„…de ce nu face omul istorie, adică de ce abordează activ istoria ca un animal doar când e rănit, când are focul pe urmele lui, de ce, pe scurt, el face istoria numai în cazuri extreme?”
(Robert Musil, „Omul fără însușiri”)
Aproape totul, în romanul lui Robert Musil, se manifestă la granița dintre iluzie și realitate, dintre adevăr și mistificare. Mai mult, această graniță este atât de fluidă, încât nu mai știi care-i care. De fapt, dacă îl urmărim pe Ulrich în reflecțiile sale, ne dăm seama cum stau lucrurile – cel puțin din perspectiva acestuia – și, în același timp, realizăm că adevărata miză nu se află în spectacolul istoriei, ci în ideile care îl preced și îl fac posibil. Lucrurile nu stau altfel nici în prezent: societatea contemporană continuă să confunde spectacolul evenimentelor cu forțele care le pun în mișcare, și anume ideile.
Cam acesta este și cazul Acțiunii Paralele, spre exemplu, element esențial în romanul lui Musil, acțiune inițiată de câțiva aristocrați și membri ai aparatului administrativ austro-ungar pentru a pregăti jubileul din 1918 prin care s-ar fi sărbătorit 70 de ani de domnie ai lui Franz Joseph. Însă nimeni nu știe în ce anume constă această Acțiune Paralelă prin care se urmărea, între altele, eclipsarea sărbătoririi lui Wilhelm al II-lea al Germaniei. Acțiunea miza, într-o primă fază, pe demonstrarea unității naționale a Imperiului Austro-Ungar, unitate însă iluzorie, deoarece Imperiul era unul eteroclit, cu numeroase tensiuni care își aveau rădăcinile tocmai în această diversitate etnică. Dar cel mai bine ar fi să-i dăm cuvântul naratorului:
„Acest sentiment politic cu privire la statul austro-ungar era o entitate atât de bizar articulată, încât părea aproape imposibil de explicat cuiva care nu trăise acest fenomen. Nu era alcătuit, ca să spunem aşa, dintr-o parte austriacă şi una ungară, care, aşa cum s-ar fi putut crede, s-ar fi întregit una pe alta, ci consta dintr-un întreg şi dintr-o parte, anume dintr-un sentiment politic ungar şi unul austro-ungar, iar acest al doilea era acasă la el în Austria, în timp ce sentimentul politic austriac era, la drept vorbind, fără patrie. Austriacul nu putea fi întâlnit decât în Ungaria, şi acolo doar ca obiect de aversiune; acasă, el se definea ca cetăţean al regatelor şi ţărilor Monarhiei Austro-Ungare reprezentate în Consiliul Imperial, ceea ce însemna acelaşi lucru cu un austriac plus un ungur minus acel ungur, iar el nu proceda astfel din entuziasm, ci din cauza unui concept care-i displăcea, pentru că nu putea să-l sufere pe ungur, după cum nici ungurul pe el, ceea ce complica încă şi mai mult această combinaţie. Din cauza aceasta, mulţi îşi ziceau pur şi simplu cehi, polonezi, sloveni sau germani…”
În acest punct se oprește elanul Acțiunii Paralele, care se va transforma, în cele din urmă, într-un mecanism birocratic steril. Acțiunea Paralelă, care a luat naștere din dorința de a găsi (sau de a inventa) un sens colectiv într-o lume lipsită de un principiu comun de coeziune, sfârșește, în mod ironic, prin a rula tot felul de idei și teorii despre orice și nimic. Devine, altfel spus, marcă a unei societăți aflate într-o profundă criză de identitate, dar și a derivei acesteia, în măsura în care funcționarii și oamenii politici continuau să mizeze pe valorile unei lumi muribunde.
Pentru Ulrich, ceea ce numim de obicei istorie riscă să devină un spectacol calp tocmai pentru că ideile sunt văzute adesea doar ca niște simple pretexte ale evenimentelor. În realitate, așa cum bine intuise și personajul nostru, lucrurile stau invers. Adică, mai pretențios zis, evenimentele nu sunt altceva decât expresia unor mutații mai profunde la nivelul gândirii, al ideilor. Ulrich dezvoltă chiar o teorie, conform căreia istoria ideilor ar trebui plasată deasupra istoriei propriu-zise, înțeleasă ca simplă succesiune de evenimente și date. Iată, spre exemplificare, și câteva considerații ale lui Ulrich despre spectacolul istoriei:
„Ulrich dezvolta acum programul după care ar fi urmat să fie trăită istoria ideilor în locul istoriei universale. Deosebirea, spuse el întâi, ar fi constat la început mai puţin în ceea ce s-ar fi întâmplat, cât în înţelesul care li se dădea întâmplărilor, în intenţia care li se recunoştea, în sistemul în care era cuprinsă fiecare dintre întâmplări, luată în parte. Sistemul actual este cel al realităţii şi seamănă cu o piesă de teatru proastă. Nu se vorbeşte degeaba despre «marele teatru al lumii», căci în viaţă apar mereu aceleaşi roluri, complicaţii, subiecte. Oamenii iubesc pentru că există iubirea şi o fac în felul în care se face iubirea; omul e mândru precum indianul, spaniolul, fecioara sau leul; omul săvârşeşte chiar asasinate în nouăzeci dintr-o sută de cazuri numai pentru că un asemenea gest este socotit tragic şi superb. Mai mult, politicienii de succes, care dau formă realităţii, au, cu câteva excepţii notabile, foarte multe în comun cu literatorii care scriu piesele de succes la public; evenimentele vioaie pe care le creează ei devin plictisitoare prin lipsă de spirit şi de noutate, şi tocmai de aceea ne aduc în starea de somnolenţă şi de pasivitate în care lăsăm să se petreacă orice schimbare. Astfel privită, istoria ia fiinţă din rutina ideilor şi din indiferenţa ideilor, iar realitatea se întrupează mai ales din faptul că nu se mai face nimic de dragul ideilor. Am putea rezuma spunând, arăta el, că ne pasă în mai mică măsură de ceea ce se întâmplă şi în prea mare măsură de cui anume, unde şi când se întâmplă ceva, astfel că pentru noi nu prezintă importanţă spiritul evenimentelor, ci felul în care se succed ca în trama unei piese de teatru, nu apariţia unor noi conţinuturi de viaţă care să devină accesibile, ci distribuţia conţinuturilor deja existente, adică întocmai cum se apreciază deosebirea dintre o piesă de teatru bună şi una doar de succes.”
Interesant este că și începutul de secol XXI pare să prefere aceeași concepție despre istorie ca spectacol. Continuăm să percepem schimbările drept simple succesiuni de evenimente dramatice, în timp ce ideile care le produc rămân, pentru cei mai mulți dintre noi, ascunse în spatele unor perdele de fum. Să ne mai mirăm, așadar, că manipularea maselor devine efectul firesc al unui asemenea mod de raportare la istorie?
Robert Musil, „Omul fără însușiri”, traducere de Mircea Ivănescu (ediție îngrijită de Monica-Maria Aldea), Humanitas Fiction, 2018
În foto: Robert Musil (sursă aici)
Citește „Musiliada I” în Literomania nr. 403
Citește „Musiliada II” în Literomania nr. 405
Sumar Literomania nr. 408-409 (2026)
Scrie un comentariu