Cartea săptămânii Nr. 203

„Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (fragment)

Reach content for Google search „Ioan Petru Culianu”, „I.P. Culianu”, „ipostazele unui eretic”, „raul popescu”

Demonul exilului

 

Piesele de rezistenţă ale volumului „Păcatul împotriva spiritului” (Editura Nemira, Bucureşti, 1999) sunt textele publicate de I. P. Culianu în săptămânalul „Lumea liberă românească” din New-York, în rubrica „Scoptophilia” (numele rubricii provine din greacă şi se referă la „plăcerea de a privi”, termen care la Freud a căpătat o notă lascivă, fiind echivalent cu „voyeurism”). Aceste texte reflectă o preocupare sinceră pentru cele ce se întâmplau (sau nu se întâmplau) în România comunistă. Distanţa de casă nu l-a făcut, cum s-ar putea crede, mai puţin patriot pe tânărul care plecase în 1972 cu o bursă de studii în Italia.

 

În ziua de astăzi, păcatul împotriva Spiritului are mai multe nume: imobilism, minciună consolidată, genocid cultural. În expresia «genocid cultural», efectul ucigător  este imediat vizibil.

I.P. Culianu

 

Condiţia de exilat, pentru Culianu, a fost una incomodă, plină de temeri, chiar şi la aproape douăzeci de ani de la plecarea sa din România. În încercarea de a-l îmblânzi, a înzestrat statutul de exilat, sub influenţa lui Mircea Eliade, cu valori iniţiatice, considerând, într-un text din 1975, că „există anumite scheme psihice persistente ale situaţiei de exilat. Iar aceste scheme profunde dau exilatului aproape un privilegiu cosmic”. Din această perspectivă, exilatul devine un erou supus probelor iniţiatice:

„Exilatul este cel care a rupt legăturile cu o matrice care, oricât ar fi resimţită ca adversă la un anumit moment istoric, este totuşi protectoare […]. Exilatul este cel care îndrăzneşte să rupă legăturile cu matricea, se „smulge din mal”, evadează „într-un alt tărâm”, ale cărui reguli nu le cunoaşte şi va trebui să le înveţe şi să le accepte prin suferinţă. El este un erou de basme, acel orfan care se revelă fragil, dar în acelaşi timp infinit de puternic. Este – indiferent de vârsta fizică – adolescentul care se supune unei iniţieri virile. […] Ar fi inutil de arătat toate implicaţiile psihologice ale „eroului” – fiindcă, vrând-nevrând, exilatul se pune în această condiţie. Ceea ce merită revelat este autenticitatea radicală a exilului: cel care l-a ales, a destrămat printr-un act arbitrar toate schemele de asigurare care-l leagă de un anume grup.” (1)

Este vorba, în cele din urmă, despre o „situaţie de o radicală responsabilitate şi autenticitate umană, pe care, chiar dacă nu şi-a dorit-o, ori o resimte doar ca pe o suferinţă, [exilatul, n.m.] trebuie s-o asume cu orgoliu”.

Această nouă condiţie are însă demonii ei, demoni pe care exilatul i-ar fi dorit poate uitaţi, acolo, în locul din care a plecat. În cazul lui Culianu, demonul care i-a bântuit anii de exil a fost comunismul. L-a criticat fervent, cu patos, cu furie, dar şi cu ironie. „Singurul univers de proporţii mondiale care duce direct în moarte prin pietrificare, prin îngheţare, este universul comunist”, afirma Culianu în „Păcatul împotriva Spiritului”, articol apărut în 1987, în primul număr al revistei „Agora”. Pentru I. P. Culianu, comunismul a însemnat păcatul suprem, păcatul împotriva Spiritului: „În ziua de astăzi, păcatul împotriva Spiritului are mai multe nume: imobilism, minciună consolidată, genocid cultural. În expresia «genocid cultural», efectul ucigător – continuă Culianu – este imediat vizibil”.


Citeşte şi I. P. Culianu despre I. P. Culianu


Comunismul a ucis oameni nu doar prin înfometare, bătaie, umilinţe, ci şi prin proscrierea gândirii autentice, vii. Comunismul nu avea nevoie de gânditori, ci de zombi. Păcatul comunismului ar fi, prin urmare, acela de a fi impus ca supremă „valoare” moartea spirituală. Nici cei exilaţi, observa cu regret Culianu, nu au reuşit să evite acest flagel:

„Constat cu durere că îmi este din ce în ce mai greu să discut cu unii compatrioţi ai mei, chiar dacă se află de mult în Occident. E ca şi cum păcatul a lăsat în ei boli incurabile: mintal ei sunt pe jumătate morţi, dacă nu morţi de tot. Tot felul de flori ciudate se nasc din întâlnirile noastre; unii chiar, am auzit, spun că aş fi „marxizant”, iar alţii, se pare, m-au atacat prin nişte jurnale dactilografiate. De câte ori în mintea interlocutorului unui mort se mişcă ceva, mortul se sperie de mişcare şi se apără. Dacă nu eşti de acord cu schemele unui imbecil care regresează la stadiul de celulă moartă, mocirla trebuie să te înghită. […] O durere nesfârşită mă cuprinde când îmi dau seama că silueta unor compatrioţi de-ai mei nu-i decât perdeaua străvezie a neantului. Comunismul a azvârlit sute de milioane de victime în universul infernului: îngheţare, uitare, imobilitate – MOARTE SPIRITUALĂ.” (2)

În concluzie: „Comunismul coincide cu totala stagnare a ideilor – ca şi orice formă de utopism revoluţionar, ca de exemplu nazismul. Stagnarea ideilor e o altă modalitate a genocidului cultural, a păcatului împotriva Spiritului”.

Remediul se impune de la sine: „Îndrăzneala de a produce o idee”. De altfel, Culianu, publicistul politic, cel care a sfidat Securitatea numind-o în dese rânduri „stupidă”, are curajul să propună şi câteva soluţii concrete (mai exact, unsprezece) de ieşire a României din situaţia deplorabilă cauzată de o jumătate de secol de regim comunist. Despre soluţiile cu pricina a scris pe larg în articolul „Viitorul României în unsprezece puncte” („Lumea liberă”, numărul 66, ianuarie 1990).

În politică, credea Culianu, în afara unei (auto)suprimări a partidului comunist român, e nevoie de un Parlament puternic şi de un preşedinte slab (uşor ilară este propunerea lui Mircea Eliade pentru postul de preşedinte al României, propunere justificată însă prin faptul că acest post ar fi unul „simbolic şi onorific”; guvernul ar fi cel care de fapt ar conduce ţara). Deşi suspectat de suspectat de monarhism, I. P. Culianu nu credea că monarhia ar fi o soluţie optimă pentru România postdecembristă, „întrucât monarhia română a ieşit din cadrele ei legale, instaurând dictatura în 1937, împreună cu Frontul Renaşterii Naţionale” (imposibil de ratat şi neplăcuta asemănare a denumirii organizaţiei politice instaurate la putere după 1989 – Frontul Salvării Naţionale – cu cea a Frontului din 1937). În plan politic, democraţia va constitui principalul obiectiv al noilor organizaţii politice: „România trebuie să trăiască într-o democraţie completă, fără avantaje pentru cel mai puternic”.

Din această perspectivă, e clar că în prezent, după mai bine de douăzeci de ani de la Revoluţia din 1989, avem o semi-democraţie. În plan economic, accentul va trebui pus, e de părere Culianu, pe turism. În ceea ce priveşte armata, instituţie vitală a statului, ea va trebui să devină profesionistă, o armată care să apere democraţia, nu care să constituie un pericol pentru aceasta. Personalul militar din perioada comunistă va trebui înlocuit treptat. La fel, „judecătorii compromişi în epoca Ceauşescu”.

Ca în orice democraţie autentică, presa va fi una liberă. Publicaţiile, cu timpul, se vor privatiza, anticipa Culianu. Într-adevăr, presa actuală e privatizată în întregime, însă trusturile media sunt aservite diverselor grupuri de interese. Prin asta, obiectivitatea presei de după 1989 a fost compromisă iremediabil, situaţie ce nu pare a da vreun semn că s-ar schimba nici acum, la treizeci de ani de la Revoluţia din 1989.

 

Note

1. I. P. Culianu, „Păcatul împotriva spiritului”, Editura Nemira, Bucureşti, 1999, pp. 9-10.

2. Ibidem, p. 16.

Fragment din volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” de Raul Popescu, Editura Eikon, Colecția „Universitas”, Seria „Filosofie”, București, 2017

P.S.: Fotografia care însoțește fragmentul de mai sus este, așa cum ne informează Sorin Antohi, într-un articol din „Observator cultural” („Culianu: pe pragul Istoriei”, nr. 1062, 2021), ultima fotografie a lui Ioan Petru Culianu, datată 20 mai 1991, adică cu o zi înainte de a fi asasinat (fotografia a fost făcută de Lloyd DeGrane; sursa: University of Chicago Photographic Archive, apf12345, Hanna Holborn Gray Special Collections Research Center, University of Chicago Library): „Savantul se află în biroul său de la Divinity School, University of Chicago, cu o zi înainte de timpul și, la cîțiva pași, de locul în care a pierit.”

 

 

Susține Literomania

libris.ro

Despre autor

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. În 2019, a coordonat, alături de Adina Dinițoiu, volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: