Milan Kundera între tradiție și actualitate

Pe 11 iulie 2023, a plecat dintre noi scriitorul ceh Milan Kundera. Unul dintre cei mai importanți scriitori europeni din secolul XX, Milan Kundera a fost, atât din punct de vedere politic, cât și literar, unul dintre ultimii intelectuali de atitudine, poziționat pe baricadele, s-o numim, tradiției europene (mai bine spus, ale tradiției central-europene). Să nu uităm, Kundera a avut de suferit de pe urma invadării Cehoslovaciei, în 1968, de către URSS și câteva dintre țările Pactului de la Varșovia, și s-a autoexilat în Franța în 1975. Va căpăta cetățenia franceză în 1981, însă Cehoslovacia îi va retrage cetățenia în 1979, pentru ca, de-abia în 2019, actuala Cehie să-i redea cetățenia – un act întârziat, care spune multe despre partea de est a Europei. În fine, membru al Partidului Comunist (nu unul sincer, totuși, dar cine era altfel în acele timpuri, lăsând la o parte oportuniștii, nici ei sinceri?), din care a fost exclus de două ori, Milan Kundera a ales, în cele din urmă Occidentul – adică libertatea de a gândi și de a scrie, atât de râvnită de alți scriitori din estul Europei. Cărțile sale sunt o reflectare clară, indubitabilă, a acestei libertăți, și nu mă refer doar la cele de proză, Kundera fiind și un eseist strălucit – vezi volume ca „Arta romanului” (1986) sau „Testamente trădate” (1993), la care voi face referire în acest scurt articol.

Apărut în Franța, în 1993, volumul „Testamente trădate” („Les Testaments trahis”) curpinde o serie de eseuri, cum spuneam, despre tradiția culturală europeană de la Rabelais la Stravinski și Kafka, firul conducător fiind ideea de trădare, manifestată prin procesele morale intentate scriitorilor (cu unele excepții, în mod simbolic, bineînțeles), dar și prin indiscreția față de aceștia, indiscreție care este semnul anihilării parțiale (să sperăm!) a individualismului, a dorinței estetice (și nu numai) asumate de fiecare artist în parte.

În ceea ce privește tradiția romanului european (așa cum o numește Kundera), semnele nu sunt prea încurajatoare. Umorul, care stă la baza acestei tradiții, începând cu Rabelais și Cervantes, a devenit, în viziunea unor „cenzori” din afara domeniului literaturii, unul nefrecventabil în măsura în care acesta este simbolul unui teritoriu în care „judecata morală este suspendată”: „Suspendare judecății morale – punctează Milan Kundera în eseul «Ziua în care Panurge nu va mai stârni râsul» – nu reprezintă imoralitatea romanului, ci morala sa. Morala care se opune obișnuinței adânc înrădăcinate a omului de formula judecăți imediat, întruna și asupra tuturor, de a judeca înainte de a pricepe și fără a pricepe. Privită din punct de vedere al înțelepciunii romanului, această entuziastă disponibilitate de a judeca este cea mai crasă tâmpenie, e răul cel mai mare.” Iată, din acest punct de vedere, un prim testament trădat, cu mențiunea următoare: „Nu înseamnă că romancierul ar contesta, în absolut, legitimitatea judecății morale, dar o trimite într-un teritoriu aflat dincolo de roman. Acolo, dacă aveți chef, puteți să-l acuzați pe Panurge de lașitate, s-o acuzați pe Emma Bovary, să-l acuzați pe Rastignac, e treaba dumneavoastră; romancierul nu poate face absolut nimic.”

În secolul XXI, această afirmație sună ciudat, ba chiar pare dubioasă pentru mulți, având în vedere viteza cu care se propagă informația și mai ales cantitatea de public care are acces la aceasta, ceea ce înseamnă că, în principiu, grila estetică, impusă de autor (sau nu!), nu mai este una validă, cititorii fiind foarte diverși, cu opinii și orientări diverse. În cele din urmă, nu asta și-au dorit scriitorii și artiștii în genere? Un public masiv, dens? Da, dar acest public își cere drepturile, iar aici, în acest punct, apare dezbaterea legată de modul în care se manifestă în mințile celor care au acces la produsele culturale mesajul unui anumit produs (fie el carte, compoziție muzicală, dramaturgică sau plastică). Mai mult, avem de-a face, în fond, cu un conflict între individual și colectiv. Începând, în muzică, cu Beethoven, iar în literatură, cu scriitorii sfârșitului de veac al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, inovația ținea strict de individualitate, de ceea ce creatorul aducea în plus. Este ceea ce numim gândire experimentală. În secolul al XXI-lea, experimentul ocupă, ce-i drept, un loc de seamă în manifestările culturale, dar individualitatea este anihilată, iar experimentul vizează, de cele mai multe ori, o realitate socială, colectivă. Ajută la conștientizarea unui fapt legat de o anumită comunitate socială, ajută la trezirea conștiințelor colective. Toleranța, incluziunea socială sunt principala preocupare a experimentului, a inovării. Rămâne de văzut dacă, lipsită de latura individuală, pe care miza de altfel Milan Kundera, actul cultural sfidează sau nu efemerul, clipa prezentă (care stă la baza, de exemplu, a ceea ce numim performance). Prin însăși natura sa, acest tip de act cultural nici nu tinde spre eternitatea în care mai toți artiștii se vedeau prinși, ca într-un insectar, cu bolduri. Este de bine, este de rău? Trebuie văzut acest lucru ca pe o trădare? Deocamdată, cred eu, nu există răspuns la această dilemă.

Kundera, în eseul „Opere și păianjeni”, riscă, totuși, un răspuns. „Gândirea sistematică”, cea care se supune anumitor reguli și norme (fie ele artistice sau sociale), nu este una autentică și validă, sau cel puțin asta crede eseistul: „…cel care gândește este automat îndemnat să sistematizeze; e ispita sa veșnică (chiar și pentru mine, și chiar scriind această carte): ispita de a descrie toate consecințele ideilor sale; de a preveni toate obiecțiile și de a le respinge dinainte; de a-și închide astfel ideile într-o fortăreață. Or, trebuie ca cel care gândește să nu se străduiască să-i convingă pe ceilalți de adevărul său; s-ar afla astfel pe drumul care duce la sistem; pe jalnicul drum al «omului cu convingeri»; oamenilor politici le place să se caracterizeze astfel; dar ce este o convingere? este o gândire care s-a oprit, a încremenit, iar «omul cu convingeri» este un ins mărginit; gândirea experimentală nu vrea să convingă, ci să inspire; să inspire o altă gândire, să pună în mișcare gândul; iată de ce un romancier trebuie să-și desistematizeze sistematic gândirea, să dea cu piciorul în fortăreața pe care a înălțat-o el însuși în jurul ideilor sale.”

Cu aceste rânduri, închei acest mic articol dedicat lui Milan Kundera, un scriitor și gânditor plasat între două moduri de a gândi și de a percepe un act cultural, un apărător al unei tradiții care deja pare desuetă și totuși atât de actuală prin modul acut în care pune problema relației dintre artist și produsul său.

Milan Kundera, „Testamente trădate”, traducere din franceză și note de Vlad Russo, Humanitas Fiction, 2021