilit că îl aduc la mine, că se fac bani mai ușor, în ideea că poate își reia facultatea.

Geamantanul cu care a venit era cam cât al meu și am glumit că atâta rost ne-a dus capul să ne facem până la vârsta asta. La care îmi arată că avea un șiret desfăcut la bocanci, cică din Cluj încă, și râsetele se duc în extrem. Adulți.

A doua zi l-am trimis unde muncesc eu: crack a few jokes, vezi tu. Și aia a fost.

Bun venit în not quite heaven, îi urez când ciocnim în sfârșit o bere.

Positive purgatory, îmi spune, și pe undeva înțeleg ce vrea să zică, dar nu duc gândul până la capăt. El e deștept și e rareori măgar din cauza asta.

Mă uit pe geam la trecători. Nu departe e Penny Lane. Viața era bună.

Pe vremea aia o cunoșteam pe A. doar de pe social media. Ea e cel de-al doilea prieten. În privat îmi răspunde scurt și la obiect. E ochiul care vede tot, spune puțin și își prețuiește timpul. Îmi spune într-o zi că nici ei nu îi convine să rezoneze cu toți nebunii, dar alții nu o pot înțelege. Între insultă și compliment, am ales să o iau ca pe un compliment.

Încă de atunci am început să ne visez pe toți trei în același loc. Nu știu, poate e mania familială a fraților mai mici să aducă la un loc toți membrii sau să își întemeieze noi și noi familii pe unde se duc. La început erau vise copleșitoare cu imagini dure și disparate, pline de patos, numai conflict și niciodată tihnă. Un teatru excesiv care devenea apăsător prin lipsa unui final.

Z. se descurca bine la muncă, nu trebuia să îi mai arăt nimic. Asta însemna că mă puteam orienta înspre alt departament, eventual mai bine plătit. Am ales să lucrez în bucătărie, pe motiv că gașca de acolo mi se părea cea mai pe sufletul meu și puteam să rămân la fel de neglijent comportamental. Pedant să fie Z., la recepție – eu vreau să fac glume proaste și să-mi pun mâinile în șold o dată la câteva minute. Țin minte că în primele zile mă interesa mai mult să prelucrez eseistic în minte cum ar trebui să fie experiența unui client de restaurant, mai mult decât ce aveam efectiv de învățat. Nu era ceva neapărat rău ca inspirație, mai ales la două stele Michelin, dar lăzile alea cu pui trebuie tăiate la cuțit toate, azi!

Odată ce și-a luat Z. calculator nou, știam că nu îl mai scot din casă, așa că în timpul meu liber vorbeam mai mult cu A. Nu știam multe unul despre celălalt, preferam să vorbim lucruri. Plutea oarecum perspectiva întâlnirii, numai că nu mă așteptam să îmi dea toate filmele peste cap.

După ce m-am întors din Anglia, ne-am întâlnit. Locuia cu iubitul ei și pe măsură ce se apropia ora, mă frământa un gând. A. era din familie cu bani, nu sărăcie ca mine și Z., și pe atunci nu știam cât de diferite sunt lumile, doar bănuiam. Simțeam că trec linia de sosire a unei curse maraton pe care abia atunci am știut că o parcurg.

Ai venit să iei ce a mai rămas, îmi spune după ce ne privim câteva clipe.

A. e o persoană copleșitoare. Pe chat nu a fost niciun indiciu, ca să știu la ce să mă aștept. Mi-a luat minute bune să mă racordez la discursul ei și mi-am dat seama cât de mică și simplistă era lumea în care am trăit până atunci. Într-atât de mult, încât nu îmi văd nici în ziua de azi rostul meu în lumea ei, probabil e suficient să știe ea. Am stat câteva zile acolo și am plecat istovit.

Visele cu noi trei se întețeau. Numai că imaginile își pierdeau din efect prin repetiție la nesfârșit, însă ce era bun e că începeam să întrevăd un final. Deși mi-a plăcut întotdeauna de amândoi, relațiile au cerut întotdeauna un consum lăuntric sângeros – reglări recurente de conturi, ca să putem relua pe curat din nou și din nou. Cu A. lupta era că o simțeam la capătul puterilor în drumul ei prin viață și eu îi ceream prea mult, îmi doream să învăț mai mult, să devin mai mult, cu toate că la schimb, repet, nu am crezut niciodată că am ce oferi. Cădeam în deznădejde de câteva ori pe zi. Cu Z., în schimb, lupta era că eram inapți pe multe aspecte, dar cuțitul care taie în carnea vie venea conjunctural, nu săream în resentiment nici eu, nici el. Ce vreau să spun cu asta e că greșeala unuia era de regulă întâmpinată de tăcere, eram îngăduitori unul cu celălalt în dinamica asta de frați de arme. Totul era însă marcat de boală în recidivă, pentru că pe vremea aia nu aveam niciunul femeie și lipsa se simțea mai ales după momentele bune, la modul ce bine e uneori în viață, dar uite ce mult lipsește femeia. De cele mai multe ori e mai bine să fii amărât, pentru că dacă dai puțin de bine, îți dai seama cât de inaccesibil e binele adevărat și amarul în care te îneci apoi pare insurmontabil.

În ultima perioadă din Anglia începeam să mă simt din ce în ce mai rău, iar asta îmi afecta munca. Aveam zile în bucătărie în care evitam să mă ciocnesc de lucruri mai mult din memorie, nu pentru că mai eram capabil să mă orientez spațial. Însă ce era cel mai obositor era să testez încontinuu dacă vocile erau adevărate sau la mine în cap.

În seara în care mi-a fost cel mai rău, Z. a venit după mine în grădină și mi-a indicat cerul cu degetul, apoi și-a rulat o țigară. După momente lungi de pauză, se trezește vorbind cu voce tare.

Because they are thick.

Cuvintele lui mi-au făcut un declic în corp, care mi-a dat voie să răsuflu ușurat, după multe zile. Misiunea mea era vasăzică îndeplinită. Înapoi în casă, Z. se întoarce la calculator și îmi explică cumva însuflețit și în același timp domol cât de bine îi merge în jocul ăsta în care investea atâta de mult timp. Mă uit pe ecran, cucerit de starea lui, și îmi spune că se apropie de perfecțiune. Cam la o oră se întoarce și Justin acasă de la muncă și îi dau un avion făcut din piesele lui Lego.

Se uită mirat.

What is this?

It’s what you want it to be.

Țin minte clar că a fost prima dată când am simțit căldura unui cămin acolo, în casa aia.

Acum, după zece ani, mă trezesc dimineața în pat, îmbrăcat cum sunt din seara dinainte. Îmi dau seama că visul meu cel mare s-a desăvârșit în noaptea care a trecut. Se făcea că eram toți trei în casa din Anglia și era dimineață. Eram îmbrăcați frumos și eu, și Z, și A. Ne pregătim să plecăm la un târg de vechituri în sat. Era foarte cald și cerul limpede. Se auzea muzică de afară. Eram zâmbitori și ne simțeam victorioși.

Tiberiu Ivanoschi (n. 1988) e iubitor de litere de o viață, student pasager la UBB Cluj, schimbă țari și locuri de muncă periodic. În prezent activează în marketing digital. Picaro boem. Nimic nu durează.