– Și chiar n-ați simțit nimic? E greu de crezut având în vedere ce s-a găsit la fața locului.
Pe bune?! Ce întrebare-i asta? Îmi simt transpirația cum se prelinge pe obraji, de la tâmple spre colțurile buzelor. De nu mi-ar intra în ochi. Azi-dimineață am ezitat două secunde când am văzut crema antirid cu SPF 50, dar până la urmă m-am dat, deși știu că mă ustură al dracului dacă îmi intră în ochi. E extrem de cald aici, în ciuda ventilatorului de lângă birou și a aparatului de răcit cu gheață din fața geamului. Aerul de la ventilator ridică ritmic marginile foilor din dosarul de plastic cu cotor albastru de pe masă. Mă gândesc la un perpetuum mobile. Și la tot ce-am aflat în ultimele minute.
Când am intrat mai devreme, s-a scuzat.
– Știți, din cauza măsurilor de austeritate ni s-a tăiat aerul condiționat. Folosim și noi ce putem.
Apoi, brusc, a devenit grav, somându-mă și pe mine s-o fac, deși eu nu-i dădusem niciun semn că n-aș lua în serios împrejurarea de față.
– Dar haideți să ne întoarcem la treburi mai serioase, că nu e deloc simplă situația.
Mda, nu era deloc simplă. Tocmai fusesem adusă la secția de poliție pentru a da o declarație. Când, împreună cu colegii de la birou, am văzut mașina la poartă cu semnalele luminoase pornite, ne-am gândit că s-a întâmplat ceva nasol, poate un accident, sau că aveau treabă cu vreun muncitor din producție care te miri ce-o fi făcut. Am mai avut situații de genul, de la împrumuturi nereturnate pentru păcănele și furturi, până la chefuri încheiate cu bătăi crunte sau acte de violență domestică. Însă veniseră după mine. Puține evenimente au fost de-a lungul timpului atât de neașteptate și turbulente ca această apariție intempestivă a poliției trimise să ridice un angajat tesa, un white-collar. Și nu mai contează nuanțele. Invitat, chemat sau ridicat, săltat. Pentru toți din jur era surpriză, curiozitate și încă ceva. În majoritatea cazurilor, întâmplările de genul ăsta, inclusiv cele tragice, vin la pachet, pe lângă surpriză și curiozitate, și cu o surescitare, ca să nu-i spunem satisfacție, a celor din jur. Chiar și numai pentru faptul că se întrerupe justificat activitatea o perioadă.
Nu, chiar nu m-au ridicat, săltat. M-au invitat destul de politicos până la secție, motivând că au nevoie de o declarație pentru un caz anume. Fără alte detalii. Confidențialitate, câh, mâh, că discutăm la secție, că e ceva delicat, că așa e procedura, că nu durează mult.
„Cât de bine o cunoașteți pe doamna Rusu?” a fost prima întrebare. „Cum adică nu știți cine e doamna Rusu?” a doua. „Da’, doamnă, dar așa, să nu vă cunoașteți timp de trei ani?! Să nu îi oferiți un ajutor, un pahar cu apă, să nu o întrebați dacă vrea ceva de la magazin sau din piață? Era, totuși, o femeie bătrână care avea nevoie de ajutor… ”, următoarea tiradă.
Ventilatorul din dreapta trece automat pe o treaptă superioară de viteză. Caut în geantă un șervețel și îmi șterg transpirația de pe frunte și pleoape. În încăpere încă reverberează ultima întrebare: „Și chiar n-ați simțit nimic?”.
Nu, deșteptule, n-am simțit nimic! Cum să fi simțit ceva când, de mai bine de doi ani, mi-am pierdut mirosul? Atunci, prin aprilie, avusesem o răceală ușoară, continuată însă cu o tuse care m-a ținut aproape o lună. Apoi, într-o dimineață, pur și simplu nu mi-am mai simțit parfumul. Și nimic altceva. Nu m-am agitat prea tare crezând că am avut covid și că e un simptom normal. A trecut o lună, au trecut două și nimic. În a treia, m-am dus la control. Orelistul m-a certat că de ce nu am venit în ziua în care am rămas fără miros sau măcar imediat după. A ridicat din umeri și mi-a zis că, dacă sunt arse celulele nervoase, asta e, așa rămân, fiind o chestiune ireversibilă. L-am întrebat cum este posibil să nu existe nicio soluție în contextul în care medicina și tehnologia sunt atât de avansate. A ridicat încă o dată din umeri și mi-a răspuns, vădit sictirit, că medicina are limitele ei. Că medicii nu sunt dumnezei să rezolve tot. Mi-a dat niște vitamine și un spray nazal pe care l-am folosit doar de câteva ori, pentru că îmi crea o insuportabilă reacție alergică și oricum era ceva ce dădea la trei din patru pacienți care îi călcau pragul cabinetului, indiferent de diagnostic. Ce să zic?! Nu am avut o relație prea bună cu oreliștii de-a lungul timpului. O fi karma, nu știu. Mi-am propus să nu mă agit prea tare, să nu disper, să nu pic în depresie. Era o pierdere concretă, majoră, ținând cont de stilul meu de viață, dar nu îmi permiteam să îi recunosc importanța. Auzisem de situații în care post-covid mirosul a revenit și după doi ani. Așa mă gândeam, că va reveni. Și ce-i drept, a revenit, scurt, de trei ori până acum. Pe 27 ianuarie, după nouă luni de la dispariție, m-am trezit în timpul nopții să fac pipi. Atunci am simțit niște mici pocnituri în nas și un gust dulceag pe cerul gurii, către epiglotă, și am știut. Pentru că eram pe budă, am luat sticla cu Lenor de lângă mașina de spălat și mi-am băgat nasul în ea. Senzația aia, aromele artificiale și puternice, toate în creierul meu privat de concretețea simțului de atâta timp și care funcționa doar pe baza amintirilor olfactive, a fost copleșitoare. Am făcut dansul bucuriei la trei noaptea, l-am trezit pe Max, soțul meu, și posibil și pe doamna Firuța de lângă noi, deși ne-am bazat pe faptul că ea, fiind puțin surdă, nu m-a auzit. M-am băgat înapoi în pat, fericită și exaltată. Dimineața, când am deschis ochii, primul lucru pe care l-am făcut a fost să îmi țin respirația. Îmi era teamă să descopăr că sunt la fel ca de cu seară. Așa și eram. Nu mai simțeam niciun miros. A doua oară s-a întâmplat la serviciu. Venise un muncitor nepalez cu niște acte la colega de lângă biroul meu care se ocupă de angajații nonUE. Pentru că erau și ușa, și geamul deschise, s-a creat un curent care a mișcat aerul și am simțit o aromă discretă de curry. Nu a fost ca experiența concentrată cu balsamul de rufe, ci, mai degrabă, o adiere pe care am reușit să o surprind prin miros. A treia oară a fost cel mai nașpa. Mă îmbolnăvisem după o perioadă stresantă la serviciu, în care nu am avut grijă de mine și nici pe Max prin preajmă. Era plecat în delegație, cum, de altfel, e și acum. Mi-a fost rău. Tare rău. Aveam frisoane și febră. Mă durea în același timp tot corpul și, pe rând, fiecare bucățică. Într-una din zilele alea, după ce mi-am mai revenit, am ieșit afară să mă mișc puțin și să iau aer. Era cald. Când am ajuns pe stradă, dincolo de barieră, am simțit pocniturile și gustul dulceag și am știut. Mi-am băgat nasul în bluză. E imposibil să exprim senzația pe care am avut-o când mi-am simțit parfumul după aproape un an jumate. Îmi era teamă să respir ca să nu se termine. Ca și cum ar fi fost un mecanism cu funcționare limitată, o cartelă cu un număr predefinit de apeluri, un film foto cu 36 de poziții. Ca și cum aș fi avut la dispoziție pentru toată viața 4578 de mirosiri. Atât. Niciuna în plus. No, cum să aleg când să le folosesc, că așa de repede se pot termina 4578 de mirosiri? Respiram pe gură și uneori foarte încet pe nas. Cu porția, cumpătat. Simțeam praful. Doamne, simțeam praful! Când m-am întors acasă, în scara blocului, am recunoscut inclusiv mirosul de umezeală care vine de la demisol. Deși știam că-i o prostie, m-am gândit că uneori ar trebui să ne punem deliberat pe pauză câte un simț ca să trăim acea fericire genuină când îl redobândim. M-am gândit și că mai era doar o lună până la concediul din Sicilia și, deși prematur, mi-am făcut totuși speranțe că ar putea fi ca înainte, când, fără să fi avut habar, fusesem atât de privilegiată, de norocoasă pentru că simțeam mirosul de sare, de nisip, de alge, de mâl și uneori de canalizare. Nu-mi trecuse prin minte că ar fi ceva de prețuit. Abia când am ajuns prima dată la mare post factum și am văzut valurile, și întinderea, și lumina, și nisipul, și am simțit vântul, dar niciun miros, m-a copleșit tristețea. Frustrarea. Atunci mi s-a dus dracului planul de a nu face prea mult caz de noua mea condiție. Atunci am realizat că viața mea nu mai poate fi la fel ca înainte. Toate astea îmi trec acum prin minte, inclusiv gestul orelistului, cum a ridicat el din umeri și a zis: „Haideți, doamnă, că alții au probleme mult mai grave și își văd în continuare de viață. Am pacienți care respiră doar pe gură, pentru care nasul a rămas un simplu accesoriu”. Există vreun instrument de calibrat dramele? Drame mici, drame mari, drame naturale, fără conservanți, binemeritate sau șterpelite. Iar noi? Cum suntem? Mici sau mari în dramele noastre?
„Și chiar n-ați simțit nimic? E greu de crezut având în vedere ce s-a găsit la fața locului.”
Chiar n-am simțit nimic. Se pare că e greu de crezut. Și greu de scuzat, pentru că în fapt e o condamnare, un blam. Că sigur am făcut eu ceva sau, din contră, n-am facut, de-am ajuns așa. „Mă lași cu problemele de glandă, dacă ar vrea, ar putea slăbi.”, „Ce self-esteem să aibă dacă ea nu renuță la fundurile alea de borcane de la ochi?! Și dacă n-ar exista soluții atât de facile în ziua azi.”, „În locul ei mi-aș face implant de păr sau aș purta peruci și turbane într-un mod mega cool”, „Dacă ar fi făcut sport de mic, n-ar fi rămas așa scund, și nici fumatul nu l-a ajutat”. Da, am o experiență îndelungată și cu culpabilizarea, și cu excluderile. Îmi amintesc de colegele mele din gimnaziu care m-au exclus din grupul lor de fete-proaspăt devenite femei pentru că mie nu îmi venise încă menstruația. Tot în generală, am mai fost exclusă temporar dintr-o gașcă de prieteni maghiari. Piroska venise în clasa noastră la începutul lu’ a cincea și mă împrietenisem repede cu ea și pe urmă cu frai-su mai mic, Feri, și cu soră-sa mai mare, Kinga. Mergeam des pe la ei, fie să ne facem temele împreună, fie să ne jucăm. Odată am nimerit chiar înainte de ziua de naștere a lui Piri. Maică-sa îi pregătea tortul în bucătărie. Se simțea mirosul foilor coapte în toată casa. „Știi, aș vrea să te invit, dar nu am cum, că tu nu ești unguroaică. Și la ziua mea vin doar unguri.” Mda, interesant, să fii minoritar până la excluziune într-un grup de minoritari. Doar că la zece, unșpe ani nu se resimțea deloc ca ceva interesant, ci ca ceva groaznic și de neînțeles. Apoi, în liceu, am fost marginalizată într-un grup de fete care reușiseră să se sărute cu limba cu unul sau mai mulți băieți. Asta era o chestie, cum să zic, care te ridica garantat pe scara ierarhică a liceului, dacă era confirmată de martori de încredere. În fine, recent am fost exclusă declarativ din grupul mămicilor. O colegă mi-a spus că eu n-ar trebui să-mi dau cu părerea în discuțiile despre copii, că nu am experiență concretă. Și a mai zis că, neavând copii, nu voi putea înțelege niciodată sensul suprem al vieții. Cu accent pe suprem. Ultima excludere e din marele grup al celor care au miros. Presiunea asta enormă de a nu devia de la normalitate e o constantă a vieții multora. Pentru unii e salutară, pentru alții damnabilă, dar pentru cei mai mulți e și una, și alta.
Recunosc că la început toți din jurul meu au fost atenți. Prima reacție era întotdeauna de consternare, dar după, adoptau o atitudine de indulgență, uneori chiar de compasiune. Dimineața, când ieșeam la țigară și colegii se strâmbau că pute groapa de gunoi, îmi ziceau „Vai, da’ ce bine că nu simți!”, deși eu aș fi dat orice să simt putoarea aia. Când aveam vreun curs de formare cu angajați din producție, se plângeau că e de nestat în sală și îmi spuneau că mă invidiază că eu nu am miros. Alteori, însă, când își apreciau unii altora parfumurile sau când aducea careva o plăcintă proaspătă, se aflau într-o altă ligă căreia eu nu îi mai aparțineam. La început, câțiva dintre ei obișnuiau să îmi descrie ce se simte, dar apoi au făcut-o din ce în ce mai puțin, până la deloc. Doar Max a rezistat să-mi fie nas. Și încă face asta cu o candoare care mă topește de fiecare dată. Pentru un realist, e o improbabilă, dar, tocmai de aceea, desăvârșită manifestare poetică: miroase a înainte de ploaie, a pilitură de fier stropită cu oțet, a vântul din Lanzarote… Deosebitul, diferitul nu e cool. Obligă la atenție în plus, la empatie, e energofag. Unii dintre colegi chiar uitau de situația mea și îmi dădeau să miros o cremă sau altceva și după ce eu ridicam din umeri, ei încercau, ușor stânjeniți, să scape rapid de moment: „Scuze, am uitat!”. Iar atunci când își pierdeau răbdarea, aveau cu toții o reacție spontană pe care n-apucau să o treacă prin filtrul rațiunii. Însumate, reacțiile astea deveneau un stasimon, o voce colectivă ca în tragediile antice grecești: „Nu știm cum poți suporta. Pentru noi viața fără miros ar fi groaznică.” Mai mult de atât, în fiecare zi la prânz exista posibilitatea să am parte de noi surprinderi, de nedumeriri proaspete de la colegi din alte departamente care se așezau întâmplător cu noi la masă: „Pe bune?! Nimic, nimic nu mai simți?”
„Cât de bine o cunoașteți pe doamna Rusu?”, „Cum adică nu știți cine e?”, „Și chiar n-ați simțit nimic? E greu de crezut având în vedere ce s-a găsit la fața locului.”
Ca într-o înregitrare, mă aud cum i-am răspuns că habar n-am cine e doamna Rusu. Că nu reușesc să asociez numele cu o persoană cunoscută mie. Îl văd iar cum a făcut ochii mari și cum a schimbat acea privire complice cu colegul de la celălalt birou. Acum realizez că eram destul de iritată când i-am răspuns că, ținând cont de reacția lui, probabil ar trebui să o cunosc și că îl rog să mă lămurească. S-a conformat rapid. „Doamna Rusu este vecina dumneavoastră de palier. Locuiește acolo de trei ani și dumneavoastră îmi spuneți că nu o cunoașteți?!” Abia atunci mi-a picat fisa. I-am spus că o cunosc, dar că eu o știu de doamna Firuța și că pe afișajul de la avizier e trecut numele proprietarilor, nu cel al chiriașilor.
Văd cum, mai devreme în încăpere, plutea peste toate neînțelegerea, ca un fum dintr-o zi de toamnă fără vânt. Polițiștii nu puteau înțelege ce le relatasem, eu nu înțelegeam ce se întâmplă de fapt, pentru că, deși nu am niciun fel de experiență la care să mă raportez, nu părea să fie o simplă solicitare de declarație. Mă văd pierzându-mi răbdarea. Mă aud întrebând pentru ce mă aflu acolo și apoi pe polițist cum îmi descrie, mai calm ce-i drept, circumstanțele în care a fost găsită Firuța, doamna Rusu. Detaliu cu detaliu și la final întrebarea: „Și chiar n-ați simțit nimic? E greu de crezut având în vedere ce s-a găsit la fața locului”.
Sună un telefon. Gândurile mi se împrăștie. Mă întorc. Pe celălalt birou e un telefon cu taste. Bordo. Lucios. Colegul răspunde cu un singur da și apoi i se adresează celuilalt:
– Te cheamă Costeiu la el.
– Da’ ce vrea și-ăsta acum? Și de ce nu m-a sunat pe mine pe mobil?
– N-a zis.
Polițistul se ridică și iese din încăpere.
Gândurile mi se regrupează. Mintea mea e ca o pată de ulei într-un vas cu apă în care s-a aruncat o pietricică, și unde, după ce virbarațiile încetează, fragmentele împrăștiate se grăbesc să revină la forma inițială. Mă gândesc „la ce s-a găsit la fața locului”, adică în apartamentul de vizavi de-al meu. La Firuța, doamna Rusu, vecina mea. La faptul că e moartă de două săptămâni fără să fi avut nimeni habar de asta. Firuța era bătrână, nu știu, cred că era trecută bine de optzeci de ani. Când ne întâlneam în bloc sau în parcare, nu prea des, ce-i drept, ne salutam și uneori poate schimbam două, trei vorbe, dar fără să intrăm în detalii personale. Nu am avut o relație apropiată cu ea, de fapt nu am avut o relație prea apropiată cu niciunul dintre vecini. Pe unii nici nu îi cunoșteam sau recunoșteam ca vecini pentru că de multe ori proprietarii apartamentelor le închiriau și astfel oamenii se tot perindau în bloc. Inclusiv apartamentul Firuței era închiriat de vreo trei ani de către fi-sa care locuia în Germania. Știam doar că Firuța a fost medic pediatru. Întâmplător aflasem asta de la un taximetrist care, după ce i-am spus adresa unde trebuie să ajung, m-a întrebat cu vădit interes dacă o cunosc pe doamna doctor Firuța, că acolo locuiește și dânsa. Se pare că făcea multe curse cu ea, fiind practic arvunit pentru toate deplasările citadine ale doamnei doctor. Nu-mi vine să cred că a murit în apartament, singură, în apogeul caniculei. Mă întreb dacă în dosarul cu cotor albarstru sunt poze cu corpul ei. Polițistul a zis că era în stare de descompunere când au găsit-o, năpădită de viermi. Îmi amintesc exact: „descompunere într-un ritm care a depășit evoluția firească a procesului”. Oare cum mirosea acolo, în apartament și pe scară? Probabil că puțea de-a dreptul, dar uite că s-a întâmplat ca doar eu să fiu acasă în perioada asta. Aflasem de la polițist de mai multe concedii și vacanțe de vară în rândul vecinilor mei, retrageri la țară sau la munte pentru a scăpa de caniculă, o internare planificată pentru recuperare fizică, o delegație și, colac peste pupăză, intrarea în insolvență a firmei de curățenie. De ultimele două știam și eu. Ar fi trebuit să ne organizăm noi o perioadă, vecinii între noi, măcar pentru măturat și spălat pe jos în spațiul comun, până asociația de locatari urma să ne găsească alt furnizor, dar n-am făcut-o, că practic n-avea cine să se organizeze. O singură dată am măturat și am dat cu mopul după ce mi s-a rupt punga de gunoi și s-a-mprăștiat pe scări. Dar atât, că în rest n-a fost nevoie. Cu siguranță, de-asta le vine greu polițiștilor să creadă că eu, în fiecare zi în aceste două săptămâni, am urcat și coborât scările, trecând prin fața ușii Firuței fără să simt duhoarea și să bănuiesc ceva. Ești vinovat că n-ai văzut apa retrăgându-se înainte de tsunami? Orbul e mai puțin vinovat că n-a văzut-o?
Ușa se deschide brusc, polițistul intră lăsând-o să se închidă singură în urma lui cu o bufnitură puternică. Se așază la loc. Ventilatorul, care trecuse între timp pe o viteză și mai mare, face un zgomot atât de intens, încât pare că urmează să se dezmembreze și să împrăștie piese prin cameră. Gura polițistului e uscată și în colțuri i se făcuse chestie din aia lipicioasă din scuipat care se întindea între buze când vorbea. Nu mă pot uita la el. Scoate din dosarul de plastic cu cotor albastru niște foi și le împinge către mine pe masă.
– Vrem să știm ce-s cu astea? Le recunoașteți?
Situația e absurdă. Posibilitatea anterioară a absurdului, devenit acum fapt în sine, a fost rapid transferată pericolului. Începe să îmi fie teamă și simt cum fiecare celulă din corp intră în stare de alertă. Caut disperată o zonă de confort. „Ce-i cu astea?”, îi răspund.
– Cum adică ce-i cu astea? Eu v-am întrebat dacă recunoașteți imaginile de pe foile pe care vi le-am dat.
Îi explic că a zis „ce-s cu astea?” și că această exprimare e greșită. Se poate spune „ce sunt acestea?” sau „ce este cu acestea?”, dar combinația celor două nu e corectă. Îi mai spun că e o greșeală pe care mulți dintre colegii mei o fac și la serviciu. Se uită perplex la mine. Apoi se uită iar la colegul lui de birou.
– Doamnă, cred că nu înțelegeți situația. N-ați fost chemată aici să-mi țineți lecții de română, să faceți pe intelectuala. Sunteți aici pentru că o persoană, mai exact vecina dumneavoastră, a murit într-o conjunctură neclară, iar starea în care a fost găsită depășește orice imaginație.
Mă uit pe foi. Sunt niște capturi de pe wall-ul meu de Facebook dintr-o postare de luna trecută despre două cărți. Obișnuiesc să fac astfel de postări. Am o rubrică citiri & recitiri. În general, când mă apuc de o carte, mă trezesc că mă trimite la o alta pe care am citit-o cu ceva timp în urmă și mă obligă la recitire sau măcar la răsfoire, revizitare, mai ales că eu citesc cu creionul în mână și marchez fraze, paragrafe de interes la care știu sigur că aș vrea să mă întorc la un moment dat. Începusem acum vreo lună Viața secretă a cadavrelor de Mary Roach, care m-a trimis după primele pagini direct la În clipa morții a lui Jim Crace. Postarea era despre aceste două cărți, iar paragraful din Jim Crace era următorul: „Larvele muștelor fudule începuseră să se târască din cocon în această a patra zi, stimulate de căldura fetidă din măruntaiele lui Joseph și Celice. Morți de mult și încă degajau energie. Larvele se îndopau și colcăiau în interiorul stârvurilor, pe când bulgări de ploaie — cât ele de mari și de cincizeci de ori mai grei — cădeau ca meteoriții, împungând și cutremurând peșterile și văile. Moartea ne îngrașă ca să se ospăteze cu noi, iar viermii sunt menestreli la benchetuială”.
– Cum vă explicați, doamnă, că acum o lună ați postat pe Facebook despre cadavre și viermi, exact ce s-a întâmplat după puțin timp cu doamna Rusu? Chiar și reacția colegilor mei care au găsit cadavrul apare. Uitați aici – și îmi arată pe una dintre foi un paragraf subliniat cu evidențiator roz.
„Cei patru tineri polițiști, aflați acum prea aproape de detaliile respingătoare ale morții ca să se poată concentra la orice altceva în afară de ororile cărnii, simțeau că îi apucă greața. Pe când se pregăteau să-i ridice pe Celice și Joseph dintre dune, tușeau și horcăiau, scuipau-n iarbă, își țineau răsuflarea, orice ca să nu mai simtă gustul acela pe limbă. Munca asta nu-și merită banii. Ar fi preferat să fie agenți de circulație. Ar fi fost mai bine.”
Nu știu ce să zic. Îmi trec multe gânduri prin minte și nu mă pot hotărî pe care să îl opresc. Unul din ele e despre cât de tare ar fi fost un episod CSI: Crime și Investigații cu subiectul ăsta. E un gând nefolositor. Dar, uite, vine altul în forță! E uriaș. Le pune pe fugă pe toate celelalte. Mă ridic. Îmi cer scuze domnilor polițiști și le spun că dacă nu este nicio problemă aș vrea să mă retrag sau să discut cu un superior, poate chiar cu domnul Costeiu. Le spun că nu înțeleg scopul acestui demers, că nu pare a fi nicio consemnare de declarație, ci, mai degrabă, un interogatoriu ilegal, un abuz în serviciu și că dacă există vreun motiv să fiu reținută, să mi-l spună atunci și acolo, dacă nu, îi rog să finalizăm discuția.
Îi văd cum se precipită. Deși e la fel de cald, ventilatorul a revenit automat la prima treaptă de viteză și abia se mai aude. Văd cum se prelinge transpirația de pe fruntea polițistului din fața mea și își face cale de la tâmple, în jos, pe obraji. Nu o lasă să ajungă la buze, unde poate i-ar fi înmuiat scuipatul elastic din colțuri, ci se șterge cu mâna stângă, dreapta ținând-o încă pe dosarul cu cotor albastru.
– Doamnă Mirea, stați, nu vă ambalați, că nu vă acuză nimeni de nimic. Doamne ferește! Am vrut doar să înțelegem ce s-a întâmplat și cum nu v-am găsit acasă și sunteți singura dintre vecini care e în oraș, am zis să vă luăm de la lucru ca să finalizăm rapid. Consemnarea declarațiilor vecinilor în astfel de cazuri e obligatorie… Știți… pentru a exclude posibile suspiciuni de violență sau infracțiune. Trebuie să recunoașteți că pentru noi poate părea dubioasă situația asta, ca să nu zic suspectă. Nu ne trezim în fiecare zi cu cadavre într-un asemenea hal… Și cu cineva la câțiva metri distanță care nu a putut detecta nimic. Mai ales că acum o lună ați scris pe Facebook taman despre cadavre în diferite stadii de descompunere. Eu și colegul am fost doar puțin curioși și am vrut să înțelegem mai bine cazul. Vă rog, nu trebuie să vă supărați. Până la urmă doamna Rusu era bătrână și se pare că a murit în urma unui traumatism cerebral provocat de o căzătură. Din păcate, a picat în living unde bate soarele toată ziua. Cu canicula asta și neavând clima pornită, a ajuns în halul în care-a ajuns. Și cu toți vecinii plecați, cu dumneavoastră fără miros, multe complicații sau cum să le zic, din astea…
– Coincidențe, completează colegul de la celălalt birou cu a treia intervenție după salutul de la început și răspunsul la apelul telefonic.
– Da, da, coincidențe, confirmă mai sigur pe el primul polițist. Am vrut și să vă informăm că urmează să aibă loc în apartamentul doamnei Rusu și în spațiul comun de pe scară o acțiune de igienizare și decontaminare. Știți, în situații speciale ca aceasta se recomandă igienizarea profesională a imobilului pentru că pot apărea din astea… , cum le zice, … riscuri biologice. Fiica doamnei Rusu a contractat o firmă care se va ocupa de treaba asta. Dar, doamnă Mirea, uitați, semnați aici și gata. Treceți, vă rog, și data de azi în dreapta jos. Vreți să vă dăm o mașină să vă ducă acasă?
Îi spun că nu e nevoie, că prefer să iau un Bolt.
Înainte să ies, colegul de la celălalt birou mi se adresează abia șoptit:
– Îmi pare rău.
Mă întorc spre el și privirea mea nedumerită îl face să continue.
– Că v-ați pierdut mirosul.
Dau din cap a ceva ce ar trebui să însemne mulțumire și îl salut. Polițistul cu dosarul de plastic cu cotor albastru mă conduce până în hol.
– Sigur nu vreți mașină? Că nu e nicio problemă. Vă poate duce chiar colegul, și arată spre încăperea din care tocmai ieșisem.
Îi spun că sigur, merg cu Boltul. Înainte să ies din clădire după ce ne-am luat la revedere și când credeam că am scăpat, îl văd că dă să se întoarcă spre biroul lui, dar apoi, la jumătatea mișcării, se răzgândește.
– Doamna Mirea, nu vă supărați, mai am o întrebare. E așa, neoficială, o curiozitate pur personală. Vă văd așa o femeie deșteaptă… De ce, doamnă, citiți așa ceva?
Câte stadii de descompunere, atâtea stadii de perplexitate. Deci ăștia doi au vrut doar să își clarifice ei cazul că prea le dădea cu virgulă și na, dacă tot a trebuit să fiu chemată la secție pentru o consemnare oficială, de ce să nu pună ei câteva întrebări pe lângă? Oare or fi și pariat în legătură cu implicarea mea în moartea Firuței?
Resimt oboseala. Vreau acasă. Acasă la câțiva metri de locul în care a murit și-a început să se descompună o ființă umană? Da, nu știu, vreau acasă și atât. Vreau să dorm și doar după să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat. Și la decizia de a nu face caz că mi-am pierdut mirosul, de a nu face o dramă din asta. Poate că ar trebui să fac caz, să fac o dramă. De ce nu? Ce tot atâtea filtre? La naiba cu toate! La naiba cu lumea care nu se sfârșește cu o pierdere. Dar când? După câte pierderi? Când se strânge cercul până devine punct? Când ne transformăm în găuri negre? Maică-mea a orbit, bunicu-mio a surzit, una dintre mătuși a rămas fără miros, ca mine, iar cealaltă zace în pat de doișpe ani și habar n-am ce simte, dacă mai simte ceva. Ce se întâmplă când pierzi simț după simț? Miros, văz, auz… Când mișcarea spre exterior e schimbată cu întoarcerea înăuntru. Da, când forța centripetă ia locul celei centrifuge. Când fuga nu mai e posibilă. Pentru că fuga e numai una, mereu dinspre interior spre exterior: centrifuga. Doar așa am reușit să rețin termenii ăștia, pentru că atunci, în perioada gimnaziului, nu mi-a fost chiar ușor să învăț la fizică. Nici acum n-o înțeleg neapărat, dar o țin aproape pentru că uneori îmi e sursă de metafore. Iată una tare: s i n g u l a r i t a t e sau momentul în care densitatea materiei devine infinită. Să trăiești fără simțuri e practic mai mult decât singurătate, mai mult decât forma absolută a tăcerii. E o întoarcere spre interior care la punctul maxim ar fi o singularitate, dar nu a materiei, ci a conștiinței, a spiritului. Conștiință colapsată într-un punct cu volum zero și densitate infinită. O gaură neagră. Cât de departe de mine ar fi atunci cutia de Gerodorm de pe noptieră? Ar fi probabil în punctul cel mai îndepărtat. În apogeu. Cum spuneam, fizica are termeni de-a dreptul încântători. Dar fiind gaură neagră, poate că nici n-aș avea nevoie de finalitate. Nu mi-ar mai trebui cutia de medicamente ca să termin cu toate.
Ajung acasă. Pe tocul ușii de la apartamentul Firuței sunt câteva rămășițe din banda de semnalizare galbenă lipită de polițiști. Nu știu cum o fi acolo, dar în casa mea e bine. E răcoare și liniște. Ies pe balcon. Jos în grădină a rămas în partea umbrită o tufă înflorită de caprifoi. Până acum câțiva ani, habar n-aveam că îi zice caprifoi, știam că se numește Mâna Maicii Domnului și că, dacă adormi lângă ea, poți muri din cauza mirosului puternic. Ce tare, o alternativă poetică la Gerodorm! Dar oare la mine ar avea efect?
Sunt epuizată. Nu am chef să vorbesc cu nimeni. Nici măcar cu Max. Îi scriu un mesaj că ne auzim mâine. Îmi fac două felii de pâine cu unt și un ceai și mă pun la televizor. Zapez aiurea prin meniu. Pe AXN e început un episod din CSI. Zâmbesc și las acolo. La primul calup de publicitate, adorm. Când mă trezesc, e deja întuneric și televizorul oprit. Am dormit bine și am visat ca de obicei, mult și complicat. Dar, deși am certitudinea viselor, nu reușesc să prind niciun fir. Consistența lor se disipează în câteva secunde după momentul trezirii. Închid ochii, poate, poate mai recuperez ceva. Fără succes. Nu apuc să mă resemnez, că simt niște pocnituri în nas și un gust dulceag pe cerul gurii, către epiglotă. Deschid rapid ochii și îmi țin respirația cât pot. Nu știu dacă mă tem mai mult să nu îl sperii sau să aflu că nu e. Apoi, inspir adânc.
Sumar Literomania nr. 408-409 (2026)
Scrie un comentariu