Cărți pentru copii fără limită de vârstă

Să moară mama vitregă!

Dintotdeauna am simpatizat, cititorule, cu femeile rele din povești. Cumva, răutatea lor neechivocă și absența posibilității ispășirii mă înduioșau. Mai mult decât prințesele și fetele harnice și cuminți, mă puneau pe gânduri zmeoaicele, vrăjitoarele și, în primul rând, mamele vitrege. În spatele ferocității și lipsei de scrupule a mamei vitrege intuiam un impas, o dorință frustrată, un dezechilibru de forțe în familie, dar și un refuz pe care femeia le rezolva pe ocolite.

Așa se întâmplă în „Ienupărul ”*, una dintre poveștile fraților Grimm, reinterpretată în cheie modernă de Barbara Comyns în scurtul ei roman cu același nume**.

Întâmplările din povestea fraților Grimm se petrec cu mult timp în urmă („acum 200 de ani”), și vorbesc despre nașterea unui copil din dorința imperioasă a mamei sale. Femeia tânără și frumoasă curăță un măr în zăpadă, sub ienupăr, și se taie la deget. Privindu-și propriul sânge pe zăpadă, ea își dorește fierbinte un copil cu obraji roșii și pielea albă, și asta primește. Copilul se naște, în poveste și în romanul Barbarei Comyns, din sângele vărsat al mamei pe zăpadă, dar și pe așternuturi – mama cea bună și iubitoare moare la naștere, epuizată de sarcină (de o hemoragie în cartea lui Comyns) și de prea multă fericire. Ca și cum corpul ei ar capitula voluntar, ca un fruct prea copt, după ce și-a îndeplinit funcția de susținere, iar energia sa vitală i-ar fi tranferată copilului, într-un proces de identificare.

Intră acum în scenă mama vitregă cu fetița ei, Marlene. Dacă la început mama își acceptă fiul vitreg, cu trecerea timpului devine din ce în ce mai preocupată de siguranța economică a propriului copil, pe care-o vede amenințată de către întâiul născut. Acțiunile ulterioare ale mamei vitrege, inexplicabil excesive, sunt puse, în poveste, pe seama intervenției „Celui Rău”, a Diavolului, care îi ia mințile femeii: într-un moment de orbire, ea își ucide fiul vitreg, decapitându-l cu capacul unui cufăr, asemenea unei vietăți prinsă în capcană. Aici explicația psihologică se declară înfrântă – din toate modurile de ascundere a faptei, ea alege să gătească rămășițele copilului și să i le servească, într-o tocăniță, soțului naiv (și pasiv). E interesant, cititorule, și nu te indigna, că tatălui îi place foarte mult felul de mâncare infam, și îi cere mamei vitrege să-i umple farfuria de mai multe ori – cu cât mânca mai mult, cu atât dorea mai mult. Recunoști felul în care unii părinți, foarte îndrăgostiți de copiii lor, își exprimă afecțiunea prin expresii ca „îmi ești atât de drag încât îmi vine să te mănânc”? (Poate, îndrăznesc să adaug, și calitatea devoratoare a iubirii de orice fel, care își consumă obiectul pe care tot ea și l-a creat.)

Este Marlene, fetița, cea care salvează oasele fratelui mâncat de părinți și le îngroapă sub ienupăr, lângă mama lui cea bună; din locul acela își ia imediat zborul o pasăre frumoasă. Pasărea caută restabilirea echilibrului tulburat de actul crud al mamei vitrege, e spiritul legii care pedepsește păcatul și-i răsplătește pe cei buni, e a doua întrupare a copilului, de data asta vociferantă, căutând răzbunare – pasărea repetă obsesiv o poezie –, avertisment despre pățania copilului care a fost, trezind interesul diferiților membri ai comunității. Tot pasărea este cea care o ucide pe mama cea vitregă, lăsând să cadă asupra ei o piatră de moară; dacă apariția ei trezește sentimente putenice de bucurie și liniște în personajele pozitive – Marlene, tatăl –, ea-i provoacă femeii un atac intens de panică, se simte ca și cum „lumea i se sfârșește”. După moartea ei, copilul își recuperează înfățișarea și, fără nicio vorbă, explicație sau disconfort, își însoțește restul familiei în locuință, unde încep cu toții să mănânce. Viața își poate relua cursul firesc, mama vitregă, neconformă și ucigașă, a fost pedepsită.

Generică în povestea Fraților Grimm, antieroina se numește Bella în romanul scriitoarei britanice – o tânără mamă necăsătorită, care se străduiește să-și crească, fără sprijinul familiei, fetița de culoare în Anglia anilor ’80. Iată cum rezumă Bella, pe un ton frust și onest, propriul statut social: „I was nearly twenty-seven, with my face scarred and the mother of an illegitimate child. If I didn’t make up my mind to marry soon, I never would”. Și asta face, pentru a se pune la adăpost, dar și pentru că se îndrăgostește de tatăl fiului ei vitreg: „This is how I felt for Bernard, as if he were a flame. But I wasn’t a flame to him”.

Dacă în povestea originală, anxietatea femeii, cea care declanșa tragedia, era de natură economică, în cartea Barbarei Comyns băiețelul îi amintește Bellei de lipsa de afecțiune a noului ei soț față de ea și față de Marlene. Copilul vorbește despre incapacitatea tatălui de a-și iubi noua soție, a cărei mână o cere din considerente plauzibil meschine – avea nevoie de o dădacă, iar Bella cunoștea casa și regulile ei cel mai bine.

Reinterpretându-l, Barbara Comyns intuiește în textul original că mama vitregă proiectează asupra copilului străin povara poziției ei inferioare în economia familiei, existența ei nevalidată de soț decât prin raportare la fantoma primei soții, al cărei spirit supraviețuiește în băiat. Bella intră în competiție cu prima soție, pentru a câștiga favorurile lui Bernard, prin ceea ce creează fiecare dintre cele două femei – moștenitorii: „When I looked at my daughter I loved her so much, and when I looked at my stepson, with his fairy-story red and white cheeks, it cuts me to the heart and I’d think: He’ll always come first with his father, Marlene and I are nothing”.

În roman, această idee reiese din legătura simbiotică a Bellei cu propriul copil, Marlene. Etapele de dezvoltare ale lui Marlene se suprapun peste procesul prin care Bella capătă autonomie și își construieste propria viață. Bella se naște o dată cu Marlene și, îngrijindu-și copilul, se hrănește și pe sine ca individ (devine independentă financiar, se maturizează profesional, își face prieteni noi).

Bine, mă vei întreba, dar până acum legătura cu mama vitregă din textul original este cel mult palidă. De ce și cum apare tragedia imediat după căsătoria lipsită de afecțiune, după renunțarea nenecesară la sine, în timpul căreia Bella pierde ceea ce clădise? „You would lose everything if you did, your freedom, the shop and your individuality” o avertizează o prietenă, și are dreptate: „Now comes a terrible time, a time when I behaved quite out of character. It was as if my brain had turned into a broken elastic”.

Cu nervii slăbiți și depresivă, Bella nu prevede și deci nu poate împiedica accidentul nefericit în care fiul său vitreg își pierde viața. Decide să ascundă întâmplarea de soțul ei, de a cărui reacție se teme mai tare decât de propria dispariție: „I tried to explain how he was about the child, so obsessed with him as if he were his dead wife”. Când adevărul iese la iveală, la fel ca în poveste, prin păsările care descoperă copilul îngropat sub ienupăr, Bella înnebunește, dar, spre deosebire de poveste, trăiește mai departe. Durerea îi confiscă luni lungi din existență, dar găsește în ea puterea de a recunoaște alegerea făcută, de a-i accepta consecințele, de a merge mai departe. Se desparte de soțul formal printr-o frază memorabilă: „I’d rather be married to a fox than you”.

În ambele texte, destinul mamei vitrege este influențat de forțe mai mari decât ea – de „Cel Rău” în poveste, de întâlnirea transformatoare cu Bernard și Gertrude, soția moartă, în roman. Poate m-am înșelat la început, atunci când spuneam că mama vitregă nu se poate mântui: prin moarte sau nebunie temporară, ea plătește pentru o vină de care nu se face vinovată în totalitate.

* Găsești textul integral al poveștii, în limba engleză, aici: https://www.pitt.edu/~dash/grimm047.html

** Barbara Comyns, „The Juniper Tree”, Capuchin Classics, 2011, cu o prefață de Margaret Drabble

Parteneriat media

Despre autor

Monica Șerban

Monica Șerban

Monica Șerban a absolvit Facultatea de Litere a Universității București. Vorbește mereu despre cărți, acum și-a făcut curaj să și scrie.

Scrie un comentariu