Fernando Valerio-Holguín (n. 1956), poet, prozator și critic dominican de prestigiu, actualmente profesor emerit John N. Stern de Literatură latino-americană la Colorado State University, SUA. A predat cursuri de poezie la importante universități americane și europene, printre care Harvard, Oxford, Universitatea din Anvers, și a participat la numeroase lecturi publice de poezie în diferite colțuri ale lumii. A scris mult despre literatura și cultura latino-americană, dar a dedicat eseuri și studii și cinematografiei, muzicii și gastronomiei de pe continentul sud-american. Volume de poezie: „Autoretratos” (2002), „Las eras del viento” (2006), „Silencio de amatistas” (2018). Proză: „Viajantes insomnes” (1983 – povestiri), „El palacio de Eros” (2004 – povestiri), „Los huespedes del Paraiso” (2008 – roman). Printre cele mai recente scrieri ale sale se numără „Poetics of Coldness: The Narrative of Virgilio Piñera”, și „Post-Modern Banality: Essays on Latin American Cultural Identity”.
Acest poem în proză a apărut în secțiunea literară („Voices from the Latin World”) a numărului pe anul 2026 al revistei americane „Theory in Action” (https://transformativestudies.org/volume-19-january-31-2026/). (Rodica Grigore)
Fernando Valerio-Holguín
Aeroporturi
Ajuns la aproape șaizeci de ani, pot spune că am avut norocul să fi văzut multe aeroporturi, dar nu și orașele lor. Madrid, New York, Roma, Londra, Miami, Paris, Lima, Buenos Aires, New Orleans, Santiago de Chile, Mexico City sunt doar nume de metropole pe care cred ca le pot recunoaște pentru că le-am zărit cândva, ca pe niște cimitire de lumini, dintr-un avion gata de aterizare pe una dintre pistele de pe aeroporturile lor identice: scări rulante cu care să cobori în infernul plictiselii și chipuri care te așteaptă în tăcere, trenuri subterane ce duc de la un terminal la altul, ascensoare electrice cu care să te deplasezi fără a te mișca, același susur de cuvinte politicoase venind din difuzoare, hamburgeri și cartofi prăjiți, cafea apoasă, zâmbetul scutit de taxe vamale al angajaților companiilor aeriene și sute de valize, abandonate sau pierdute, ale celor care au murit sau pur și simplu au dispărut în timpul unui zbor.
Să zicem că totul a început în Santo Domingo, de unde am plecat pe 14 ianuarie 1988. Destinația mea finală: orașul Oxford, la a cărui universitate urma să preiau postul de lector. Trebuia să fac o escală pe aeroportul John F. Kennedy din New York, iar apoi să-mi continui drumul spre Heathrow, Londra, de unde aveam să iau un autobuz care să mă ducă la Oxford. Dar nu s-a întâmplat așa, deoarece, când am ajuns la New York, cu o oră întârziere, am pierdut legătura, și a trebuit să petrec două nopți la rând pe JFK, din cauza unei teribile furtuni de zăpadă. A treia zi, un angajat al companiei aeriene a reușit să-mi găsească un zbor prin Barajas, Madrid, unde am aterizat în dimineața următoare. Am debarcat mort de oboseală și de foame. După o așteptare de cincisprezece ore, alt angajat al unei alte companii aeriene a anunțat că plecăm imediat, dar că va trebui să facem o escală tehnică pe Aeroportul Orly din Paris. Iar în acel aeroport așteptarea a devenit insuportabilă. Inutil să spun că citisem deja romanele „Etruscul” și „Egipteanul” de Mika Waltari, precum și tone de reviste pseudoștiințifice și pseudoartistice. Iar din fiecare nou aeroport cumpăram suveniruri pentru familie și prieteni care, cu timpul, mi s-au risipit din memorie: dar știu că la Orly, am achiziționat un mic Turn Eiffel din plastic nichelat, destul de drăguț, de la Barajas am luat o sabie de Toledo în miniatură, iar de la JFK, o mini Statuie a Libertății.
După câteva zile, ne-am pregătit să plecăm spre Heathrow, dar nu mică mi-a fost mirarea când am auzit în difuzoare că trebuie să aterizăm mai întâi pe aeroportul Da Vinci din Roma! Bagajul meu nu a mai ajuns niciodată. Era a doua oară când îl pierdeam, așa că a trebuit să-mi cumpăr câteva haine de schimb cu puținii bani pe care companiile aeriene mi i-au oferit drept compensație a întârzierilor. Se făcuse deja februarie și îmi pierdusem orice speranță de a mai ajunge vreodată la destinația finală. Mi-am adus aminte de o poveste – nu mai țin minte dacă a lui Juan José Arreola – în care un bărbat călătorește necontenit cu trenul prin Mexic fără să reușească să ajungă la destinație și mi-am zis că viața imită literatura, pentru că, iată, mie mi se întâmpla același lucru, dar cu avioanele.
Din dragostea mea pentru lectură am trecut la scris. Am început să scriu de mână – laptopul nu fusese încă inventat –. Îmi plăcea sunetul creionului HD #1 pe foaia de hârtie. Acel foșnet ușor mă liniştea; era ca și cum aș fi ascultat cum cade ploaia de mai din îndepărtata mea copilărie. Apoi, după o vreme, în timpul uneia dintre acele escale absurde, îmi amintesc că mi-am cumpărat o mașină de scris Royal portabilă, cu tastatura în engleză, fără tildă sau accente. Mult mai târziu, aveam să achiziționez un laptop wireless performant, și am început să trimit mesaje nesfârșite incluzând câte un poem, povestire sau prosem pe care nimeni nu le citea – știu asta pentru că nu mi se răspundea niciodată –. Câte vreo rudă sau alta îmi răspundea, totuși, din când în când, pentru a-mi anunța căsătoria unei nepoate, înmormântarea unui unchi de care abia îmi aduceam aminte sau nașterea unui strănepot. Familia și prietenii îmbătrâneau în absența mea.
De la Da Vinci, cred, am zburat spre Louis Armstrong din New Orleans, apoi am continuat către Aeroportul Internațional Denver. Nu mai contează acum că am ajuns și pe aeroporturile din Seattle, Lima, San Francisco sau Santiago. Acestea sunt doar nume care mi s-au șters parțial din memorie de-a lungul anilor. Oricum, în acest moment, poate vă întrebați din ce am trăit în toți acești ani de permanent tranzit. Ei bine, am reușit să ajut pe unul sau altul cu bagajele, primind bacșiș, am cântat la chitară pentru mâncare, am oferit poezii în schimbul câtorva monede sau chiar am amenajat câte un stand unde vindeam felicitări de Crăciun în colțul vreunui aeroport, încercând mereu să scap de poliție.
Îmi amintesc că într-o noapte – nu mai știu cu cât timp în urmă – am rămas pe Aeroportul Internațional din Miami. Era ora 23.00, iar avionul meu nu decola decât a doua zi, la ora 9.00. M-am dus la un magazin și mi-am luat o cafea cubaneză, dulce, gustoasă. Mi-am târât valiza cum am putut și am ieșit să fumez un trabuc. La întoarcerea în terminal, am căutat un colț mai liniștit și m-am ghemuit pe podea. Mi-am pus geanta pe post de pernă și mi-am lăsat capul pe ea. Am ațipit, obosit, dar mă tot trezeam, pentru că îmi era teamă ca nu cumva să mi se fure portofelul, care, deși nu conținea prea mulți bani, avea în el actele de identitate. A fost cea mai grea și mai proastă noapte din viața mea. A doua zi, am luat un avion spre Dallas/Fort Worth, dar până în clipa decolării nu-mi puteam aminti care era următoarea mea escală.
Am uitat să spun că am fost și la Miami, de fapt, acolo am și deprins prostul obicei de a fuma. Am devenit antisocial și toți cunoscuții se frecau la ochi când mă vedea fumând. De aici încolo, a trebuit să ies din terminale ca să pot savura un trabuc, sub cerul înnorat al orașelor, iarna, în ceața rece sau sub burnița măruntă de ianuarie. Contemplam din depărtare orașele și mă întrebam oare ce fac oamenii în acea clipă? Cu siguranță, vor fi fiind la restaurante, ca să ia masa, ori la baruri ca să bea ceva, ridicând paharele de șampanie, unele de o oarecare frumusețe aurie sau ascultând muzică în mijlocul râsetelor prietenilor, ori făcând dragoste sub cearșafurile calde, în intimitatea casei lor.
Prima amintire din trecut m-a suprins atunci când l-am întâlnit pe unchiul meu Armando, la capătul unui hol, pe aeroportul din Mérida, Yucatán. M-am apropiat bucuros și l-am îmbrățișat, dar a fost de parcă m-aș fi îmbrățișat pe mine însumi. L-am întrebat unde se duce și mi-a răspuns: — Mă duc să mor. După care, a fost înghițit de curgerea unei scări rulante. Mi-am amintit abia apoi de un e-mail pe care l-am primit în urmă cu câteva luni, în care eram anunțat că unchiul Armando a făcut un infarct. Încetul cu încetul m-am obișnuit cu aceste străfulgerări ale trecutului pe aeroporturi.
Cu altă ocazie, pe când mă îmbarcam într-un avion spre Buenos Aires, am văzut-o pe Mayí, iubita mea din tinerețe, ieșind dintr-un grup de oameni. Avea aceleași gropițe care i se iveau în obraji atunci când zâmbea. I-am făcut semne din depărtare și am încercat să vorbesc cu ea, dar o turmă de turiști m-a împins spre o poartă de îmbarcare și n-am putut s-i spun nimic, nici măcar n-am reușit s-o salut.
Și în fiecare zi am trăit, uneori intens, și am iubit câte o pasageră celestă și neconsolată – doar eu știam că era vorba despre un înger întrupat –. Am învățat totul și am uitat totul. Am scris romane și nuvele și lungi poeme de dragoste, pe care uneori am ajuns să le mănânc pentru a-mi potoli foamea. Și am îmbătrânit și eu – căci îmbătrânești mai repede atunci când călătorești.
Călătoresc de mai bine de treizeci de ani fără să fi ajuns la nicio destinație și scriu aceeași poveste. Uneori, asta se întâmplă în câte-un hotel, un aeroport sau pe vreun drum, dar identic cu cel pe care (îl de)scriu acum și-ntotdeauna, iar eu aflându-mă într-un etern tranzit prin viață. Din călătoria mea, cunosc doar destinația finală, nu și ziua când voi ajunge acolo. Valizele mele trebuie să se fi pierdut prin cine știe ce colț uitat al vreunui aeroport.
Traducere și prezentare de Rodica Grigore
Sumar Literomania nr. 398 (2026)
Scrie un comentariu