„Vă dedic tăcerea mea”, ultimul roman al marelui scriitor latinoamerican, va apărea la Editura Humanitas Fiction, în seria de autor Mario Vargas Llosa, coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea lui Marin Mălaicu Hondrari.
În 2023, la 60 de ani după debutul care l-a consacrat („Orașul și câinii”), Mario Vargas Llosa oferă lumii un ultim roman, al douăzecilea – povestea unui mare idealist care imaginează un Peru al reconcilierii și fraternității, în care muzica vindecă rănile trecutului și dictează armonia viitorului.
Pentru Toño Azpilcueta, totul începe în seara când ascultă muzica lui Lalo Molfino, misteriosul chitarist damnat din Puerto Eten. În tăcerea înfiorată a publicului, Toño descifrează un adevăr înalt, căruia îi va dedica o carte (mereu rescrisă, niciodată perfectă) și îi va consacra întreaga viață.
Mario Vargas Llosa
Vă dedic tăcerea mea (fragment)
După primele acorduri, Toño Azpilcueta nu s-a mai uitat la pantofii de lac ai chitaristului. Ceva ciudat s-a întâmplat cu el. Supărarea pe care i-o provocase profesorul Durand Flores a dispărut ca prin farmec și tot ce era în jurul lui s-a șters, până când a mai rămas doar chitara pe care băiatul – căci atât de tânăr era cel care cânta – o făcea să ofteze, să lăcrimeze, să strige și să șoptească în fața publicului, într-un fel cum Toño Azpilcueta nu mai auzise niciodată, el, care îi ascultase pe toți chitariștii profesioniști din Lima, mai mult sau mai puțin faimoși. Inclusiv pe cel mai mare din Peru, Óscar Avilés, huiduma cu mustăcioară.
Liniștea s-a instalat treptat în curtea interioară, în maghernițe. O liniște de coridă, s-a gândit Toño Azpilcueta, o liniște sfâșiată numai de corzile chitarei, precum liniștea din acea după-amiază de duminică din arena Acho – în veci nu o s-o uite –, din timpul Sărbătorii din Octombrie, în 1956 sau 1957, când tatăl său, italianul, îl dusese la coridă, prima din viața lui, spunându-i că Procuna, toreadorul mexican, era extrem de inegal, căci uneori îl cuprindea panica și fugea fără rușine din calea taurului, lăsând toată munca în seama ajutoarelor sale, iar alteori dovedea un curaj nebun și o artă desăvârșită și se lupta cu taurul într-un fel care făcea ca publicul să-și țină răsuflarea.
Chiar dacă mersese aproape an de an la coridele din Lima – pasiunea pentru lupta cu tauri îl cuprinsese de mic –, nu își amintea să mai fi auzit o tăcere atât de adâncă, extatică, a unei întregi arene, a unei mulțimi care, extaziată și în așteptare, tăcea, nu mai respira și nu mai gândea, uita de toate și, suspendată, amețită, contagiată, încremenită, asista la minunea care se petrecea acolo, jos, în arenă, unde Procuna, făcând risipă de știința luptei, de curaj, de înțelepciune, repeta la nesfârșit atacurile de pe flancuri, apropiindu-se tot mai mult de taur, făcându-se una cu el. Acum se simțea din nou ca în acea după-amiază, cuprins de un sentiment aproape religios, primar, ancestral. În timp ce tânărul ciupea corzile, scoțând din fiecare sunete insolite, uluitoare, profunde, pe jumătate nebunești, Toño lua pulsul liniștii. Toate persoanele prezente, bărbați, femei, bătrâni, își înghițiseră râsetele, vorbele, glumele și complimentele, amuțiseră și ascultau absorbiți, hipnotizați, corzile care vibrau în mijlocul acelui nemaiîntâlnit mutism care se înstăpânise peste toate.
Acea liniște solemnă despre care se spunea că se lasă peste arena de tauri din Sevilla, sau în cea din Las Ventas, în Madrid, tăcere pe care era sigur că o auzise în copilărie, în Acho, era acum dată de metisul din Chiclayo care cânta în fața lui, la câțiva pași distanță. Cânta un vals, firește, dar Toño Azpilcueta nu-l recunoștea, nu-l identifica, pentru că sunetele scoase de degetele miraculoase ale lui Lalo Molfino nu semănau cu nimic din ce auzise până atunci. Avea senzația că melodia trecea prin el, îi intra în corp și i-l străbătea la un loc cu sângele. Era clar că bietul Óscar Avilés, supranumit cea mai mare chitară din Peru, avea să-și piardă locul.
Nu, nu era doar îndemânarea cu care degetele tânărului scoteau note ce păreau noi. Mai era ceva. Era știință, concentrare, măiestrie extremă, miracol. Și nu era vorba doar despre tăcerea adâncă, ci și despre reacția oamenilor. Fața lui Toño era scăldată în lacrimi, iar sufletul său, deschis și plin de dor, era dornic de a se reuni, într-o mare îmbrățișare, cu cei prezenți, cu frații care asistau la minune. Nu era singurul emoționat. Nu puțini și-au scos batistele, printre ei și profesorul Durand Flores. I-a venit să meargă la el și să-l îmbrățișeze, „ești de-al meu“, și-a zis în barbă, un frate prin venele căruia curgea același sânge. Muzica magnetizase sufletele tuturor celor prezenți până într-acolo încât orice diferență socială, rasială, intelectuală sau politică trecuse pe planul doi. Curtea interioară a hardughiei era străbătută de un curent de prietenie, domneau bunăvoința, iubirea. Și ceilalți simțeau la fel, era convins. Când Lalo Molfino s-a ridicat de pe scaun, foarte drept, extrem de slab, ținându-se de chitară în timp ce asculta impasibil ovațiile publicului, Toño a avut impresia că vede în zâmbetele oamenilor, în ochii lor scânteietori, în obrajii înroșiți, semnele evidente ale iubirii frățești, ale dragostei de țară.
Am pus în Vă dedic tăcerea mea tot ceea ce înseamnă pentru mine Peru: exaltarea, tristețea, acea muzică punctată de strigăte și plânsete; așa văd eu valsul peruan și cultura mea. Acestea sunt trăsăturile noastre cele mai profunde și din această cauză îmi este atât de drag romanul.
Mario Vargas Llosa
Tânărul metis a înclinat capul și a dispărut pe unul dintre coridoarele hardughiei. Aplauzele continuau, la fel și rumoarea. Oamenii păreau încântați. Toño Azpilcueta ar fi vrut să dea mâna cu chitaristul, să-i pună câteva întrebări acelei minuni pe pământ. L-a căutat cu privirea pe tânăr, a întrebat de el, dar nimeni nu știa unde dispăruse. Profesorul Durand Flores, fericit, avea din nou grijă să umple paharele invitaților. Toastau pentru relansarea formației Perú Negro și iminenta lor plecare la Santiago de Chile. Toño Azpilcueta i-a îmbrățișat și le-a urat drum bun. „Chilienii vor afla care-i adevăratul Peru“, le-a zis, emoționat, apoi a plecat în tăcere din curtea interioară, din acea casă din Bajo el Puente pe care nu o va uita toată viața. Acum se putea întoarce la ale lui, mulțumit, să se gândească la articolul pe care-l va scrie chiar în noaptea aceea, sau poate a doua zi, devreme, la Biblioteca Națională, al cărei sediu se afla în centru, chiar pe bulevardul Abancay. Acolo obișnuia să-și scrie textele și să citească ziarele. Deja avea un titlu pentru articol: „Liniștea s-a instaurat sub pod“[1].
În noaptea aceea nu s-a mai gândit la șobolani, nici la alte rozătoare fantasmagorice care-i stricau somnul, așa cum i se întâmpla uneori. Stând în așternut, cu ochii-n tavan, încă mai simțea ardoarea care-l cuprinsese ascultându-l pe Lalo Molfino. Lângă el, Matilde dormea cu gura deschisă și se foia mult, așa cum făcea în fiecare noapte. A privit-o îndelung și pentru o clipă i s-a părut la fel de frumoasă precum Cecilia Barraza. S-a gândit să o trezească cu sărutări pe față și pe gât, să facă dragoste cu ea la fel de intens ca mai demult, dar Matilde nu a intrat în jocul lui. Pe jumătate adormită, a dat din mână ca și cum ar fi alungat o arătare dintr-un coșmar și s-a întors pe cealaltă parte. Toño Azpilcueta nu s-a întristat. Îl auzise pe Lalo Molfino. Va avea vise frumoase și mâine va scrie cel mai bun articol din viața lui.
[1]. Joc de cuvinte. Personajul se află în zona numită Bajo el Puente, care înseamnă „Sub pod“.
Fragment din „Vă dedic tăcerea mea”, traducere: Marin Mălaicu-Hondrari, Seria de autor Mario Vargas Llosa, Humanitas Fiction, 2026
Mario Vargas Llosa s-a născut la Arequipa, în Peru, pe 28 martie 1936 și a copilărit în Bolivia împreună cu mama și bunicii materni. A urmat, între 1950 și 1952, cursurile unei școli militare, a studiat Literele și Dreptul la Universidad Nacional Mayor de San Marcos din Lima între 1953 și 1958, iar în 1959 și-a obținut doctoratul în Litere și Filozofie la Universidad Complutense din Madrid, după care a lucrat o perioadă în Franța ca profesor de spaniolă și jurnalist. A debutat în 1952 cu piesa de teatru „La huida del Inca”. După un volum de povestiri apărut în același an, primul său roman, „Orașul și câinii”, inspirat de experiența școlii militare și publicat în 1963, i-a adus notorietatea internațională și cel dintâi premiu important dintr-o carieră care se va întinde pe șapte decenii. După o tinerețe în care se apropiase de comunism, a luat distanță față de Fidel Castro, ba chiar l-a acuzat pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. A călătorit, a predat la universități din America și Europa, a susținut conferințe și prelegeri și s-a implicat cu pasiune în viața politică a țării sale, candidând la președinție în 1990. Din 1993 a primit cetățenia spaniolă. Vasta sa operă, cuprinzând romane, povestiri, eseuri, dramaturgie, memorii și critică literară a fost recompensată cu peste o sută de premii și distincții prestigioase. Figură emblematică a literaturii prin forța epică, luciditatea și ironia sa, Mario Vargas Llosa a câștigat, în 2010, Premiul Nobel pentru Literatură, iar în 2021 i s-a oferit cel de-al optsprezecelea fotoliu al Academiei Franceze. A încetat din viață la Lima pe 13 aprilie 2025.
Sumar Literomania nr. 398 (2026)
Scrie un comentariu