Oana Purice: „Treptat, lectura mi-a devenit profesie și totul a plecat de la Robinson Crusoe”

Vă propunem o anchetă cu privire la ceea ce a însemnat și înseamnă cartea (implicit lectura) în viețile unor scriitoare/ scriitori români contemporani, anchetă inspirată de cea pe care „The Guardian” a găzduit-o până în 2021, numită „Books that made me”, care, la rândul ei, a fost inspirată probabil de ancheta apărută inițial în „The New York Times Book Review”, în 1984. În acest număr, a răspuns pentru cititorii Literomaniei Oana Purice, agent literar și fondatoare a platformei Book Industry.

1. Ce citiți în aceste zile?

În perioada aceasta lecturile mele depind de programul bebelușei Irina. Și ritmul cititului, și cărțile la care ajung se învârt în jurul ei. Când o adorm (de fapt, când încerc s-o adorm) citesc din cartea Mariei Ressa, „Cum să înfrunți un dictator”, tradusă de Mona Dîrțu și publicată de ZYX Books. Deși am început-o de mult, sunt abia pe la jumătate, că nu reușesc să citesc decât câteva rânduri, câteva paragrafe sau câteva pagini dintr-un foc. Dar e scrisă tare bine și subiectul este atât de incitant, că nu e greu să reintru în poveste. În momentele când Irina doarme, casa e cât de cât pusă la punct și chiar îmi permit să mă lăfăiesc în fotoliul-balansoar, mă reîntorc la cartea Adrianei Sohodoleanu, „Ce e nou în Noua Bucătărie Românească”, teza ei de doctorat publicată la Editura GastroArt. Și ea e începută de luni bune, dar lectura în porții mici se potrivește de minune cu vizitele sale în bucătăriile de fine dining din România și cu preparatele de acolo.

Dacă în cazul volumelor pentru oameni mari lucrurile se urnesc greu, în ceea ce privește cărțile pentru copii și adolescenți, situația e diferită, căci ele mi-au dominat ultimii ani. Spre bucuria mea. Mai ales că pe cele mai multe i le citesc lui Tudor, puștiul de aproape șase ani. Așa că acum tocmai citim „Aventurile lui Zburlici”, volumul de benzi desenate scris de Mircea Micu, ilustrat de Sandu și Theodora Florea, și publicat de Editura Mini Grafic. Sunt treisprezece aventuri superamuzante, prin care puiul de vrabie trece alături de prietenul său, puiul de cuc.

2. Care este cartea care v-a schimbat viața?

Sunt două cărți care au fost puncte de inflexiune în parcursul meu: una ca obiect fizic, alta prin conținut. „Întoarcerea din Rai” a lui Mircea Eliade a fost cartea pe care Lucian, soțul meu, mi-a recomandat-o și împrumutat-o în zilele în care ne-am cunoscut, în timpul unei școli de vară organizate de Centrul de Studii în Istorie Contemporană la Pitești. O școală de vară foarte interesantă, despre represiunea comunistă, care, din păcate, nu se mai organizează de câțiva ani. Pentru că trebuia să-i returnez volumul, nu-i așa?, la finalul evenimentului i-am cerut numărul de telefon. O plimbare pe Calea Victoriei, un weekend în Vama Veche și doi copii mai târziu, încă e un pic mâhnit că nu mi-a plăcut cartea. Nici atunci, nici peste ani, când am recitit-o.

Cea de-a doua carte, deși prima, în ordine cronologică, este „Robinson Crusoe”, romanul lui Daniel Defoe. Eram în vacanța de vară dintre clasa a patra și a cincea. Eram la bunicii materni și-mi petreceam zilele mai ales stând la povești cu bunica mea (de obicei, pe seară, când treburile casei și ale curții puteau fi puse pe hold) și citind. Pe măsură ce înaintam în aventura marinarului naufragiat, îmi dădeam seama că cititul este, de fapt, distractiv, că te poate ține cu sufletul la gură, că te poate face să uiți de foame și de sete. Nu înțelegeam mai nimic din substraturile sociale sau politice ale romanului, dar am trăit zi de zi alături de Robinson în încercarea lui de a-și încropi o gospodărie, de a-și găsi prieteni și de a supraviețui până o nouă corabie se va vedea la orizont. Iar de la cartea asta încolo nu am mai văzut lectura ca pe o obligație, ci ca pe o sursă de combatere a plictiselii. Treptat, lectura mi-a devenit profesie și totul a plecat de la Robinson Crusoe.

3. Ce carte v-a influențat cel mai mult?

Cred că, într-un fel, sunt nenumărate cărți care m-au influențat, care au rămas cu mine, ale căror cuvinte, fraze, idei, titluri (cum e, probabil cel mai bun titlu ales vreodată – „Viața este în altă parte”) m-au format, m-au schimbat, m-au dus într-o direcție sau alta: de la dramatismul poemului „El-Zorab” al lui George Coșbuc, pe care mi l-au citit părinții și-apoi l-am recitit în primii ani de școală de zeci de ori, la „Parfumul” lui Patrick Süskind (recomandat de una dintre cele mai bune prietene în liceu, găsit întâmplător la o tarabă a unui anticar din Onești și calea mea spre literatura universală), la „Antimodernii” lui Antoine Compagnon (volum pentru care am avut un crush în studenție), la episodul când Zuleiha din romanul lui Guzel Iahina (atât de frumos tradus de Luana Schidu, publicat de Humanitas Fiction) își hrănește fiul cu propriul sânge, pentru că laptele îi secase în drumul spre Siberia, pe care s-a nimerit să-l citesc în primele săptămâni ale primului meu copil.

Dar, dacă ar fi să identific puncte-cheie legate de cărți, cred că tot două ar fi și aici, fără nicio pretenție canonică, dar importante pentru momentele în care le-am citit. Primul este legat de lectura „Invitației la vals”, romanul lui Mihail Drumeș. Apelând la cel mai de succes imbold pentru a face ceva, mama mi-a spus când eram prin generală că, atunci când o să mai cresc, o să citesc cartea aia cu copertă albastră. Mi-a arătat-o, am văzut-o, dar apoi cartea a dispărut din biblioteca noastră. De fapt, fusese pusă pe bibliotecă, cum aveam să descopăr într-una dintre explorările mele. Am lăsat-o acolo, dar mai trăgeam din când în când cu ochiul peste o pagină sau alta. Pe la finalul școlii generale, am decis că sunt suficient de mare și am luat-o la citit. Mama avea dreptate: mi-a plăcut și mi-a arătat că poate exista și altfel de literatură decât ce citisem până atunci. Știu, sunt atât de boomer, că proza lui Drumeș, Teodoreanu și Sebastian mi se părea atunci un romance care rezona numai bine cu adolescența mea.

A doua carte care mi-a zguduit niște convingeri a fost „De ce bea mami. Jurnalul unei mămici epuizate” de Gill Sims (tradusă de Cristian Ionescu și Ruxandra Tudor și publicată de Editura Publica). Tudor avea vreo doi ani și ceva, pandemia era în toi și toate incertitudinile activate: Dacă nu mănâncă destul? De ce nu vorbește mai clar? Cât de mult să ieșim afară, ca să evităm virusul, dar totuși să ia niște aer. O grămadă de probleme. Cele mai multe închipuite. Până când am citit cartea asta amuzantă, cinică și superironică și-am înțeles că e ok și dacă nu-i număr pastele pe care le bagă în gură. Și că e ok și dacă-ncerc să mai găsesc timp și pentru mine și Lucian. Puține cărți de parenting am citit, dar asta e clar cea mai bună. Pentru că are un mesaj simplu: las-o mai moale! Cât de mult aplic la al doilea copil? Asta-i altă poveste.

4. Numiți cartea (sau cărțile) pe care nu ați reușit s-o (să le) terminați de citit.

Nu mă împac deloc cu ideea de a abandona cărțile, dar cu unele nu m-am sincronizat deloc. Clar nu ne-am găsit în momentele potrivite. Prima dintre ele a fost „Moby Dick”. M-a pierdut de la primele pagini, cred că trebuia să mă mai coc ca cititoare. O alta este „Ulise”, dar aici am tot văzut că sunt într-o companie bună alături de alți cititori care nu au dus-o la capăt. Nu am reușit să termin nici „Jocul cu mărgelele de sticlă” a lui Hermann Hesse, cred că și pentru ea aveam nevoie de mai mulți mușchi. Din păcate, de la prima tentativă nu am mai apucat să mă reapuc de ele. Dar pensia pentru ce este dacă nu pentru astfel de restanțe?

Mai recent, am renunțat să mai citesc amintirile lui Paul Slayer Grigoriu de la Editura Publica, „Cronicile vulpii”. O aveam de ceva timp, abia așteptam să-i găsesc loc. Promisiunea unei panorame a liceului anilor ’90 din București suna foarte atractiv. Am dus-o până la jumătate, dar senzația că totul se repetă, că nici autorul n-a mai găsit plăcere să povestească m-a făcut să o las deoparte. Nu cred că intră totuși în teancul de la pensie.

5. Numiți cartea pe care o dăruiți cel mai des.

Fără să ating recordul profesoarei mele diriginte din școala generală, o cititoare pasionată, care, atunci când a descoperit „De ce iubim femeile” a lui Mircea Cărtărescu, a dăruit-o tuturor profesoarelor noastre de la clasă, sunt vreo două cărți pe care le-am dăruit mai des. Una este „Vara în care mama a avut ochii verzi” a Tatianei Țîbuleac – atât de mult mi-a plăcut când am citit-o, că am vrut să aibă și alții bucuria lecturii ei. Alta este romanul grafic „Haiku siberian”, scris de Jurga Vilė și Lina Itagaki, tradus de Alina Nucă și publicat de Editura Frontiera. Este recomandat copiilor, dar e o carte fără vârstă; însă plină de emoții intense, căci descrie exilul unui puști de treisprezece ani, împreună cu familia sa, în teribila Siberie.

6. Care dintre cărțile secolului al XX-lea vi se par supraevaluate?

Ca și aprecierile de mai sus, și aceasta este una, se înțelege, cât se poate de subiectivă, bazată pe așteptările pe care le-am avut până să citesc o carte și felul cum am perceput-o; căci supraevaluări sunt și-au tot fost și față de cărțile secolului trecut, și față de cele publicate mai aproape de noi. O asemenea experiență am avut cu „Inimi cicatrizate”. Nu am reușit să mă las prinsă în hype-ul din jurul romanului lui Max Blecher nici în liceu, nici în facultate, când l-am recitit, nici în 2016, când a apărut filmul lui Radu Jude. Poate, vorba aceea, nu am organ pentru el.

7. Care dintre cărțile din literatura secolului al XX-lea vi se par subevaluate?

Încă având multe biblioteci în față de citit, aș putea spune care dintre cărțile la care am ajuns eu cred că ar fi meritat mai mulți cititori. Cel puțin în România. Prima care îmi vine în minte este cel dintâi roman grafic al lui Will Eisner, „Un contract cu Dumnezeu și alte povești cu chiriași”, tradus de Gabriel Tudorie și publicat la Editura Grafic. Odată cu acest volum, Eisner, un nume uriaș al benzilor desenate, a deschis drumul unui nou gen în lumea comicsurilor – romanul grafic, care a făcut saltul de la stilul benzilor desenate concentrate, de cele mai multe ori, asupra unui supererou, la o proză ilustrată mai profundă, capabilă să înglobeze identitatea sau experiența emoțională a autorului. „Un contract cu Dumnezeu” a fost doar de curând tradus la noi, deși a apărut în original în 1978 (după un efort considerabil al lui Eisner de a-i găsi un editor). Sigur că explicații pentru acest decalaj există, dar cred că este o carte minunată, care ar merita o tradiție lungă și în varianta românească.

8. Numiți o carte pe care v-ați fi dorit s-o scrieți.

Sunt un fan al intertextualității, al jocurilor trans- și metatextuale. În facultate atinsesem aproape obsesia iar prietena mea Cristina probabil se săturase până peste cap de poliloghiile mele pe această temă. Așa că mi-ar fi plăcut să scriu o carte pe care am descoperit-o recent și care mi-a plăcut foarte mult, pentru că este o reinterpretare a basmelor clasice, din care nu lipsesc ironia, umorul și tensiunea dramatică bine dozată. Este colecția de povești a scriitorului american Soman Chainani „Fiare și frumusețe. 12 povești periculoase”, tradusă de Iulia Arsintescu și publicată de editura YoungArt. Chainani este mai cunoscut pentru seria „Școala pentru Bine și Rău”, dar „Fiare și frumusețe” mi s-a părut mai bună, așa că, dacă aș scrie o carte, așa aș vrea să sune. Mai am mult de citit însă până acolo.

În aceeași notă a jocurilor textuale, o altă carte pe care mi-ar fi plăcut s-o scriu este „Gruffalo” a Juliei Donaldson, ilustrată de Axel Scheffler și publicată de Cartea Copiilor. Pentru că trebuie să ai o minte extraordinară să imaginezi și să poți să povestești ficțiunea sub forma unui monstru care ia naștere pe măsură ce cartea se citește. Și mi-ar plăcea să trăiesc această sclipire.

9. Ce carte ați recitit cel mai des?

Pentru că am senzația aceea celebră că timpul e prea scurt și cărțile multe (nu există prea multe, să fim serioși), nu am recitit decât atunci când trebuia să folosesc o carte într-un fel sau altul. La școală, la facultate sau în textele pe care le-am scris de atunci. De obicei, sunt cărți de teorie sau critică literară. Dar relectura ca act de pură plăcere este destinată poeziei. Și, de cele mai multe ori, mă opresc la volumul lui Dan Sociu din 2012, „Cîntece excesive”, sau la „Dublu CD” al lui Mircea Cărtărescu. Din care am ales și versurile care au stat înșirate pe tortul nostru de nuntă – singurul tort din lume, îmi place să cred, decorat cu versuri de Mircea Cărtărescu.

Oana Purice este agent literar și fondatoare a platformei Book Industry. A absolvit cursurile Facultății de Litere a Universității din București. În timpul liber editează și redactează cărți publicate (mai ales de) de Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană sau traduce cărți pentru copii. A lucrat la Editura Univers și Muzeul Literaturii Române, iar din 2016 este în echipa uneia dintre dintre cele mai importante agenții literare din România – Livia Stoia Literary Agency.