„Vedere din balcon” (fragment) de Costache Olăreanu

Pe 23 septembrie 2000, a plecat dintre noi prozatorul Costache Olăreanu, scriitor căruia îi dedicăm acest număr al Literomaniei, în care puteți citi două cronici semnate de Adina Dinițoiu și Raul Popescu la volumele „Scrisoare despre insule”, respectiv „Vedere din balcon”. Textul Adinei Dinițoiu a apărut chiar în primul număr al revistei „Observator cultural”, în anul 2000, cu câteva luni înainte de moartea lui Costache Olăreanu – volumele „Scrisoare despre insule” și „Merci pour les covrigi”, ambele apărute în 1999, sunt, de altfel, ultimele cărți publicate de Costache Olăreanu înainte de moartea sa. „Vedere din balcon”, în schimb, despre care a scris Raul Popescu, este volumul de debut al acestui prozator, parte din nucleul dur al Școlii de la Târgoviște (alături de Radu Petrescu și Mircea Horia Simionescu) – volum din care am și selectat un fragment. Lectură plăcută! (Literomania)

Din secțiunea „Jurnale”

Ceasornicul

– Ești atât de amabil să-mi spui și mie care ți-e secretul?

– Mecanica.

– Cum așa? Doar tu ești cel ce ține isonul veșniciei, ești rudă cu stelele, cu apele și vântul.

– Totul nu-i decît o sumă de principii mecanice.

– Înseamnă oare că ai o inimă de metal și un creier de tinichea?

– Întocmai.

– Și că dacă ți-aș înfige un cuțit în burtă, nu ți-ar curge sînge?

– Atunci ai omorî timpul.

– Și ce este, mă rog, acest timp?

– Distanța care te separă de clipa următoare.

–Vrei să spui că n-aș mai ajunge să văd în zori răsăritul soarelui?

– Vai de mine! Însă nu vei ști cit timp mai este pînă atunci.

– A, va să zică, tu ești cel ce-mi drămuie clipele și-mi împuținează fericirea! Tu mă faci să alerg de colo pînă colo și mă enervezi cu implacabilul tău țipăt! Spune-mi, hermafroditule, nu cumva știi și cîte ore mai am pînă să închid ochii?

– Din păcate, nu cunosc decît prezentul. Poate fratele meu, calendarul, ți-ar putea fi de ajutor.

– Sfinxul ăla?

– Ce să fac ? Nu-ți pot fi de folos cu nimic.

– Ba da, Spune-mi măcar cît timp a trecut de cînd a început colocviul nostru.

– Un minut și treizeci și opt de secunde.

– Te înșeli! O veșnicie!

Muzica

M-am dus să ascult „Pasiunea după Matei”. Lîngă mine era Dumnezeu. Cu nedezmințita-mi pasiune reportericească, în sîsîitul celor din jur, îi luai un interviu :

– Primul concert la care asistați?

– Întocmai.

– Aveți, desigur, un foarte bun aparat de radio acasă și preferați audițiile în papuci…

– Ai ghicit.

– O părere asupra muzicii dodecafonice?

– Ininteligibilă.

– Muzica clasică?

– Adormitoare.

– Dar Beethoven, Brahms, Wagner…

– Imposibili.

– Aveți poate o părere mai bună despre preclasici: Corelli, Scarlatti, Vivaldi…

– Muzică pentru cinematograful mut.

– Totuși, „Trilul diavolului” e inspirat.

– Să nu vorbim!?

– În cazul ăsta, Debussy, Chausson, Ravel…

– N-am auzit.

– Atunci, ce preferați?

– Muzica de fanfară!

– Extraordinar! Întocmai ca Immanuel Kant filozoful. Proiecte?

– Un concert pentru Dumnezeu (tenor) și instrumente de percuție.

Din secțiunea „Ape”

Țevile

sau cum îmi explic complicatele lucruri

A sosit mecanicul! De trei zile în camera mea e mai multă apă decît uscat. Cu toate astea, speranțele mele nu s-au stins o clipă. Erau atît de puternice și îmi hrăneau sufletul atît de bine, încît aproape am regretat că el a venit și mi le-a spulberat (amintirea Marianei mă chinuia, după cum bănuiți). Dar pentru că tot venise, am profitat cît am putut de prezența lui (mecanicul era un om citit, foarte cult) și l-am rugat să repare tot ce credea de cuviință.

– Arterele! țipă el.

– Nu înțeleg.

– Sînt defecte. Ce fac?

– Schimbă-le sau spală-le! îi răspunsei eu aprinzînd o țigară.

– Vă rog, nu fumați! Eu umblu cu substanțe ușoare, inflamabile, și cred că vă dați seama…

– Desigur, desigur!

Nu le-a schimbat. A preferat să le spele bine. Acum arterele mele funcționează perfect. E drept, de-atunci nu-mi mai produc acea roșeață în obraji de care mai avem nevoie cîteodată. Mă rog, voi trăi și fără ea, mi-am zis, așa cum trăiesc fără multe alte lucruri pe care mi le tot doresc de-o vreme.

Foarte ușor a reparat alte lucruri din casă: un covor care se scămoșise rău de tot (spunea că e făcut tot din țevi, țevi de lînă), apoi a lucrat intens la un articol pentru „Familia”, scris pe jumătate.

– Metafora asta face cot! m-a dojenit el, rectificînd tot ce nu găsea prea în regulă.

Se pricepea la toate. Poseda acea formidabilă capacitate de a pătrunde în adîncul lucrurilor, de a extrage esența din tot ce întîlnea în cale. După cîteva vizite pe care, îndatoritor, mi le-a făcut în zilele următoare, am început să văd lumea cu alți ochi.

Pentru mine, spunea el, universul se prezintă ca o foarte complicată și miraculoasă țevărie. Chiar la naștere, bunii noștri părinți suflă în niște țevi lungi de sticlar și la celălalt capăt apare cîte un incandescent. O dulce ispită sau violenta necesitate ne leagă cap la cap, unii de alții, și mergînd în susul sau în josul țevilor, din mufă în mufă, îți poți da seama unde se termină un individ și unde începe altul.

Privită cu lupa sau telescopul, lumea e o nesfîrșită întretăiere de canale, cînd de o subțirime invizibilă, cînd vulgar de rotundă (rotundă ca atunci cînd privești printr-o țeavă spre celălalt capăt, luminat). Cea mai banală frunză e ca un covor de canale, ca și palma care o ține. În fiecare clipă strivim în picioare, fără să ne dăm seama, geometriile cele mai rafinate, construcțiile cele mai savante.

Bineînțeles, meșterul meu mergea mult mai departe și, fiind și un bun psiholog, vedea în mine o țevărie destul de complicată, dar nu imposibil de descifrat. Mă röentgeniza brusc și, cu un talent inimitabil de desenator, îmi făcea schițe pe un blocnotes de care nu se despărțea niciodată. Eram văzut cînd sub forma unui tub ușor curbat la capete, cînd sub forma unui mic aparat de sticlă cu care alchimiștii fermecau cîndva materiile. Meșterul meu îmi desena și ceea ce nu vedeam cu ochiul liber, o țevărie subtilă prin care, zicea el, circulă o apă care nu mai e apă, un aer care nu mai e aer, ceva care aduce cu ceea ce a rămas după ce a trecut totul. Nu înțelegeam mai nimic, dar eram fermecat de puternica lui erudiție, de darul lui extraordinar de a descifra taine care îmi rămîneau în continuare de nepătruns.

Cu o logică imperturbabilă mă situa apoi în mediul înconjurător, îmi găsea un loc pe lunga noastră planetă, îmi lega făptura și destinul de al altora, de copaci, de case, de nori și de plante, și-mi demonstra din ce fantastic circuit făceam parte, cum ne legăm de atîtea lucruri, cum apa e pompată în noi din ploi, din mări și oceane, pentru a o distila, migălos și inconștient, sub forma lacrimilor curate.

Și tot vorbindu-mi, uitam de mine, uitam de ore…

Din păcate, caloriferul tot n-a reușit să mi-l repare. Spunea că nu știe ce are, că trebuie să-i schimbe cîțiva elemenți, dar că mi-i va pune chiar a doua zi, să fiu fără grijă, apa va mai curge puțin, nu-i nimic, mă încuraja el, o să vă aduc și o altă rozetă, una frumoasă, albastră, de plastic.

Una frumoasă.