Costache Olăreanu și ale sale „povestiri exotice” despre insule

Pe 23 septembrie 2000, a plecat dintre noi prozatorul Costache Olăreanu, scriitor căruia îi dedicăm acest număr al Literomaniei, în care puteți citi două cronici semnate de Adina Dinițoiu și Raul Popescu la volumele „Scrisoare despre insule”, respectiv „Vedere din balcon”. Textul Adinei Dinițoiu a apărut chiar în primul număr al revistei „Observator cultural”, în anul 2000, cu câteva luni înainte de moartea lui Costache Olăreanu – volumele „Scrisoare despre insule” și „Merci pour les covrigi”, ambele apărute în 1999, sunt, de altfel, ultimele cărți publicate de Costache Olăreanu înainte de moartea sa. „Vedere din balcon”, în schimb, despre care a scris Raul Popescu, este volumul de debut al acestui prozator, parte din nucleul dur al Școlii de la Târgoviște (alături de Radu Petrescu și Mircea Horia Simionescu) – volum din care am și selectat un fragment. Lectură plăcută! (Literomania)

„Exotice” (după cum anunță subtitlul cărții), povestirile din „Scrisoare despre insule” nu sunt independente unele de altele, ci, dimpotrivă, orchestrate ironico-umoristic într-un ansamblu unitar. Cartea construiește realmente, de la un capăt la celălalt, un continuu joc textual pe tema „insulei”. Pe de o parte, această „scrisoare” (citește: scriitura) generează o mișcare circulară – după reguli proprii de limbaj și după teme culturale ipostaziate parodic – în jurul a 35 de insule (ele însele de culori și reliefuri diferite); pe de alta, ea se pretinde a fi o „lungă epistolă”, adresată insistent și ceremonios unor „prea Stimați și Onorabili Domni”. Conduita celui care scrie față de cei care vor citi este plină de grație (ironică) și de menajamente: insula este – clar și concret – orice porțiune de uscat înconjurată de apă. A se evita complicațiile de limbaj (sensurile derivate, clasificările etc.) „despre care nu e locul să vorbim aici”.

Afirmație pe dos, evident (tocmai despre asta e vorba aici) și strategie de captare a „destinatarilor”. Cititorului i se cere atenție și interes la „descrierile de mai jos”, care sunt stări de „fapt” și nu de sentiment (a se vedea imaginea cărții „cam de un kilometru lungime și 10 metri lățime, cu bordură și trotuare pentru mers pietonal lejer, cu bănci pe care să te poți lăsa lejer în voia gândurilor”). În jocul cu temele, tehnicile și structurile literare (ca gen: însemnările de călătorie, literatura de aventuri; ca tehnică: indicarea capitolelor prin titluri lungi etc.) se întrevede atitudinea mai generală a prozatorului Costache Olăreanu, ironia sa niciodată acută (nici în cazul unor pasaje vizibil subminante, precum insula din „Paul et Virginie” sau a lui Robinson), ci mai degrabă tandră și cu parfum retro. Lucru evident, de altfel, și la nivelul instanțelor narative.

Cel care redactează scrisorile la persoana I plural în numele întregului echipaj, secundat de fiecare dată (în „note ulterioare”) de unul sau altul din grup pentru a-l aproba, desființa sau completa, se dovedește de fapt manevrat de o a doua instanță (declarată în final), ordonatoare a textului ca ansamblu și a vocilor lui. Între cei doi „autori” e o distanță de timp și de atitudine, ironia celui de-al doilea părând a răsturna – dar rămânând în complicitate cu – întreaga situație narativă a celui dintâi, autor de jurnal de bord și mare amator de corespondență.

Costache Olăreanu, „Scrisoare despre insule. Povestiri exotice”, Editura Institutul European, Iași, 1999

Articol apărut în „Observator cultural” nr. 1, din 29.02.2000