Cronici

„Un miliard de ani până la sfârșitul lumii”

Proza fraților Strugaţki, publicată, uneori cu intervenții ale cenzurii, în Uniunea Sovietică începând cu sfârșitul anilor ’50 și până la finele anilor ’80, deține deja, de foarte mult timp, un loc bine-meritat în cadrul literaturii SF din secolul XX. Cunoscuți mai ales prin Picnic la marginea drumului, carte după care Tarkovski a făcut celebrul film Călăuza, Arkadi și Boris Strugaţki au scris romane cumva atipice, în care nu prezintă clișeele de acum cunoscute ale acestui gen, cu războaie intergalactice, nave zburatoare care intră în camuflaj, cu extratereștri mici și verzi, sau cu diferite specii inteligente din univers, cu un comportament adesea asemănător pământenilor. Cei doi respingeau ca simpliste astfel de viziuni, care au însă farmecul și fanii lor, mai ales de când cu seriile celebre de filme. Opțiunea fraților Strugaţki este, așadar, pentru cărți care problematizează etic și filozofic întâlnirea cu supraumanul, cu tot ceea ce ar putea fi la confiniile umanului, care au ca supratemă relația dintre uman și ceea ce transcende omenescul, interogațiile produse de ajungerea la marginea condiției umane. De aceea s-a spus că romanele acestea, traduse la noi de Valerian Stoicescu, au semnificații mai degrabă filozofice.

Ele sunt în egală măsură realist-absurde, ironice și comice, fiindcă autorii lor stăpânesc arta narativă moștenită de la marii prozatori ruși și nu numai ruși . Atmosfera, dialogurile, „decorurile” amintesc de Gogol, de Cehov, de Dostoievski. În plus, adaugă ironiile critice referitoare la societatea sovietică din timpul lor, cu presiuni politice și sociale, cu lipsuri, automatisme și pericole.

În romanul apărut în 1976, Un miliard de ani până la sfârșitul lumii, acțiunea se desfășoară în apartamentul sufocat de căldură, neîngrijit și cam murdar al astronomului și cercetătorului Dimitri Maleanov, care profită de absența soției și fiului, plecați în vacanță la Odessa, pentru a lucra asiduu la un proiect extrem de important. Se află în pragul unei descoperiri epocale, dar într-o zi aparent banală, încep să se desfășoare niște fapte stranii, începând cu telefoane ale unor necunoscuți, cu sosirea unui nesperat pachet cu alimente și băuturi alcoolice scumpe de la Casa de comenzi, continuând cu apariția unei tinere femei și culminând cu sinuciderea vecinului Snegovoi, de a cărui moarte ajunge să fie învinovățit tot Maleanov. Alte lucruri neobișnuite se petrec și în viața câtorva colegi cercetători, un biolog, un matematician etc. Universul conlucrează pentru a le zădărnici rezultatele muncii și ajungerea la marile descoperiri (cu numeroase ironii la Nobelul obsedant pentru comunitatea de cercetători ruși, se vede că nu doar pentru scriitorii români). Discuțiile dintre ei, susținute cu un consum impresionant de coniac, vodcă și cafea, apoi cu tradiționalul ceai, surprind nedumeririle oamenilor de știință, ezitările și confuziile lor, apoi neliniștile și îngrijorările oricărui individ pus față în față cu ilogicul și cu inexplicabilul care irump deodată în existența sa, pentru a ajunge la intuiții și supoziții grave referitoare la viață și la condiția umană.

Între ironie, absurd și seriozitate, matematicianul Vecerovski își expune teoria: „Legile de conservare a energiei și a materiei erau expresii particulare ale legii conservării structurii. Legea entropiei constante contrazice homeostaza universului și de aceea există o lege parțială și nu generală. Combinarea și incongruența dintre aceste două legi parțiale garantează legea generală a conservării structurii. Dacă ar fi existat numai legea entropiei constante, structuralitatea universului ar fi dispărut și s-ar fi instaurat haosul. Pe de altă parte, dacă ar fi existat în totalitate sau măcar ar fi predominat rațiunea atotputernică aflată într-un proces de continuă desăvârșire, atunci, la o homeostază dată, structura Universului ar fi fost tulburată… De aceea, sensul Homeostazei Universului constă în menținerea echilibrului dintre creșterea entropiei și dezvoltarea rațiunii”.

Micul roman al fraților Strugaţki îşi pune personajele în situații dificile în care trebuie să opteze ca oameni de știință și ca indivizi confruntați cu forța implacabilă a Universului, pe care o descoperă deodată în viețile lor obișnuite. Confruntarea cu supraumanul nu mai are nimic spectaculos, este, însă, o dramă profundă care îi face să se redefinească.

Arkadi si Boris Strugaţki, Un miliard de ani până la sfârșitul lumii, traducere de Valeriana Stoica, Editura Paralela 45, 2008, 200 p.

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

Scrie un comentariu