Literatura la feminin Cronici

Urmele fantasmatice ale existenței

Cu „O formă de viață necunoscută”, Andreea Răsuceanu se așază în rândul prozei românești valoroase, într-un raft aparte, care ar putea avea ca ascendent un scriitor rafinat, livresc ca Radu Petrescu, mai puțin citat și citit azi, pe care  Ion Bogdan Lefter îl considera, alături de ceilalți târgovișteni, printre „primii noștri postmoderni”. Același interes pentru lumea senzațiilor, a timpului-spațiu, a descrierii simbolice, a suprafețelor mișcătoare cu adâncimi opac-transparente, a recuperării prin scris – prin poveste – a unor existențe altfel greu de recuperat, fiindcă viața pare să își destrame permanent consistența în efortul de a o trece în zona semnificativă a operei –  și mă gândesc în primul rând la „Ce se vede”. Nu întâmplător, Radu Petrescu l-a influențat poate mai mult decât s-a spus pe scriitorul Gheorghe Crăciun, ale cărui pagini reușite de proză sunt tot cele ale înregistrării senzațiilor, percepțiilor, stărilor, adesea improbabile, uneori adâncite în corporalitate.

Proza Andreei Răsuceanu se dezvoltă însă într-o direcție adiacentă: o „discretă melancolie” (Gabriela Adameșteanu) se infiltrează în imaginile de film ale unui trecut ireversibil, segmentat în trei epoci diferite, având în centru trei destine feminine dramatice și simbolice. Gesturile lor sunt pe jumătate încremenite de timp, dinamizate doar de fundalul în schimbare și de o aparentă amintire vivificatoare, încetinite în pânza incertă a trecutului. Oamenii, spațiul și trecerea timpului au devenit cumva una, nu putem desprinde fundalul social de indivizii care își perindă viețile și dramele – și viceversa. „Forma de viață necunoscută” este tocmai această interferență fluidă a omului cu timpul și cu spațiul, a vieții cu moartea, a gestului cu repetabilitatea lui absurd-ritualică, atavic-stranie, așa cum am mai întâlnit doar în anumite proze din Toni Morrison, de exemplu.

Utilizarea frecventă a modalizatorului „ca și cum” nu face decât să sporească efectul de construct cinematografic în care regizorul ia distanță față de lumea pe care o construiește. Un exemplu de imagine a Bucureștiului, desprins din vremuri trecute și reconstruit filmic, cumva cu efecte speciale: „O pâclă căzuse grea peste București, sufocând turlele bisericilor care deveniseră lucioase ca acoperite cu solzi de pește. Rotocoale de ceață tot treceau peste oraș, din zori de zi, în graba lor de a ajunge la marginea lumii, de unde se prăbușeau în gol. Pe drum nu trecea nimeni, părea că și lătratul înfundat al câinilor sau cântecul păsărilor din pomii livezilor era purtat de graba cenușie. Sub clopotul de ceață tăceau toate, ca și cum timpul nu cursese niciodată pe ulițele Bucureștilor, și doar încremenirea domnise aici, cuprinzând în brațele ei liniștitoare oameni, case, animale. Lumea se făcuse mică-mică, sub paharul de sticlă fumurie așezat peste mahalaua popii Drăgușin, și nici Stanca nu era altceva decât un punct pe harta mișcătoare  a zilei”. În alt timp, al Ioanei, referirile la fotografie și la cinema sunt semnificative, în corespondență atipică cu senzațiile și stările personajului: „După film au ieșit în bulevard (…) S-a oprit și a privit în jos, spre Cișmigiu, cerul devenise vânăt, se înmuiase, luminile câtorva mașini spărgeau întunericul în forme neobișnuite, tubulare, prin care picăturile de ploaie se vedeau mărite, ca într-un decor de cinema, ca în filmele cu urmăriri (…) Ioanei i-a venit să vomite, s-a sprijinit de trunchiul unui platan de la marginea trotuarului. Coroana lui se alungea și ea, trasă cu putere de vidul care se căscase undeva jos, în dreptul parcului, și trăgea totul înăuntru și Ioana s-a gândit pentru prima oară că poate asta era moartea. Lumea din jur se dezintegra cu repeziciune, scurgându-se în hăul din josul bulevardului, unde obiectele rămâneau suspendate în afară de timp și spațiu (…)”.

Fascinată de spațiul bucureștean și de mitologia lui Eliade, așa cum reiese din cele trei cărți de critică apărute până acum („Cele două Mântulese”, „Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară” și „Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului”), Andreea Răsuceanu preferă construcția unei identități feminine multiple, într-un roman fragmentar, care acoperă epoci depărtate. Toate cele trei femei sunt nişte supraviețuitoare, în timpuri potrivnice ale istoriei, însă cu dorința de a construi, de a trăi, de a învinge sau de a se împăca măcar cu viața și cu moartea.

Una este Stanca Mântuleasa, soția cupețului Mantu, care construiește Biserica Mântuleasa împreună cu cumnata sa, Maria, și care trăiește în secolul al XVIII‑lea, trecând prin perioada cumplită a ciumei; cea de-a doua este Elena Mangâru, care prinde bombardamentele din Primul Război Mondial, construiește o casă pe strada Mântuleasa și trăiește în Bucureștiul începutului de secol XX; cea de-a treia este Ioana, care vine dintr-un oraș de provincie în București, cândva în perioada interbelică, și trăiește aici până aproape de contemporaneitate. Pentru aceasta din urmă, autoarea alege o narațiune la persoana I, evocarea Ioanei fiind făcută la un an după moarte. În paginile care o au protagonistă pe Stanca domină un amestec de decadență, balcanism, obsesia morții și a bolii cumplite care e ciuma, alături de erotism și dependențe maladive, un episod desprins parcă din proza secolului al XIX-lea și din „Craii de Curtea-Veche” de Mateiu Caragiale fiind portretul pitarului Nicolae și povestea de dragoste cu Neaga țiganca. În povestea Ioanei, lucrurile se precipită absurd, sensibilitatea contemporană fiind cumva evidentă, melancolia accentuându-se cu unde ascuțite de tristețe și deznădejde: „A început să nu mai fie atunci, în aprilie. Sub ochii mei, dispărea în fiecare zi, era tot mai puțin ea. Ca un om care pleacă în fiecare zi dintr-un loc, în fiecare zi încă puțin, tot mai departe, până dispare definitiv. Întâi i s-au schimbat trăsăturile. E de la calmante, mi-a zis infirmiera (…)”.

Roman de atmosferă, fantasmatic, livresc și rafinat, „O formă de viață necunoscută” – metaforă pentru lichenii care cresc pe o scândură umedă, acolo unde se spală mereu rufele unei familii, pentru ceea ce „rămâne” în urma gesturilor repetate ale vieții – este un roman care invită la reflecție și trage după sine un timp „rotitor”, complet diferit de vacarmul și dinamica extenuantă a prezentului. Este un reușit remember, un depozit filmic al reziduurilor existențelor noastre în timp și în spațiu.

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

Scrie un comentariu